a8

Radu Ilarion Munteanu

Sampdoria repoetizată

Prozator, eseist, traducător, publicist, jurnalist radio, editor, dar mai ales poet, Mircea Petean reprezintă un ferment cultural cu două arii de manifestare: Transilvania şi Liguria.

A debutat cu volum în 1981 (Un munte, o zi, poezie), dar frecvenţa publicării a crescut după ’90. A adunat 14 volume de poezie, cel anterior acestuia în discuţie fiind primul cu subtitlul Poeme ligure şi cunoscând două ediţii. Între acestea, două antologii de autor. Cele mai remarcabile îmi par Cartea de la Jucu nobil (2003), în trei volume, dar mai ales Poemele Anei (2007).

Trecem peste volumele de proză, două din patru fiind scrise în coautorat. Dar doza epică din poezie, nu doar în acest volum, şi faptul că ultimele două volume de proză sunt rezultatul exclusiv al propriului efort ne fac să presupunem că filonul acesta va cunoaşte o dezvoltare progresivă. Un singur volum de eseuri, scris în colaborare cu soţia, Ocolul lumii în 50 de jocuri creative, a cunoscut deja 3 ediţii.

Structura volumului analizat (Nerostitele. Noi poeme ligure, Cluj: Limes, 2018) dezvăluie umorul fin al poetului. Substanţa majoră e plasată în contextul unor capitole ale căror titluri sună ca jocuri de cuvinte: Autodenunţ (pag. 7, un singur text), Denunţ (marea majoritate), Epilog (pag. 75), Enunţ (pag. 79) şi  Anunţ (pag. 87), câte un singur text. Opusul acelui straniu gen de poeţi care-şi refuzau lecturile, sub pretextul pretenţios că acestea i-ar face să-şi piardă originalitatea, Mircea Petean este organic încorporat lumii literare. E, deci, improbabil să nu fi cunoscut că termenul autodenunţ, pe care se bazează sistemul de titluri interne, a fost folosit de Radu Cosaşu în singura carte a acestuia produsă de editura Hasefer, în 2001. Dacă ar fi (fost) un cuvânt frecvent, uzual, conexiunea nu s-ar fi făcut. Cum n-am întâlnit termenul decât la aceşti doi scriitori (cu care am o afinitate personală conturată), am ocazia de a constata diferenţele contextuale marcate între modurile  lui de întrebuinţare. Concret, la poetul nostru autodenunţul defineşte doar un procedeu stilistic. În compensaţie, de-a lungul lecturii acest procedeu îşi dezvăluie à rebours un spectru mai bogat de nuanţe.

Prologul numit autodenunţ, scris la persoana întâi, prezintă un personaj, maria (da, fără majusculă) pe care experienţa de cititor ne face a-l bănui cu funcţie de ghid. Totodată, maniera epică de dezvoltare muzicală ne e etalată de la început. Dacă personajul are sau nu o sursă concretă în universul personal al poetului (şi aceeaşi experienţă ne determină a presupune că are) e, o spun de multe ori, lipsit de importanţă. Importantă e funcţia literară a personajului. Farmecul scriiturii ni se dezvăluie şi el de la prima pagină: exprimarea narativă nu trebuie să ne înşele. Substanţa textuală e poetică. Fără echivoc.

Dar în ce constă autodenunţul? Ultimele două versuri ne dau răspunsul. maria (sic) se autodenunţă ca… agent dublu. Sub numele de ambrosio (mereu fără majusculă).
Găsim, în acest prim text expozitiv, şi rostul subtextului volumului. Noi poeme ligure nu înseamnă altceva decât ţărmul de pe care se priveşte, meditativ, poate nostalgic, spre mare, de pe o bancă de piatră, sub zborul pescăruşilor şi al vântului scirocco.

Pe Mircea Petean l-am întâlnit în premieră la Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Cu deja mulţi ani în urmă. Faptul de a fi început colaborarea cu el ca editor n-are nicio legătură cu cronica de faţă. Care angajează alte dimensiuni ale fiecăruia. Dar, deşi îl citesc de atunci, e prima ocazie de a avansa un raport de lectură. Nici acum nu ştiu de ce am rezistat tentaţiei (termen total nepotrivit!) de a scrie despre Poemele Anei. Va veni, odată şi odată, timpul şi pentru acest exerciţiu fără de care relaţia literară cu cel ce face o concurenţă benefică confraţilor în poetizarea Liguriei n-ar fi completă.

De remarcat formatul. Poeme fără titlu şi fără majuscule. Cu o curgere lină, molcomă. Textul are o anume continuitate omogenă şi sună de parc-ar fi povestit de un bunic cu vag aer de Sadoveanu sau Delavrancea. A nu se considera că textul are ceva comun cu scriitorii clasici.

Mai departe, naratorul e maria. Prima ei reacţie e o antiperifrază la formula lui Candide: În golul rămas am văzut cu toţii răsărind cea mai rea dintre toate lumile posibile. Voltaire e surclasat din plecare. Ironia lui nu mai e operantă. Tonul general al solilocviului poetizant e mai degrabă sumbru, realist. Punctat de momente ludice:

„când nu-i minodora e teodora./ când nu-i elena e maddalena / când nu-i maddalena e marilena./ când nu e ella e estrella / când nu-i estrella e viorella./ când nu e esme sunt miresme /de eufonii înecate-n eufemisme./ pornite cu toatele pe cale /în căutarea perechii ideale.“

Poetul observă, cu gura mariei, că lista staţiilor prin care trece un tren local, e cea mai grozavă poezie! E omagiul său discret la adresa sonorităţii muzicale a limbii vorbite în Liguria – şi în toată peninsula. Desigur, unei asemenea structuri textuale atât de omogene nu i se poate cere să conţină o ars poetica explicită. În locul acesteia, ne ciocnim tot la câteva pagini de leitmotivul definitoriu „rostirea lăuntrică“. Leitmotiv folosit în fel şi chip. Cred că rolul nodal şi-l îndeplineşte în finalul textului (e greu, totuşi, să le spui poeme!) de la pag. 39: „câtă imprudenţă să încerci a croi un discurs din peticele rostirii lăuntrice! – răsună glasul lui ambrosio în catedrala din auz“. E pasajul care concentrează trei elemente esenţiale ale întregului volum. Implicând personajul ambrosio şi sintagma-pandant, repetitivă şi ea, „catedrala din auz“. Ambele sintagme cât se poate de caracteristice poetului.

Alt pasaj care m-a frapat este următorul:

„Doamne al tuturor celor vii/ Şi al tuturor celor fără viaţă/ Ai milă de mine, păcătoasa/ Şi prefă-mă într-o piatră de râu/ Să mă spele apele, repezile/ Într-o piatră de caldarâm,/ Să mă calce tălpile, tocitele,/ Într-o piatră de baie,/ Să mă taie meşterii, guşterii,/ Înainte de a mă pune-n zid/ Într-o piatră ca toate pietrele/  Bune de pus în praştie,/ Sau de aruncat in mare.“

De ce m-a frapat? Să ne aducem aminte… „… de dragul acestor pietre de caldarâm,/ De dragul acestor pietre de catedrală,/ De dragul tuturor pietrelor/ Pe care am călcat,/ La care m-am rugat, La întâmplare…“ Pasajul e extras, de o memorie capricioasă, dintr-o plachetă apăruta în… 1975. Mircea Petean n-avea absolut nici o şansă să fi aflat de poeta care debuta atunci. Dar există şi această rezonanţă punctual, e departe de a fi singura dovadă, o comunicare aparte între aceste fiinţe aparte, care sunt poeţii. Logic, rezonanţa punctuală e banală. Are acelaşi mecanism probabilistic precum faptul că 1% dintre elevii primului an de geometrie descoperă singuri, spontan, demonstraţia teoremei lui Pitagora. Diferenţa se face pe plan emoţional. Intuiţia acestui procent ne pare naturală. Şi… este. Rezonanţa poetică, deşi efect al aceluiaşi mecanism probabilistic, ne farmecă.

Monologul mariei îşi permite, la un moment dat, etalarea unei viziuni cosmice: „uneori am sentimentul că, azvârlită dincolo de marginea marginii, cum sunt, asist la spectacolul intersectării a două galaxii“ (pag. 67). Finalul succesiv al volumului e scris cu rigoare. More geometrico. Evident, folosind limbajul specitic, inventat ad usum lectori. Epilogul e rostit de personajul ambrosio, referindu-se, deci, la maria folosind persoana a treia. Apoi Enunţul, intitulat Un balcone sul mare, are rolul unui memento. În fine, în Anunţ, intitulat Ana în Liguria, autorul se dezvăluie, referindu-se la sine în ipostaza de editor. Tot la persoana a treia. E cel mai sofisticat şi elaborat final de demers textual întâlnit de cronicar!

Natura ambiguă a volumului ne spune că scriitorul îi conferă o importanţă notabilă în structura discursului său literar. Subtitlul citat – Noi poeme ligure – asumă natura lirică a textului. Dar maniera narativă dă o dimensiune epică lipsită de echivoc. Totuşi, textul/textele nu sunt poeme în proză. În fine, interacţiunea implicită a celor două personaje, maria şi ambrosio, dă lungului poem-din-poeme o discretă conotaţie dramatic-eseizantă.

O întrebare de cititor atent, la care n-am găsit un răspuns bazat pe text e dacă nu cumva ambrosio e – sau nu e – un alter ego al mariei. Ce/cine e maria n-are sens a ne întreba. Oricum, maria nu e nici pe departe un alter ego al autorului, deşi acesta face discrete eforturi de a ne oferi pretexte de a o considera şi ca atare. Una peste alta, toate alternativele sunt la dispoziţia cititorului.

Nu în ultimul rând, titlul volumului e o perifrază îndrăzneaţă la Nichita.