a16

Ana Maria Negrilă

Un aventurier pe drumul destinului

Apărută în 2017 la Editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd, Evanghelia după Araña, romanul picaresc al scriitorului Nicolae Strâmbeanu, vine dintr-o lungă istorie literară, trăgându-şi seva din modele narative ale secolelor al xvi-lea – al xviii-lea. Ediţia din 2017, de la Editura Polirom, conţine romanul propriu-zis, dar şi un mappamond, şi un capitol separat, intitulat „Oameni, fapte, vorbe, locuri, întâmplări adevărate“, un fel de Caiete ale Principelui, conţinând un glosar de termeni în care se regăsesc personaje, locuri, evenimente, expresii prezentate în roman, într-o frescă a societăţii secolului al xvi-lea. Spre deosebire de textele clasice ale acestui subgen, romanul lui Strâmbeanu nu reţine tendinţa declarat-moralizatoare, supunându-se mai degrabă unei vocaţii a ludicului, fiind astfel o prezenţă distinctă într-o lume literară dominată de realismul mizer. Eroul Evangheliei după Araña, la fel ca înaintaşii săi, pleacă la drum cu un scop clar declarat, de a găsi tărâmul fericirii, dar de fapt, se îmbarcă într-o călătorie a cunoaşterii de sine. Totuşi, eroul picaresc este un fel de „rebel without a cause“, pentru că, deşi are un scop declarat, acesta nu este şi cel real, călătoria lui bazându-se de la început pe o înşelătorie, pe o convenţie.

Drumul lui Joaquin Araña (păianjen) spre tărâmul fericirii porneşte de jos, ca la mai toţi eroii picareşti, rezultaţi din oameni aflaţi la marginea societăţii (săraci) sau dincolo de lege (hoţi, asasini, prostituate etc.) Araña are o viaţă afectată de lipsuri de care încearcă să scape alăturându-se altor oameni trăitori la marginea societăţii – saltimbancii lui Gioramosi. Fiind un roman generat de paradigma postmodernismului, naraţiunea picarescă a lui Strâmbeanu nu curge cronologic ca în modelele clasice, ci este înfăşurată şi desfăşurată de fiecare dată când este necesar, intrând dintr-o dată în mijlocul desfăşurării logice a evenimentelor. Araña, ajuns ajutor la un cârciumar, rememorează întâmplări din vremea în care cânta la chitară, luând locul piticului Paparrucha. Acest episod, al eliberării sale şi al începerii călătoriei iniţiatice, este recurent, iar de fiecare dată când apare, sunt revelate alte sensuri ale periplului său, adăugându-se alte informaţii, totul culminând cu moartea mizeră a piticului şi cu gestul prin care Araña bea din paharul lui Don Francisco, dar refuză să i se mai alăture.

Romanul lui Nicolae Strâmbeanu urmează destul de fidel modelele genului, chiar şi plasarea acţiunii în Spania, leagănul picarescului. Erou aproape arhetipal, Araña are o origine umilă, dar nu este lipsit de raţiune şi isteţime, aşa că încearcă să-şi facă un rost, trecând prin diferite slujbe. În hanul din Madrid se înhăitează rapid cu alte haimanale, alăturarea dintre ei duce la crimă, iar pe Araña îl aduce aproape de braţul secular, fapt parodiat de nenumărate ori, inclusiv prin cântecul favorit al personajului – Din nebăgare de seamă, eu nears pe rug. Ca un erou picaresc veritabil, Araña pendulează între cinste şi necinste, între încercarea de a-şi îndrepta viaţa apropiindu-se de Dumnezeu şi realitatea ce îl conduce să încalce toate legile umane şi seculare. Efuziunile naratorului marchează pendularea aceasta între năzuinţa către legalitate şi acţiunea disruptivă a unui destin ce îl mână spre alte încălcări ale ordinii şi moralei. Araña caută stabilitate, dar trage o linie între respectabilitate, fericire şi bani, de aceea călătoria lui duce prin zone în care mirodeniile şi aurul sunt bunuri pentru care merită să comiţi orice ilegalitate, iar faptele comise sunt spălate aparent de scopul prim al atingerii stabilităţii.

Tot ca un erou picaresc clasic, devine pe rând ajutor de cârciumar, hoţ, ucigaş, marinar, conchistador, nabab în oraşul Malacca, consilier, apoi decade din nou, reuşeşte să se întoarcă în Portugalia, redus la statutul de cerşetor, până când este din nou angajat pe o caravelă şi se întoarce în Orient. Libertatea este, până la urmă, bunul său cel mai de preţ şi, indiferent de acţiunile sale, acesta este singurul lucru pe care reuşeşte să-l câştige/păstreze. Araña de patruzeci de ani, nu este cu nimic mai bogat, sau mai puţin liber, decât cel de douăzeci. Pendulează între sărăcia lucie şi bogăţia deşănţată, între viaţa fără grijă de burlac şi cea la fel de fără grijă de bogătaş ce ţine cinci neveste. Indiferent în ce ipostază se găseşte, Araña nu se dezminte, parcurgând parcă toate etapele unei iniţieri parodice. Şi alte personaje urmează aceeaşi schemă a picarescului. Messer Girolamo, deja versat în tainele Insulelor Fericirii, mentorul lui Araña, ajunge la galere, alături de necredinciosul Buderbala, se împrieteneşte cu acesta şi reuşeşte să scape. Ulterior, se alătură unei caravane şi comite destule fărădelegi ca să fie condamnat la moarte.

Efuziunile moralizatoare ale naratorului nu sunt menite decât să marcheze discrepanţa între acţiunile şi gândurile sale, pentru că miza romanului nu este cea de a înfiera acţiunile personajelor. Este o umanitate necizelată, aflată în stadiul copilăriei, în care graniţa dintre bine şi rău este insesizabilă. Ideea de Dumnezeu şi scrupulele morale sunt doar vorbe în vânt, pentru că faptele personajelor nu fac decât să le dezmintă. Un episod memorabil este cel în care Patifo, închis alături de erou în temniţele din Malacca, îi povesteşte lui Araña despre căderea oraşului.

Dragostea este prezentă, însă doar în forma ei brută, plasată la marginea societăţii, între protagonist şi femei uşoare. De multe ori, Araña este înşelat, de multe ori, confundă dorinţa carnală cu dragostea adevărată; totuşi, o figură feminină se ridică deasupra tuturor aventurilor galante. Cáya este tot prostituată, dar între ei se înfiripă o iubire care va dăinui în mintea lui Araña. El nu va conteni să o caute, chiar şi după întoarcerea din Orient, dar ea nu va fi de găsit, ci va rămâne doar la nivelul de ideal.

Dincolo de schema clasică, romanul lui Nicolae Strâmbeanu evoluează în modernitate. Reperele lui sunt actuale, iar realismul cu care descrie umanitatea aceasta ciuntită este marcat de brutalitate imagistică şi verbală. Limbajul lui este frust, nediferenţiat între vorbirea celor de sus şi a celor de jos, pentru că totul este filtrat prin perspectiva naratorului autodiegetic. Indiferent dacă este vorba de regele Portugaliei, al Spaniei, de comandori, de nobili, de conchistadori, preoţi, sau oameni simpli, se aude o singură voce, iar expresiile şi injuriile, cinismul declarat, violenţa de gest şi de limbaj, trec de la un personaj la altul, într-o egalizare ce nu ţine seama de stare socială, religie, zonă geografică. Este vorba de o ridicare a abjecţiunii la rang de normalitate, în care cel mai hoţ, mai ticălos, mai criminal, este şi cel care atinge cea mai mare putere şi bogăţie. Prezenţa unui don Quijote şi a unui Sancho Panza la bordul navei, dar şi povestea Dulcineei, împletindu-se cu cea a Cáya, marchează disoluţia realităţii şi alunecarea iremediabilă spre ficţiune.

Totuşi, finalul este marcat de o întoarcere şi o explicare a efuziunilor religioase ce marchează din loc în loc romanul, ca o încercare a unei lumi aflate în haos de a-şi găsi, în sfârşit, limanul. Îmbarcat pe o altă caravelă, trece printr-o experienţă religioasă, care însă nu are de-a face cu religia oficială şi, încă şi mai puţin, cu reprezentantul acesteia la bord, Fray Garcia. Araña ajunge la un pas de moarte şi, alături de echipajul împuţinat de boli şi de necazuri, traversează purgatoriul pământesc, naratorul-personaj punând în cele din urmă sub semnul întrebării însăşi existenţa sa şi rolul său pe pământ:

„Apucasem să trăiesc fapte, izbânzi, nenorociri? Mă născusem vreodată? Mă întâmplasem pe faţa lumii? Astfel de întrebări abia dacă pot fi rostite când nesfârşirea apelor se aşterne la picioarele tale.“