a5

În numele Tatălui. De pe la sfîrşitul secolului al xix-lea, noile forme de artă se nasc şi la marginea „artei oficiale“ din „sălile/ instituţiile oficiale“ şi oficializate; în teatru, fenomenul a pornit din Franţa, odată cu André Antoine şi teatrul liber al său. Ne amintim că lansarea ca dramaturg a lui Eugen Ionescu a fost un asemenea fenomen: premiera la antipiesa Cîntăreaţa cheală, ce a avut loc la Paris în 11 mai 1950, la orele 6 seara, la Teatrul „Noctambules“, aflat sus pe Bulevardul Saint Michel, a fost un asemenea eveniment de teatru liber, marginal, pentru un public la rîndul lui marginal (la Ionescu au asistat la spectacol „Mircea Eliade cu doamna, Ştefan Lupaşcu, Emil Turdeanu, Mihai Niculescu, Rainer Biemel“ şi Virgil Ierunca, emoţionat prpbabil şi de faptul că Monica Lovinescu îşi dădea, cu acest prilej, „examenul“ regizoral…)

Fenomenul teatrului făcut altfel şi altundeva (la fel ca acela al tuturor formelor de creaţie, de altfel), devenit între timp proteic, alimentează reînnoirea artei; de fapt, la fel se întîmplă acum în cam toate artele (mai ales în acelea care nu presupun costuri foarte mari), se nasc la margine – şi, cînd prind ocazia, îşi ocupă locul în instituţiile oficiale.

La Cluj, unul dintre centrele de artă in off se află la Fabrica de Pensule.

Acolo s-a reprezentat spectacolul de teatru documentar al regizorului Robert Bălan, În numele Tatălui (producţie: Asociaţia Art No More; distribuţie: Carmen Florescu, Ozana Oancea, Virgil Aioanei; scenografia: Elisabeta Gedó; dramaturgie: Elena Vlădăreanu). De sursă autentică, căci bazat pe mărturii ale unor persoane reale, scenariul este foarte puternic. Spectacolul ţine de arta cu tendinţă – aşa cum artă cu tendinţă sunt, ca să dau un singur exemplu, romanele lui Philip Roth – şi prinde o problemă a realităţii sociale şi psihologice: rolul pe care mai poate să îl aibă religia azi, precum şi rolul (fast şi nefast, după caz) pe care l-au avut şi îl au familia şi unşii lui Dumnezeu pe pămînt, preoţii, pentru viaţa reală a oamenilor; mai ales dacă aceştia sunt copiii…Compus din monologuri şi doar puţine scene cu caracter de confruntare dramatică, spectacolul m-a făcut să mă gîndesc la structura literară a Decameronului, unul în variantă religios-erotică, sau la psihodramele de la asociaţiile de luptă contra vreunei dependenţe cum ar fi drogurile, alcoolul etc.

Un spectacol cu mai multe poveşti, expuse ca monologuri, ale unor personaje care îşi analizează, ca la psihiatru, intimitatea religioasă, copilăria, relaţia cu tatăl şi cu Tatăl, ponoasele şi cîştigurile afective de pe urma acestei experienţe avute – din care nu au ieşit încă şi nu vor ieşi de fapt vreodată pentru simplul motiv că nu există ieşire din individualitatea proprie (decît ieşirea prin boală…). Punerea în scenă e minimă cu intenţie, munca regizorului a fost, de fapt, să-i prelucreze pe actori pînă la nivelul personajelor din script. Textul, foarte puternic, îi aparţine Elenei Vlădăreanu şi este rezultatul unor anchete de caz. Din fericire, nu există o teză sau o intenţie a autoarei, alta decît aceea de-a lăsa loc personajelor, acestea ilustrative pentru lumea noastră şi pentru cîteva dintre confesiunile religioase din România, să vorbească şi să se arate. La fel, nu există din fericire nici o „morală“ a spectacolului – ci doar o punere de probleme. Actorii sînt excelenţi. Publicul, avid de-a continua experienţa cu dezbaterea ei. (M.P.

Şi-a fost gala de închidere a celei de a 52-a ediţii a „Toamnei muzicale clujene“, cu Walkiria lui Wagner, dirijată de Gabriel Bebeşelea. Proiectul îi aparţine dirijorului, la fel concepţia scenică (a fost folosită toată sala Auditorium maximum, cu loji şi balcoane cu tot). Lumini – Attila Almási. Pentru realizarea acestui spectacol de operă în concert, Filarmonica a adus cîntăreţi şi din străinătate. În rolul lui Siegmund, tenorul Corby Welch, cu o voce impresionantă, puternică şi timbrată; Sieglinde, mezzosoprana Ruxandra Donose, cu vocea ei puternică şi frumoasă; Hunding, Alin Anca; Wotan, Andrei Yvan; Fricka, mezzosoprana Orsolya Veress; Brünnhilde, mezzosoprana Heike Wessels; walkiriile, sopranele şi mezzosopranele Oana Trîmbiţaş, Daniela Păcurar, Yolanda Covacinschi, Melinda Duffner, Valentina Puşcaş, Antonia Cosmina Stancu, Laura Essig, Andreea Iftimescu. Un spectacol de mare ţinută, care a entuziasmat sala.

Tot lui Gabriel Bebeşelea i se datorează valorificarea unei partituri din 1916 a lui Enescu, lăsată de acesta neterminată, dar cu liniile melodice schiţate. Este vorba despre oratoriul în trei părţi Strigoii, pe poemul lui Eminescu. Ei bine, compoziţia lui Enescu a fost reconstituită – repet, pe baza indicaţiilor şi însemnărilor rămase de la Enescu – de către Cornel Ţăranu, un enescolog care nu se află la prima reconstituire de acest fel. La fel, a colaborat la proiect Sabin Păuţa, care a făcut orchestraţia. Iar cînd aceste preparative au fost gata, Gabriel Bebeşelea a organizat prima înregistrare mondială, soldată cu un CD – şi asta, la Berlin, cu Randfunk-Sinfonieorchestter Berlin, cu următorii solişti: soprana Rodica Vica, tenorul Tiberius Simu, baritonul Bogdan Baciu, basul Alin Anca. Deoarece proiectul şi reuşita lui s-au bazat mai ales pe eforturile individuale ale personalităţilor mai sus numite, iar înregistrarea s-a făcut la Berlin, pentru poemul eminescian a fost folosită traducerea făcută de Carmen Sylva. (P.)

Vatra, numărul 7-8 – redactor-şef Iulian Boldea, căruia îi dorim noroc şi ani mulţi în fruntea publicaţiei tîrgumureşene – se deschide cu poemul sfîşietor-nostalgic Primul telefon portabil al Letiţiei Ilea. Tema numărului ocupă cam 80 de pagini şi este acoperită de textele minuţioase şi aplicate prin care vreo treizeci de autori – cu toţii invitaţii lui Iulian Boldea, care a formulat tema şi a circumscris aria problematică – discută, adesea cu exemple, despre „Traduceri, traducători, traductologie“. Totul este traductibil, din moment ce Biblia a fost tradusă, avertizează foarte rezonabil Kocsis Francisko. Cam toate textele participanţilor la anchetă sînt de fapt pline de învăţăminte. În sumar, multă poezie – Liviu Antonesei, Monica Rohan, Nicolae Coande, Liviu Ofileanu, Roxana Cotruş, Halmosi Sándor (traducere Kocsis Francisko), Iosif Brodski (traducere Leo Butnaru). Interviurile – unul cu Dorin Tudoran, realizat de Galaicu-Păun; altul cu Marian Ilea, realizat de Daniela Sitar-Tăut – sunt interesante. De pildă, din acela cu Dorin Tudoran aflăm nu numai multe despre evoluţia lui poetică, ci şi despre biografia lui M.R. Paraschivescu…; la fel, din cel cu Marian Ilea, ce anume i-a spus Crohmălniceanu. Ceva de genul: „Spune-mi şi mie ce ai vrut să spui în text. (…) De obicei criticii nu întreabă ei; ştiu mult înainte ca scriitorii să-şi scrie textele ce au vrut să spună ei în textele pe care încă nu le-au scris“.  Superb, nu? (A.)