2018/n5/a7

Poeme

   de Ovidiu Komlod

 

 

recunoştinţă

îi mulţumesc

lui D şi lui Z

Alfeiomega.

 

 

 

privirea îmi lunecă pe suprafeţe şi corpuri

o bilă de bowling umplută cu lacrimi.

 

 

 

traduc la bibliotecă înconjurat de studenţi

când începi să îmbătrâneşti nu mai faci

decât să observi că începi să îmbătrâneşti

urmărind avansul pe care îl ia destrămarea

în trup şi în trup. milimetru cu milimetru.

milimetru pătrat pe milimetru pătrat.

milimetru cub în milimetru cub.

 

 

 

mă simt înşelat

poezia venind să spună lucrurilor pe nume

până va înţelege tot omul că s-a născut condamnat

şi nu are niciun motiv să benchetuiască

revolta în bloc e singura şansă de-a nu o lua razna.

şi teama nedesluşită că Leviatanul e în spatele tău

cu dinţi lipsă gata să pună capacul

peste mortaci peste laptop

 

 

 

aşa

dacă te uiţi înapoi

fiecare zi o greşeală

pentru că nu se leagă

nimic.

un lănţişor cu verigi lipsă

împrăştiate pe drumul spre

casă.

nici porii pe gât nu-s ai tăi

înţelege.

 

 

 

nici nodurile din gât nu-ţi
aparţin.

 

 

 

altcineva te înghite

sub tine o scăfârlie.

deasupra ta un bocanc

înainte prin esofagul fierbinte

baltice mişcările peristaltice

o bărcuţă pe stixul pixelat.

 

 

 

numele tău nu

caut locurile singuratice

nimeresc numai în preajma

tic-tacurilor de ceas

de parcă totul stă să sară în aer

uşi de evacuare

uşi de evaluare.

viteza prin care se mişcă norii pe frunte

nu se măsoară în x pe y în trepte şi gradienţi.

 

 

 

îmi spun la intervale neregulate

cu uşa trântită în spate prefer

singur de unul singur nu

singur împreună cu alţii.

 

 

 

numele tău nu este nici înalt şi nici scund

lat sau lung până la capătul împrejurul pământului

înscris în a cincea dimensiune cu slove de pară şi foc

numele tău nişte fiare contorsionate

un câmp de hamei în flăcări

 

 

 

*

De fiecare dată când pleacă

rămân

kiparos înfipt în asfaltul din faţa blocului

fac până departe cu mâna

pieptul mi se dilată până ajung sus

ochii se lubrifiază

înghit paşii

deschid uşa metalică

mai repede ca de obicei

acum însă

îmi răsună în cap

numai cuvintele mamei

no bine băiete

tu îţi vezi de-ale tale

şi noi de-ale noastre.

 

 

 

tot mai ciudă că nu pot merge un pic

un pas mic

înapoi

 

 

 

*

ziua

cândnumairăzbeşticusmulsulfireloralbe

sunt prea multe

şi oricum cheleşti

nici nu mai ştii

dacă dai o mână de ajutor vieţii sau morţii

 

 

 

ai tot spus că scrii când ţi-e foame

simţind-o gata să te răzbească

de parcă de fapt te-ai plimba fără plasă de

siguranţă pe lama cuţitului care îţi va tăia.

bucăţica de carne.

 

 

 

stomacul întors pe dos această şosetă

pielea strânsă pe trup acest ciot.

sfârcurile începând să bârfească

întocmai ca două ţaţe pe marginea şanţului

ochii rotiţi la 180 de grade.