2018/n4/a20

Scriitor fără duminică

Olimpiu Nuşfelean

Cînd vorbeşti de profesia de scriitor, poţi înscrie lucrurile în două realităţi: profesia celestă şi profesia vieţii cotropitoare. În cheie celestă, te iei la întrecere cu Creatorul, creezi lumi cu ajutorul cuvintelor, scoţîndu-le dintr-un mare repaus… Numai că tu n-ai privilegiile instanţei supreme, ca, la sfîrşitul unei zile de lucru, să arunci o privire peste lucrarea ta şi să conchizi că e bine. Tu nu ai în tine criteriul absolut al reuşitei, după care să te evaluezi. Tu porţi în sufletul tău, de scriitor, îndoiala, una dintre marile tale caracteristici, pe lîngă creativitate. Te îndoieşti de ceea ce faci, aşa cum te îndoieşti de temelia lumii. Oricît de optimist ai fi. Şi apoi vine ziua de duminică, în care ar trebui să te odihneşti. Dar scriitorul nu are duminică. El nu are o perioadă de răgaz. Abia a terminat o operă şi se apucă de alta, ori în ce zi s-ar afla. N-ai obligaţii, n-ai presiuni, decît gîndul să-ţi pui pe hîrtie lumea ta interioară. Şi astfel, scrisul nu-i o îndeletnicire strict sărbătorească, e corvoadă asumată în tăcere. De ce o accepţi?

Lucrurile iau o întorsătură nefericită în momentul cînd recunoşti că există şi o viaţă literară. Atunci totul se bulversează, toate criteriile iau noi aspecte, care te vor agresa zi şi noapte.

Să reţinem mai întîi că, într-o societate cum este cea românească, în care toate merg anapoda, nu poţi spera ca meseria de scriitor să aibă o evoluţie lipsită de incidente neserioase. Şi atunci, meseria de scriitor de ce nu te-ar stresa, ca orice meserie, în situaţia în care societatea îşi poate face un titlu de glorie în a nu te lua în serios, ca scriitor?

Dacă nu te gîndeşti la unele ingrediente ale vieţii literare, lucrurile n-au de ce să se complice. Scrii şi laşi eternitatea să decidă? Dar scrisul nu este neapărat un apanaj al eternităţii. Îl execuţi doar în pauze „sociale“, după ce ai semnat condica de serviciu care îţi justifică salariul? Nu. El te trimite, de multe ori, în cele mai atroce manifestări ale trivialului. În momentul cînd intri în dialog cu această doamnă numită Viaţa Literară, unsă cu toate alifiile literare, liniştea ta sufletească – aceea scormonită mereu de instinctul literar – e bulversată. Şi încep toate acele avataruri care afectează viaţa scriitorului.

Şi iată-te în situaţia în care ţi se pare firesc să spui că, la noi, din scris nu se poate trăi. De ce? Pentru că nu avem o piaţă a cărţii, că nu avem agenţi literari care să se mişte în această piaţă şi să o facă dinamică şi eficientă, că nu avem o politică de cultivare şi absorbţie a cărţii în mediul şcolar sau universitar, că nu avem o mentalitate, cum să-i zic?, sănătoasă?, în care să înscriem – în plan social – actul scrisului… Părerea este comună că un scriitor scrie aşa, de dragul de a scrie, că realizează o activitate lipsită de simţul practic, că şi aceia care citesc sînt aşa, nişte… visători. Că această activitate trebuie să se întîmple neapărat în singurătatea unei odăi, unde nu intră nimeni, oarecum pe ascuns, în afara orelor de serviciu, deci de lucru în folosul societăţii. Dacă nu pui inima la asemenea păreri, poţi să-ţi permiţi să te consideri mai puţin stresat. Mulţi oameni scriu însă fără să se gîndească serios la rostul scrisului lor, e un avînt care te ia aşa, pe sus, de mic, şi nu te lasă să te mai opreşti. Şi peste asta vine sîrgul mediocrităţii veleitare, care oboseşte o serie de propensiuni pe care le-ar putea întreţine îndeletnicirea lecturii. Şi apoi, după ce numeri puricii literelor pe coala de hîrtie sau în pagina de calculator, după ce aranjezi „frumos“ cuvintele în rînduri, coloane, capitole, trebuie să cauţi un editor – care, de obicei, nu lucrează în pierdere –, o librărie, un sponsor care să sprijine o lansare… Sau te laşi păgubaş…

Orice părere ne-am face despre scris şi scriitor, scriitorul în sine se află întotdeauna mai presus decît restul lumii şi are dreptul la o atenţie aparte. Acest statut e fundamentat prin secole de cultură şi nu dispare nici în cea mai cruntă degringoladă a vreunei epoci. Sînt epoci care cultivă şi promovează un asemenea statut, altele îl înfrîng, dar nu-l anihilează. Scriitorul se comportă după cum poate. Da, e stresant să ai sentimentul valorii tale şi să nu poţi să-ţi trăieşti liber acest sentiment. Îl îngropi în suflet şi scrii mai departe. Poţi să îndrepţi ceva în comportamentul societăţii? Desigur că nu. Dar poţi să fii tu însuţi – cu complexele şi dezinhibiţiile tale –, vertical, egal cu forţa cuvîntului, respectuos, în primul rînd tu, faţă de litera scrisă. În asta stă, de fapt, şi măreţia scriitorului. Şi de aici înainte poate fi orgolios, vanitos, egocentric, invidios, singuratic, capricios, depresiv, anxios… În fiecare dintre aceste caracteristici se poate ascunde o individualitate creatoare. Poate că prin asemenea comportamente dă şi el, scriitorul, cu tifla societăţii!…

Vine însă, peste toate, spaima de ratare. Oare există scriitor care să nu trăiască o asemenea spaimă? Atunci cînd încerci să duci scrisul – şi scrisul tău!… – la înălţimea maximă. Cînd îţi iei scrisul în serios, afirmaţiile de genul celei de mai sus nu mai sînt simple sofisme. Deşi cred că avem mai mulţi scriitori rataţi decît mediocri. Orgoliile şi vanitatea ascund multe lucruri neplăcute. Căutarea adevărului (literar) provoacă multe insomnii. Sîntem atenţi la cititori şi la receptarea critică, dar nu cred că trebuie să le acordăm o foarte mare atenţie. Trebuie să milităm pentru statutul lor, pentru existenţa lor, dar scrisul nu trebuie pus într-o prea strînsă relaţie cu asemenea ţinte. Módele literare mişcă literatura, dar produc şi multă derută literară. Înaintînd pe o asemenea cale, te consulţi, desigur, dacă ai prilejul, cu prieteni, cu specialişti, dar acest lucru cred că are o importanţă mai mare în perioada formării. Contează mult să fii la zi cu literatura care se scrie în faţa ta, nu te poţi abstrage, doar faci parte din fenomen. Cu toate bucuriile şi nefericirile acestuia.

Renunţarea la scris e o tentaţie continuă, ea poate fi trăită cu voluptate. E, desigur, un risc, cu care te confrunţi zi de zi. Dar, în perioadele de sincope ale scrisului, cînd trăiesc doar cu fericirea de a citi – cărţi sau frunzele de plop ale existenţei – e ca şi cum aş înota vara în apele calde ale unei mări nesfîrşite.