a9

Poeme de Teona Farmatu

de fapt nu-i nicio boală în tine

ne naştem cu sângele curgând în noi

fără să avem vreo părere în ce direcţie să curgă

să fim mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi

în urma noastră o lâncezire

aburită ieşind dintr-un

grilaj

ţipătul de la începutul vieţii e tot una

cu ţipătul de la doişpe treişpe

nouăşpe ani la fel ca pulsul

care o ia razna din două în două secunde şi de fapt

nu-i nicio boală în tine

mai acută decât înfăţişarea din lumina

sărbătoririi unui fel de existenţă

dincolo e mai multă viaţă

oricum hăituită de prin toate marginile

valabilă până la infinitul falsificat încă de la descoperire

când mă inspiram din moartea celor care

aveau impresia că viaţa se uneşte

la fiecare două secunde ale lui existere

prin care trăim

pe dinafară

mereu e un moment de imprudenţă

oricât de greu ar fi ascultam muzica din vremea când

un disc de vinil se învârtea în gol şi eu

îi spuneam că sonatele sunt mai puţin blânde

apoi să văd cum zgârieturile discului se umplu de

melodii care sună mai bine în altă lume decât asta.

(nu vrea decât armonie)

eu învârt negrul înspăimântat el imită un fel de nimicnicie

aş vrea să ascult ce iese. la sfârşit

când ştiu că niciun nume nu e actual

e numai simţul plutirii

pe deasupra podelei undeva dincolo

de noile imitaţii ele perturbă se amestecă între fantele

senzaţiei de înfierbântare bruscă

când se loveşte timpanul de tine

mereu e un moment de imprudenţă unul exilat

prăfuit cum e intenţia să mergi din prezent

înapoi înapoi

implicit

eu am spus că parcul

de lângă tine nu are ieşire

tu ai spus că vrei să

ucizi persoana de lângă tine

şi niciun om nu ne despărţea