a31

Ion Pop

1.Da, citesc jurnale, chiar cu un mare interes. Mi s-a părut, de pildă, interesantă, chiar monotonia şi (aparenta) banalitate a notaţiilor din jurnalul celebru al lui Amiel, citit, desigur, în câteva  fragmente.  Apoi, jurnalul  lui Gide şi chiar al lui Paul Morand, „omul grăbit“ şi marele frecventator de saloane mondene. Ce să mai spun despre substanţialul, în toate privinţele, jurnal al lui Julien Green? Dintre scrierile diaristice româneşti, o mare revelaţie a fost, ca pentru mulţi, jurnalul lui Mihail Sebastian; m-a atras prin inteligenţa reflecţiilor admirabilul jurnal al unei „fiinţe greu de mulţumit“, de Jeni Acterian, şi înalt-edificatorul Jurnal al fericirii, de N. Steinhardt. Cunoscându-l îndeaproape pe autor, am savurat multe pagini de comediografie literară din amplul Jurnal al profesorului meu Mircea Zaciu, care e şi un document major despre „deceniul satanic“ al dictaturii comuniste… Sunt pe încheiate în aceste zile cu cel mai recent volum din jurnalul lui Mircea Cărtărescu, Un om care scrie, foarte bine… scris şi de o complexitate remarcabilă a imaginii despre om şi operă. Paralel, am recitit secvenţe din dramaticul, adesea, jurnal al lui Kafka…

Se poate deduce chiar din aceste exemple că diaristica poate interesa din mai multe puncte de vedere, fie completând şi nuanţând perspectivele asupra unor opere literare majore, fie lărgind orizontul intelectual, al cugetării despre oameni şi vremi, fie, să zicem, propunând tipuri de personaje sui generis, constructoare de autoficţiuni verosimile, expresive sub unghi literar… De la o vreme, diariştii se grăbesc să-şi publice imediat  notele zilnice – dovadă de urgenţă a comunicării cu cititorii-observatori ai mediilor socio-culturale luate în seamă, însă şi  relativizând, poate involuntar, ideea de autenticitate a confesiunii sortite cândva doar sertarului intim, autoanalizei sincere, de unde şi tentaţia „corectării“ imaginii despre sine a autorului ori pur şi simplu „coruperea“ confesiunii prin transferul către convenţia literară, în zisa „autoficţiune“… Când aceasta e  construită cu talent, cititorul poate credita mărturii propuse ca atare de la distanţă, cum s-a întâmplat cu paginile din Teritorii-le lui Mircea Zaciu, care, oferă, de pildă,  despre mişcările studenţeşti pariziene  din mai 1968 o imagine de spectator prin… delegaţie ficţională, căci jurnalul autentic al scriitorului dovedeşte – cum am descoperit – că n-a fost prezent de fapt la evenimentele acelui moment revoluţionar… „Ficţiunea jurnalului intim“, despre care vorbeşe Eugen Simion, poate fi, iată, ilustrată, inducându-l uneori într-o eroare – semnificativă totuşi – chiar şi pe cititorul cel mai avertizat. Se non è vero,  è ben trovato… Jurnalele pot oferi, se vede, tot soiul de probe de realităţi trăite ori verosimil imaginate, din care se poate mereu învăţa câte ceva despre om şi oameni…

2. Cum am sugerat deja, mă interesează în scrierile diaristice şi „subteranele“ unor opere – dacă sunt – şi portretele neconvenţional(izat)e al scriitorilor puse în ecuaţie cu operele de ficţiune, aşadar, „sinceritatea“ lor, dar şi, când e cazul, jocul dintre real şi fictiv care poate fi revelator, de pildă, pentru un anumit grad de „narcisism“, sau „bovarism“, expresiv în fond, caracteristic pentru autorul de jurnale. Ideal ar fi, desigur, să avem, cu fiecare jurnal, o mărturie de „cœur mis à nu“, cum se exprima Baudelaire, adică una fără machiaje şi măşti, – însă lucrul e tot mai puţin probabil, mai ales în zilele noastre… Literatura de tip confesiv poate fi scrisă oricând, fie ca „jurnal de creaţie“, cu cronologie exactă, cu meditaţii asupra artei scrisului, a raporturilor ei cu trăitul, – e de preferat atunci să existe o „simultaneitate“ a notaţiei de jurnal cu travaliul ficţional –, fie ca reflecţie independentă, gen „jurnal de idei“ etc. Totul e ca „falsul“, oricât ar fi de „la sunet frumos“ – cum zicea Emil Botta –, să fie cât mai puţin…fals.
3. Da, însă verbul e de pus pentru mine mai ales la timpul trecut. Un mare regret e că n-am ţinut jurnal în anii de la „Echinox“, plini de atâtea evenimente revelatoare pentru formaţia mea intelectuală şi pur şi simplu umană, dar şi pentru epocă. În primul meu stagiu parizian, de asistent la „Sorbonne Nouvelle“, în perioada 1973-1976, am notat – dar cu mari întreruperi – impresiile unui tânăr confruntat cu lumea nouă şi atât de provocatoare a „Oraşului-lumină“. Am înregistrat, peste alţi ani, ceva mai consecvent, întâmplările şi mezaventurile din anii de directorat (1990-1993) de la Centrul Cultural Român din Paris, atât de agitaţi şi de tulburi, ce nu puteau trece fără ecou în mine… Apoi am renunţat treptat, poate din pricina unui scepticism în creştere cu privire la însemnătatea unor asemenea note şi la viitorul lor într-o lume ce se distanţează de lectura trecutului şi optează decis pentru prezentul trăirii consumate în imediat. Nefiind înzestrat cu o memorie „epică“ suficient de vie, îmi lipsesc astăzi atâtea şi atâtea secvenţe din viaţa mea, aproape uitate, cu cronologia confuză, prin care mi-aş fi putut reconstitui cât de cât un autoportret, dar şi o mică oglindă a lumii prin care am trecut. Le suplinesc, în parte, scrisorile schimbate în timp cu prietenii apropiaţi, care sunt tot un fel de confesiuni… Preţioase, fiindcă, în acei ani se mai făcea corespondenţă adevărată, scrisă expresiv, cu o încărcătură informaţională şi o culoare stilistică pe care mesajele eterice, convenţionale şi fără miez de acum, nu o mai au. O, Doamne, încercăm mereu să aducem dovezi că am existat, până ce obosesc şi cugetarea, şi mâna care scrie… Până ce „vine întunericul“…