a7

Poem

de Angela Marcovici

 

„memoria iubirii, singura în afara aroganţei“

 

 

îl vreau pe M.N. – vocea pielea ochii ficşi,

puterea, lupta (luptele) lui – centura neagră cu trei dani

tăcerea lui, medic în tăcere. eu, smulsă din mine

şi aruncată în gura ziarelor sîngeroase, flămînde.

flămîndă, de asemenea, şi eu de M.N., de sînge, de melodia lui sacadată.

cîntă la acordeon cu picioarele goale

îşi mişcă mereu capul la stînga şi la dreapta

nu mai pot îndura (înţelege)

mi-e greaţă de atîta plăcere

maluri abrupte se surpă şi distrug tot în cale

şerpi, şopîrle, animale pline de apă ling nisip şi pietre acoperite cu muşchi verde.

muşchiul verde al morţii, pianul verde al morţii,

tălpile goale ale plăcerii

bătrîneţea mea bolnavă opusă morţii

îşi culcă pe acordeon capul cu ochii închişi

simte

îşi mişcă fără încetare capul cu ochii închişi

tace, mişcări de dans cu capul,

apare brusc saxofonul.

acordeonistul plînge intens

gura lui înghite plăcerea şi moartea

numai în occident

aici, nimic. noi nu simţim cum se mişcă handicapaţii

aşa şi M., astfel şi eu, astfel şi această formaţie muzicală departe de lume

nu vreau nimic

tot simţim şi ne zvîrcolim ca şerpii tăiaţi în două

nu cunoaştem plăcerea, doar frînturi de plăcere – aici, în sud-estul Europei

cu graniţe nesigure, cu graniţe înspre ruşi

asiatici, cruzime, răzbunare, Vechiul Testament,

Noul Testament, aici, zero,

pariem pe Vechiul Testament, pariem cu lacrimi în ochii semi-închişi

umbre pretutindeni din clape ce nu mai rezistă „Eu rezist.“

tobe, curat ca lacrima.

sînt bolnavă. M.N. se joacă, pui de urs, jucăria lui preferată, femeia.

şi el îşi scrie disertaţia

nebun de legat. prin el. pentru el.

arogantă, invalidă, distrusă, greu

trebuie să te laşi într-un anumit fel. genetic.

de ce nu se ia în seamă şi această structură infailibilă?

dragostea mea patologică pentru tot ceea ce este nereuşit, sălbatic, primitiv

viclean, obsedat de sexualitate (fără s-o posede cu adevărat)

aroganţa este violentă, fără impostură. astfel, îmi place.

bărbatul nebun nu este arogant, este umil pînă la aroganţă. aici, sfîrşitul, moartea lui

îmi doresc lupta cu această dominaţie inconştientă uneori

dar şi conştientă (boala psihică exacerbează aroganţa autentică)

 

 

eu plutesc pe ape diferite, verzi, curate, transparente sau învolburate

opace, pline de resturi organice duse spre nicăieri

M.N. psihoză? clar. lupt cu el, tragic.

rîde, îndesat, puternic, tace.

faţa, uneori dizgraţioasă,

alteori dulce, copilăroasă

Alex, bolnav, încăpăţînat, uşor deviat psihic

mă înjură fără părere de rău

accept. trebuie. am greşit.

din multe puncte de vedere. agresiv, am sărit peste.

peste Alex, familie, nu am ţinut cont.

şi eu, bolnavă psihic, pînă la nebunia conştientă. nebunia endogenă tragică

nebunia exogenă tragică

să sari obstacole cu şi fără aroganţă, fără limbaj, pur şi simplu.

ca pe un obstacol fizic. campioni, atleţi, instructori.

 

 

M.N. compromis iar eu nu mă pot desprinde deşi ştiu despre ce este vorba

dependenţă absolută de nebunie, nucleu psihotic impenetrabil,

o lume legată la ochi şi nu pot să lupt împotrivă.

sînt pierdută, destructurată, bolnavă pînă la gîndul autodistrugerii (a mea şi a celor din jurul meu)

Alex, iubirea mea, salvarea mea, îngerul meu

 

 

chem salvarea, capul este fierbinte şi doare, mi-e frig

mi-e cald. transpir ca un trandafir strivit sub ploaie

cînd vine medicul, nu mă ascultă, nu-l interesează

capul, gîtul, urechile, nasul

el zice dezbracă-te, da, bineînţeles, ovarele nu te dor, sînt sănătoase

dar sînt bătrînă, mă incită puterea lui, e nebun îmi spun.

se uită fix cînd îmi atinge sternul

să mă vadă cum reacţionez

îmi închid ochii de plăcere, în final, rămîne pe cearşaf măduva osoasă albă.

nu am nici o şansă, nu am un sîn, dar funcţionează temperatura din trupul meu ca o trompetă

ce anunţă moartea cuiva

nu pot să mă dau la o parte, îl las să facă ce vrea,

altfel se chinuieşte ca peştele pe uscat şi totuşi se uită fix în ochii mei

ţinîndu-se pe braţele lui puternice, fusese luptător şi a avut centura neagră cu trei dani

cînd a făcut liceul militar, a tras cu orice armă

ştie tot despre cum se omoară un om

altfel, este ok, medicii n-au încotro, au depus un jurămînt al lui Hypocrate

ar fi fost lipsit de onoare să nu-l respecte

eu mă sufoc, nu fac faţă, mi-e frică, mă doare

îl vreau şi nu-l vreau. e clar, e nebun.

e clar, sînt nebună. îmi fac rău, plusez

sînt tandră, dar conştient, nu din instinct, sau poate dintr-un instinct de fată călcată în picioare

de societate, de Dumnezeu, de frică, de frică, de frică – transsexuali rupţi în două

 

 

 

să rămînă din mine numai afişul, afişul lui Marilyn Monroe cu fusta ridicată

cu mîinile acoperindu-şi coapsele şi pulpele ştia că va muri

eu nu ştiu nimic, sînt autistă,

faceţi un afiş cu un cap de fată autistă, prindeţi-l pe un perete

din centrul oraşului, cu ceva din fier şi nu cu lipici

aici se termină o poveste pe care o ştiu de cînd eram mică

de cînd tatăl meu, ofiţerul cavalerist mă lovea cu cureaua

halal poezie halal poetă cînd groapa este aproape săpată şi groparii se odihnesc pe marginea ei

 

 

 

cîtă frumuseţe, totuşi, soarele, dimineaţa

intensitatea sentimentelor mele

iubirea pe care o port şi-mi curge prin vene

cîtă suferinţă, cît artificiu, cîtă ştiinţă, cîtă raţiune, cîtă nebunie.

cîţi cîini scîrboşi şi pisici cu diavolul în ele

nu mai vreau nimic, decît nimicul. să beau oxigen lichid.

ca o reprezentare să mă întorc în oceanul cosmic al reprezentărilor

oare numai femeile se sinucid, oare numai femeile mor prin dezintegrare

şi apoi zvîcnesc, zvîrcolirea lor are un singur sens

moartea se ridică pe cer ca soarele

moartea iese din groapă

moartea arde, pecetluieşte

o vagă senzaţie de umilinţă şi foame

o puternică senzaţie de frumuseţe

 

 

 

linişte linişte linişte linişte

linişte linişte ___________

linişte linişte linişte ______

linişte linişte nelinişte nelinişte punct

el are 44 ani, nebun, puternic, blînd, delir de urmărire, de persecuţie,

de influenţă, sexual compromis uşor, inteligent foc, teorii fizico-chimico-matematice

pe mine mă dispreţuieşte – nu dă doi bani – normal, ce-aş face în locul lui, habar nu am

familia mea, Alex, sora mea, nerelativizaţi,

nesubstituibili, asumaţi ca florile mici de pe un cîmp nesfîrşit

dacă aş fi o femeie adevărată aş întrerupe tot

dar intervine marea şi înfloritoarea plictiseală

oricine mă plictiseşte în afara acestui tînăr medic puternic, urît, frumos şi nebun

cîmpii sfîşiate de cai şi călăreţi

într-o zonă mai ferită un băiat negru este maltratat de o armată de mercenari

el urlă şi dinţii îi sar din gură

pe cer, norii aleargă ca cireada de vaci

bărbaţi, un foc ce arde în mijlocul lor,

îşi usucă hainele ude din timpul zilei

şi curul plin de căcat

mă gîndesc la negrii ce au cîntat prin biserici

dintre ei s-au ridicat Mahalla Jackson, Aretha Franklin, Jimi Hendrix

în timpul în care albul Jim Morrison voia să-şi reguleze mama de seara pînă dimineaţa.

Janis Joplin sfîrtecată

cai ce aleargă haotic pe un cîmp plin cu sînge

 

 

 

fetiţele slabe, indiscernabile şi care nu pot descifra nimic

pe Magheru e altfel, toate calcă pe tocuri înalte şi subţiri

gîtul lor este roz şi burta le este roşie

băieţii de bani gata nu mai văd decît zei negri în spatele lor

ca în Fellini, speră, se scălîmbăie, apoi se aruncă pe babe preţioase

cu bijuterii ce ard doar cînd le-atingi

tequila direct în vena barului ăluia cu afişe peste afişe

şi bodyguarzi umflaţi cu spumă de fragi

vîntul bate nestingherit peste chipul unei fete tinere moarte

regula mea este spuma valurilor ce strălucesc în soare

şi ploaia ce urcă la cer tot ca o spumă

sînt aici, fără medicul meu nebun – ce boală, ca o crimă pe Wall Street

cai şi cal călăriţi de călăreţi tineri

nu accept la bărbaţi bătrîneţea

femeile bătrîne sînt mult mai mişto

au umilinţa lui Simone Weill şi dorinţa de a muri a Virginiei Woolf

hai, mută-ţi odată locuinţa în groapă,

familia ta se hrăneşte din tine,

tînărul medic se hrăneşte din tine,

iar eu mă hrănesc din sondele din picioarele lui Iisus Hristos

 

 

 

cocioabe acoperite cu pături în care locuiesc copii negri ca smoala

deoarece săpunul negru le este băgat pe gît ca hrană

părinţi slabi stau sub pămînt cu copiii lor pe cale de dispariţie

orice căruţă cu cai poate dărîma pe oricine

hrana lipseşte, frigul este sîngele, vine şi te omoară cu timpul,

adună flori de pretutindeni şi tu te scuturi cînd vezi atîta splendoare

mă tem, cutremurul este singurul care linişteşte, restul este nisip,

nisipul se sfărîmă în mîini, orice fac se dărîmă, se rostogoleşte altfel

sub dragostea celor care se regîndesc la întreaga frumuseţe

rostesc ceea ce nu se rosteşte, nu mai am încotro. nu am încotro.

negri ce cîntă ca bivolii bolnavi

negri ce cîntă cu toate jucăriile, instrumentele şi mîinile lor lungi,

cu unghii umflate, c-aşa sînt negrii;

ruşii, însă, sînt departe, sub pămîntul lor, monştrii de-acolo sar direct în cer

mare lucru, ce dacă ei sar direct în cer, acolo sînt îngerii negri

îngerii de sus şi îngerii de jos

tratamentul corporal al celei ce este Miss România

se prăbuşesc poeziile ca nisipul

se prăbuşesc poeţii ca săracii din cartierele cele mai îndepărtate de centru

poeţii adevăraţi, născuţi şi nu făcuţi

hai, Coltrane, hai, Thelonius Monk.

 

 

 

gata cu M.N. – sînt în depresie totală, fără el este plictisitor

oameni urîţi, repetitivi lîngă M.N. stă Ursul şi-l apără. eu nu mai pot.

vreau să mor – vreau să mor. atîtea oscilaţii, vibraţii consistente ca steaua cea mai strălucitoare

mă chem pe mine însămi, degeaba, nu vin, rămîn aici pe ţărmul negru al oceanului

ce mă voi face fără M.N. vino, M.N., nu mai fi nebun

bătrîneţea, un prag al deznădejdii făcut din lemne curate, puternice, compacte

bătrîneţea – o mare imensă, a morţii.

moartea, o limită nelimitată a lumii

viteza morţii (acceleraţia) este derivata de ordinul 2 a spaţiului în raport cu timpul (trupul)

lege distorsionată de mine din pricina vîrstei cosmice ce mă strînge ca un lanţ peste piept.

sexul rămîne derivata de ordinul 1 (spaţiul în raport cu timpul)

moartea şi bătrîneţea, un singur joc, un singur foc al unei armate

care face tumbe pe cer cu avioanele cele mai performante

cu adevărat nu există bătrîneţe şi moarte decît în aer,

cu protagonişti performanţi

 

 

 

dormit chinuit pînă acum cu M.N. în cap.

atîta dragoste şi iubire de bărbat şi copil posibil psihotici amîndoi

apropiere viscerală de ei, deoarece sîntem la mare depărtare

el, Drumul Taberei, unde l-am făcut pe îngerul meu irascibil, Alexandru,

eu, în Balta Albă, Diham,

zone neutre, gînduri erotice, decadente, atingeri abia simţite,

răceala lor, mormăiala lor, gîndurile lor teribile

medicul desfigurat în societate, el ştie şi vrea femei tinere, cred şi nu le poate avea? habar n-am.

eu, în el, înăuntrul lui, lingîndu-i sîngele tînăr şi curat, organele lui perfecte, la locul lor

mîini de doctor, labele picioarelor de doctor, mereu cu ciorapi negri, chiar şi în tenişi

labe fine, complet inodore, incolore etc.

rămîn ca eu să mor şi El, şi El (cei doi copii ai mei masculini pînă în măduva osoasă,

chipuri complet neasemănătoare.

unul, în mine, sexual, cu sex. celălalt, în afara mea, pentru mine, fără sex, căci e copil.)

sinuciderea m-ar salva, dar cum, unde? cine să participe alături?

cine va ţine pistoalele, săbiile negre? există aşa ceva?

el, rece ca greaţa, rece ca gheaţa, cu singurul lui organ în flăcări, puternic.

puterea este întotdeauna focalizată, ucisă într-un singur gest onest al naturii,

acela de a o pătrunde, cunoaşte, distruge

M.N. M.A.

M.A. M.A. M.A. oare tu cum eşti? copil la propriu, sînge din sîngele meu, os din osul meu,

creier imobil şi fix ca peştele carnivor care atacă

M.N. pui de urs, greoi, la fel de fix şi el, la fel de înzestrat în a ataca fără rest

fără armament suplimentar

înzestrat cu rucsac din piele de animal ucis

amîndoi distruşi, autodistrugători şi distrugători de profesie

îi iubesc cu ardoare, cu patimă, fără nici o ezitare, oare cine pe cine?

iar eu stau pe pat, scriu aceste rînduri antisemnificante

pentru că sînt natură umană de cea mai înaltă calitate

creiere diferite, atac identic

sînt ai mei, n-aş putea trăi fără, m-aş sufoca.

„mereu mai singură, mai absolută“

liniştea nopţii la fel de animalică, un animal şi liniştea care are un singur ochi roşu îndepărtat de cer

nu e soare, nu e luna de care sînt îndrăgostită, liniştea este întuneric,

societate convertită în gaură neagră

energie pură, act sexual curat ca lacrima

lacrimi amare curg pe faţa timpului şi a spaţiului şi pe faţa mea de piatră

duminică, linişte, M.N.

în timpul actului sexual, tandru şi liniştit, luminos, te mîngîie adînc, îşi pune capul pe părul meu lung,

te atinge uşor, ferm. după, devine de gheaţă, aisberg.

Mao, dulceaţa mea

ce-mi place la el? mă întreabă

eu zic tot. adică forţa gîndirii lui, revendicativitatea permanentă, revolta, ura, scîrba,

dispreţul faţă de lume, asociate cu fragilitatea, probabil diferenţa de vîrstă imensă dintre noi?

el, copil, pui de vultur, eu, MAMA de care are el atîta nevoie,

se lovesc de permeabilitatea gîndirii noastre

el, tragic

şi totuşi Alex fragilul

FRAGILUL, alt Tragic, nu ştiu multe despre el în afara celor care se petrec

la suprafaţa relaţiei noastre mamă-fiu

fragilitatea lui fizică, forţa gîndirii lui, invers decît la M.

Alex, transsexualul, eu, transsexualul, M., transsexualul, trei lacrimi într-un pahar opac

pentru a nu fi descifrat de lume, de alţi ochi şi alte structuri mentale

sora mea, sărmana, dragostea mea, neputinţă curată ca lacrima de care vorbeam

nu dau decît de lacrimi,

nu dau decît de lacrimi pure, translucide, rotunde ca o sferă ce nu mai poate fi sfărîmată,

lacrima nu este tragică

ce fac. mă des-fac. soluţii. retragere, o soluţie. ceea ce şi fac, de fapt.

mama, tatăl meu, sora mamei, Eleonora, sora mea, Matei, Alex, M.N. şi eu?

TU în noi şi noi în TINE

nu ştiu dacă e bine ce scriu şi ce gîndesc. asta simt acum.

lumea stă pe nisipuri mişcătoare

fragilitate pe toate planurile, la toate nivelurile

tot ceea ce este în afara fragilităţii este prostie, putere exterioară, rigidă, non-lume.

 

 

 

neinspirată, nenimic, leneşă, prăbuşită, de fapt, incapabilă să, incapabilă să, incapabilă să.

 

 

 

tatăl – războiul. copilul – miracolul. boala – intensitate. M.N. – tensiunea.

de la intensitate la scris poezie, confesiune, dezastru, splendoare, distanţă.

structură – suprastructură

Alex – eşti o pulă (cînd era copil şi colegii îşi băteau joc de el)

handicapaţii

ofiţerii

medicii de urgenţă

diagnostic diferenţial

sexualitatea „urc pe mîna ta violetă şi îmi simt cuvintele printre coapse“

comunismul meu

mă simt ca o magrebiană care a intrat (cu forţa?) în literatura înaltă franceză.

sau ca o africană cu labiile tăiate şi cusute şi descusute mai apoi

numai atunci s-a infectat ireversibil lumea.

soare, soare, soare. soare ca metalul încins ce se scurge pe pămînt

 

 

 

SOARE.