a10

Constantin Cubleşan

Realitatea din legendă

Cu peste zece volume de versuri (De la Apa vie, 1970, la Materia Signata, amplă antologie din 2004), cu numeroase studii de literatură comparată, dar mai ales cu traduceri (din arabă, din persană, germană, engleză, franceză, daneză şi greacă – „sunt doar o traducătoare“, notează cu modestie undeva), Grete Tartler este una dintre cele mai complexe personalităţi ale generaţiei sale (să reţinem şi activitatea diplomatică), de fapt ale arealului literar românesc contemporan.

De o sensibilitate discretă, având preferinţa pentru verbul simplu, pentru rostirea directă, nu lipsită însă de o metaforică intrinsecă emoţiei, poezia din cel mai recent volum al său, Cuvinte salvate (Bucureşti: Omonia, 2018), este pe cât de nostalgică şi evocatoare (aluzivă, dar marcată cu evidenţă de trimiteri biografice), pe atât de aplecată spre notaţia directă, referenţială asupra realităţilor unui ambient diurn, în regim de poezie de notaţie. Totul se recompune din amintiri (n-aş zice duioase) dintr-un album de familie, în care imaginea celui iubit se conturează ca o prezenţă vie, din detalii ce par deduse dintr-o poveste, cu inflexiuni de legendă acum, dar trăită aievea o viaţă (subtitlul „Cu şi fără Stelian Tăbăraş“ este revelator). Versurile au un fin substrat elegiac, poeta glosând astfel în haloul unor amintiri, a unor momente petrecute alături de prezenţa soţului prea repede plecat într-o lume a umbrelor. Dacă ar fi să găsesc un demers oarecum similar în lirica noastră de azi, m-aş referi, desigur, la volumul lui Eugen Jebeleanu, Elegie pentru floarea secerată, şi el vibrând tragic în emoţia unei dureroase despărţiri de fiinţa iubită. Grete Tartler nu se exteriorizează melodramatic, emoţia autentică fiind mereu degajată din evocări graţioase: „ei bine, atunci, demult/ m-ai învăţat descântecul pomilor primăvara./ Prin fumul de frunze uscate ne strigam amândoi,/ ca nişte copii bucuroşi să se joace: «Faci mere sau te tai?»/ «Lasă-l că face!»/ Descânt şi acum. Ziua îmi pare/ încă destul de lungă/ pentru a lumina până la capăt cărarea“ (Descântec). Din numeroasele secvenţe de viaţă epicizate se recompune liric (paradoxal) un soi de biografie a cuplului, dincolo de temporalitatea reală, în ciuda faptului că de fiecare dată poeta recompune din detalii cadrul autentic al fiinţării într-un atunci vibrant: „Îţi plăcea să pescuieşti, plecai devreme în zori,/ Odată ne-ai lăsat un bilet: «Oaia paşte,/ vaca rage,/ Stelian pescuieşte»// Altădată am ajuns lângă lacul Ghenizaret,/ unde Iisus i-a cerut ucenicului să arunce mreaja,/ şi corăbiile se umplură cu peşte.// «Dar el a lăsat totul şi l-a urmat»/ Astfel şi tu/ ai lăsat grămezi de cuvinte/ care strălucesc, se zbat, umplu casa, iau chip.// Trebuie să le-arunc înapoi în valuri./ Dar tu râzi, ca de obicei: «Prăjeşte-le la nisip»?“ (Mreaja).

Poezia aceasta a Gretei Tartler abundă în conotaţii pe care le poţi percepe cu adevărat doar dacă ai avut prilejul de a-l cunoaşte pe Stelian. Altfel, savurezi o elegantă, discret introdusă în discurs, anecdotică ce dă coloratură livrescă relatărilor, adevărate peripeţii cu iz nonşalant de rememorare poetică: „Păianjenul a cărui soartă atârnă de un singur fir/ nu ne interesează. Nici problema «astringentă» a coacăzelor./ Nici măcar… «filozofii» Marks&Spencer/ de unde cumpărăm cămăşile, frazele colorate./ Ne înălţăm în tromba artezienelor,/ privim spre cer:/ În Dâmboviţa, apă murdară,/ nu te scalzi a doua oară.//Îmi spuneai râzând: Ei, de omnibuz dubitandum,/ adică: «Mă îndoiesc că mai vine autobuzul»…// Aşa c-am luat-o pe jos înainte, ca toată lumea,/ scuipând/ pe strada Educaţiei“ (Strada Educaţiei).

Poeziile volumului se înşiră pe un itinerar liric evocator, cu pronunţat caracter de notaţie, urmând călătorii în ţări exotice sau mai puţin exotice, cu un potenţial emoţional evident. E un jurnal liric, dacă doriţi, ce reţine momente diferite din locuri diferite pe unde s-a aflat poeta în compania celui iubit, poezii scrise lejer, fără niciun fel de crispare în expresie, uneori chiar cu o notă de umor, alteori cu accente polemice la adresa stării politice din ţară şi de aiurea. E în totul o poezie sentimentală, foarte bine cenzurată, în marja unei lirici de notaţie, încărcată cu mult afect, temperat, în care se filtrează adesea rezonanţe din vechi legende orientale, ce dau şi ele o coloratură insolită poemelor: „Pe aleile verii, cu ochii închişi/ îţi povesteam despre bijutierul orb din Baghdad,/ un sabean// care mai vorbea aramaica, limba lui Crist,/ făcea emailul negru ca alchimiştii,/ la o gravură de prinţ lucrase trei ani.// L-au răpit, schingiuit, aurul i-l voiau./ Pe cahlele verzi ale cerului/ în loc de înger strigă păunul,// păunul Taws Malak cu o mie de ochi./ O mie de ochi ai înţelepciunii,/ care pe toţi deodată-i închide“ (Cahle).

Privit dintr-o altă perspectivă, volumul poate fi înţeles/receptat ca o elegantă şi tandră mărturisire de credinţă.