a19

Letiţia Ilea

Marta Petreu: Draga Letiţia, terase, cafenele, poeme… Poţi compara terasele din Marsilia cu acelea de-aici, de ce nu?

Letiţia Ilea: Sigur că sunt comparabile, dar starea pe care am avut-o în 2004 la Marsilia nu o voi mai regăsi, probabil, niciodată. Pe scurt: eram pe atunci profesoară la un liceu din Ploieşti şi am câştigat o rezidenţă de trei luni la Centrul Internaţional de Poezie din Marsilia. Dacă până atunci statutul meu pendula, cu îndoielile de rigoare, între acela de profesor şi cel de poet (ce-i drept, cu două cărţi şi membră a Uniunii Scriitorilor), la Marsilia am dobândit conştiinţa faptului că eram scriitor profesionist, selectat pentru calitatea textelor şi plătit pentru textele pe care trebuia să le produc în cele trei luni. Asta s-a însoţit cu o senzaţie de libertate extraordinară, ba mai mult, mi-a dat putere să îmi pun ordine şi în viaţa personală. Să explic cum funcţiona acea rezidenţă: mi s-a asigurat drumul din România şi retur, cazarea şi o sumă lunară care să îmi permită să trăiesc în Franţa, în schimbul obligaţiei de a scrie o carte în trei luni de zile. Presiunea a fost destul de mare; ca un Rac tipic ce sunt, îmi spuneam mereu că nu voi reuşi. Totuşi, am scris cartea în două săptămâni, o suită de proze poetice cu titlul „terase“, întrucât scrise fără excepţie pe terasele cafenelelor din Marsilia.

M.P.: Există cîteva cafenele simpatice în care îţi bei cafeaua – cîteodată cu mine. Şi o pajişte înclinată unde îţi duci cîinele la plimbare. În rest, eşti o persoană scumpă la vedere, cum se zice. De ce?

L.I.: Pentru că mă simt foarte bine cu mine însămi. Singurătatea mea, pe care ar putea-o constata cineva din afară, nu e deloc o povară pentru mine. Cu timpul, mi-a devenit tot mai greu să o schimb pe o socializare superficială, alcătuită în majoritate din relaţii interesate şi de suprafaţă.

M.P.: Dragă Letiţia, nu de mult – sau demult? – eram amîndouă în clădirea galbenă a Liceului Racoviţă, pe strada Kogălniceanu, în aripa laboratoarelor, nu mai ţin minte exact dacă pe lîngă laboratorul de chimie sau de fizică… şi povesteam. Îţi aminteşti? Tu erai elevă, eu, profesoara ta. Spre surpriza mea, eleva strălucită de la ştiinţe exacte a făcut franceză.

L.I.: Eram la parter, pe o băncuţă de lângă laboratorul de chimie, şi nu numai că povesteam, dar şi fumam împreună. Eu eram tare mândră că profesoara mea de filosofie şi poeta pe care o iubeam mă îngăduia pe lângă ea, citindu-mi textele şi ascultându-mi prostioarele adolescentine. Am fost o elevă bună la toate materiile – până când am început să scriu. Atunci atenţia mea s-a îndreptat exclusiv spre literatură. Opţiunea pentru franceză a venit cumva de la sine, dată fiind iubirea mea pentru această limbă, care se împleteşte şi azi cu dragostea pentru tata, de la care am învăţat-o foarte devreme, pe la cinci-şase ani. Pe atunci, tata citea „L’Humanité“, unul din puţinele ziare franceze autorizate în România. Mă lua pe genunchi şi mă punea să silabisesc. Aşa că am învăţat franceza cam tot când am învăţat să citesc. În 2004, la Salonul de Carte de la Paris, mi-au dat lacrimile la standul „L’Humanité“, amintindu-mi de tata. El nu mai era deja de câţiva ani.

M.P.: Ai fost, ca mine, nu numai elevă la Racoviţă – ci apoi profesoară de liceu în Cluj. Şi în Ploieşti. Cum ai trăit tu perioada în care erai profesoară la Eminescu? Povesteşte-mi o întîmplare cu elevi. Ca să te ademenesc, îţi mărturisesc că pe mine elevii mă iubeau şi că la un 8 Martie, în loc să îmi dea cine ştie ce lucru oribil – era moda, pentru mine detestabilă, probabil socialistă, a cadourilor – mi-au dat o libelulă verde, de mătase, producţia lor. Mi se zicea Libelula. Ţie ce ţi-au dat elevii tăi?

L.I.: Am fost patru ani de zile profesoară la ţară, făceam naveta. Elevii din Chinteni îmi puneau nuci şi mere pe catedră, cu îndemnul „Na şi mâncă“. Odată mi-au dat un căţel de vreo şase săptămâni, negru, însoţit de un litru de lapte. Din păcate, nu l-am păstrat prea multă vreme, fiindcă avea un spirit de independenţă nativ. Peste ani de zile, la Ploieşti, la Colegiul Naţional Mihai Viteazul, ţineam un fel de lecţie finală la o clasă de a opta. La sfârşit, după asemenea lecţii, profesorii primeau flori. Când mi-am încheiat discursul, care în esenţă îi îndruma să-şi urmeze visul, s-au apropiat de mine o fată şi un băiat, cu un ghemotoc roşcat în mână. „Din partea clasei“, au zis, şi eu am văzut că ghemotocul era o pisicuţă de câteva săptămâni… Nu m-a lăsat inima să-i refuz şi am luat pisica şi am dus-o acasă, unde Nino a botezat-o imediat „Pârnaie“, fiindcă provenea de la şcoală. Nu am păstrat-o, a ajuns la naşii noştri, care aveau casă cu curte, şi a primit un nume mai pisicesc, Steffi, după tenismena Steffi Graf. Bănuiesc că mă iubeau şi pe mine elevii, dar din perioada în care am predat în învăţământul secundar predomină amintirile neplăcute, legate de directori şi colegi absurzi.

M.P.: Scrii poezie. În română şi în franceză. Cum te simţi cînd nu scrii?

L.I.: Parcă înaintez prin lume legată la ochi, adormită. Lumea nu dobândeşte contur, culoare, miresme, decât atunci când scriu. Din nefericire, sunt destul de lungi perioadele în care nu scriu, dar am învăţat să am încredere, ştiu că acea clipă unică va veni. În ultima vreme, nu scriu prea des în franceză, asta se întâmpla mai ales când stăteam în Franţa multă vreme.

M.P.: Irepresibila tristeţe a versurilor tale… Hm?

L.I.: Îşi are sursa într-o inadecvare funciară la lumea în care trăim, în al cărei set de valori curente, idealuri etc. îmi e tot mai greu să mă regăsesc. Într-un poem mai vechi mă refeream la mine ca la un extraterestru aruncat aici din întâmplare, într-o perpetuă aşteptare a navei-mamă care să îl recupereze…

M.P.: Dragă Letiţia, poemele tale sînt traduse în franceză şi în spaniolă, după cîte ştiu eu. Spune-mi, te rog, cum ai trăit apariţia volumelor tale de poeme în alte limbi? Ai avut cronici, comentarii? Care e ţara, europeană, presupun eu, în care îi merge cel mai bine poeziei tale?

L.I.: Mi-au apărut patru cărţi în Franţa şi una în Spania, plus câteva antologii, fiecare fiindu-mi prilej de mare bucurie şi ocazionând cronici favorabile. În Franţa, una din cărţile mele a luat un premiu. Totuşi, poeziei mele se pare că îi merge mai bine în Spania, şi asta datorită traducătorului meu, Xavier Montoliu Pauli, care face, în favoarea literaturii române, munca unei veritabile instituţii. Datorită lui, am avut cronici, lansări, lecturi etc. Îi exprim şi pe această cale recunoştinţa mea.

M.P.: Pentru tine a fost cu folos festivalul-turneu Les Belles Étrangères?

L.I.: Desigur. Datorită lui, mi-au apărut nişte cărţi în Franţa şi a fost o ocazie de a testa pe viu, într-un alt spaţiu, prin lecturile şi dialogurile cu cititori foarte diverşi, viabilitatea a ceea ce scriam la vremea respectivă.

M.P.: Şi-acum – de ce nu mai călătoreşti?

L.I.: Dintr-un fel de inerţie păguboasă, care sper să nu se fi înstăpânit definitiv.

M.P.: Opinii despre literatura română azi?

L.I.: Că nu e deloc o „literatură mică“, am avut ocazia să constat asta cu mai multe ocazii, la diverse festivaluri internaţionale la care am participat, în Franţa, Spania, Canada… Cei cu care am vorbit ştiau multe despre noi şi opiniile lor erau extrem de favorabile nouă. Cum ne promovăm noi, asta e altă poveste…

M.P.: Vorbeşte-mi despre prietenii tăi – colegi de facultate, studenţi, şoferi de taxi şi aşa mai departe… despre locul prietenilor în viaţa ta, despre cel al duşmanilor…

L.I.: Colegii mei de liceu şi de facultate sunt în proporţie de peste 90% stabiliţi în străinătate, iar eu nu mai ştiu prea multe despre ei. Păstrez în schimb legătura cu colegii de la a doua facultate, Limbi Moderne Aplicate, pe care am terminat-o anul trecut. În ce-i priveşte pe studenţi, există în fiecare generaţie câţiva care îmi scriu sau îmi telefonează de sărbători şi cu alte ocazii. Şoferii de taxi? Apelez des la serviciile lor, din lipsă de timp şi fiindcă nu am voie să ridic greutăţi mari. Aşa am cunoscut o persoană de mare calitate, Alex, care de câţiva ani e „taximetristul meu preferat“, cu care pot discuta absolut orice, politică, literatură, muzică, şi la care apelez săptămânal. Îl pot numi prieten cu mâna pe inimă. O să-ţi spun acum şi ce nu m-ai întrebat, despre prietenii-scriitori. Viaţa i-a triat şi în clipa de faţă se pot număra uşor pe degetele unei singure mâini: Marta, Andrei şi Francisko. Ei îmi citesc textele, sunt lângă mine când sunt mai tristă decât de obicei sau bucuroasă peste măsură, ce mai, tot timpul. Sunt, fiecare în felul său, nişte oameni minunaţi şi ei mă fac să mă simt, prin prezenţa lor, fizică sau pe mail, o norocoasă fără pereche. Prietenii au un rol capital în viaţa mea, înfloresc atunci când mă caută şi mă ofilesc dacă vreunul uită de mine mai multă vreme. Duşmanii? Nu cred că am prea mulţi, poate vreun student căzut la examene, poate vreun literat invidios pur şi simplu…

M.P.: Vorbeşte-mi despre autorii care-ţi plac ţie – nu sunt neapărat cei care îmi plac şi mie, poate.

L.I.: Cei pe care îi recitesc des sunt poeţii americani ai generaţiei beat şi poeţii noştri optzecişti. Dintre clasici, Rilke, Whitman, Sylvia Plath… Romancieri: Scott Fitzgerald, sud-americanii… În ultima vreme, citesc multe cărţi legate de Orient, budism, zen, meditaţie… sper să fie o fază trecătoare şi să revin deplin la literatură.

M.P.: O zi perfectă din viaţa cîinelui tău. O zi perfectă din viaţa Letiţiei.

L.I.: O zi perfectă din viaţa noastră? Când nimeni, nici mama, nici câinele, nici eu nu suntem bolnavi şi stăm toţi trei în camera mea. Ţuţu mai fură câte un ziar şi îl face praf şi noi nu îl certăm. E un cocker spaniol nărăvaş, dar extrem de afectuos. Tandreţea şi iubirea lui fără margini ne împlinesc viaţa mie şi mamei. Spunem amândouă că el nici nu e câine, ci îngeraş… Mama mă întreabă ce mai citesc pe internet sau ce a mai fost pe la slujbă. Am momente privilegiate cu ea, de multe ori ne ghicim gândurile, eu mă pregătesc să fac sau să spun ceva şi exact atunci ea face sau spune acelaşi lucru. Mama e nemaipomenită. De o bunătate ieşită din comun, generoasă, plină de farmec… sunt binecuvântată că o am lângă mine. O zi perfectă? O zi care trece lin, fără evenimente nedorite. O zi în care citesc sau scriu un poem bun. O zi în care ascult Leonard Cohen sau Mark Knopfler pe săturate. Vezi deci, nimic special. Am multe zile perfecte.

M.P.: Care este cea mai secretă şi plăcută operaţiune la care te dedai pe computerele altora?

L.I.: Lucrând cu cuvintele de când mă ştiu, am avut mereu nostalgia unei meserii „manuale“. S-a întâmplat să fie lucrul cu computerele, fiindcă acum mulţi ani aveam un calculator care mereu dădea rateuri şi, de voie, de nevoie, am învăţat să îl dreg singură. Apoi, cum spui, am trecut la calculatoarele prietenilor. Cu timpul, a devenit o pasiune. Când am puţin timp, citesc articole despre computere sau, pur şi simplu, instalez câte un program nou ca să văd ce ştie să facă. Îmi place că se vede din asta un rezultat imediat, faptul că, după intervenţia mea, computerul merge. Uneori nu merge.

M.P.: La mine merge. Îţi mulţumesc.

L.I.: Şi eu, dragă Marta.

Interviu realizat de
Marta Petreu