a10

Vladimir Tismăneanu

Un strălucit istoric al artei româneşti

Istoricul de artă Radu Bogdan s-a stins din viaţă pe 12 august 2011. Născut în 1920 la Galaţi, a fost un posesiv până la sufocarea celuilalt, dar nu mai puţin generos, tot până la sufocare, şi un munte de informaţii despre anii interbelici, despre cenaclul Sburătorul, despre Liceul „Cultura“, despre activiştii Secţiei de Propagandă şi ai „frontului ideologic“ (Ofelia Manole, M. T. Vlad, Simion Alterescu, Gh. Gonda etc.). Radu Bogdan era o arhivă vie a istoriei artelor plastice din România ultimelor şapte decenii şi chiar mai mult. Dacă ar fi să sintetizez personalitatea sa, aş folosi cuvintele anima candidissima.

Cele două volume despre Ion Andreescu ar face mândria oricărei culturi de anvergură: de o copleşitoare erudiţie, scrise cu o dragoste unică pentru marele artist, ele sunt exemplare şi din punct de vedere metodologic. Radu Bogdan aplica în istoria artei tehnica pământului pârjolit: nu lăsa nimic neinvestigat, nescormonit, nescrutat. Cu sprijinul lui Maurer, a ajuns în 1965 pe insula Brioni, în Iugoslavia, la reşedinţa lui Tito, în căutarea unui tablou dăruit mareşalului iugoslav de către Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker în decembrie 1947. Făcând zeci de fotografii, din varii unghiuri, a mişcat puţin tabloul şi a descoperit în spate, în prezenţa unui ofiţer al securităţii din ţara „vecină şi prietenă“, microfoanele instalate de poliţia secretă a lui Ranković. Aşa s-a ajuns, îmi spunea la un moment dat Radu Bogdan, la eliminarea acestuia din conducerea Uniunii Comuniştilor şi la debarcarea sa din fruntea Ministerului de Interne de la Belgrad. Sigur, era vorba de un pretext, dar acest pretext a fost obţinut în urma investigaţiilor lui Radu Bogdan pe tema Andreescu.

Graţie prietenului meu Radu Stern, l-am cunoscut pe Radu Bogdan în 1974. Ne-am văzut cvasi-săptămânal în anii de până la plecarea mea din România, în septembrie 1981. Mergeam duminica la el, uneori cu verişoara mea Olga, adeseori cu Radu Stern. Acolo m-am întâlnit şi am conversat absolut liber cu Alexandru Paleologu, cu Gabriel Liiceanu, cu Andrei Pleşu, cu Victor Ieronim Stoichiţă (atunci când acesta a venit în vizită, în ţară, prin 1980). Am fost cu cei doi Radu (Bogdan şi Stern) la Sinaia, cred că în 1978, ne-am plimbat mult acolo cu Andrei şi Catrinel Pleşu, am vorbit despre Hegel, Soljeniţîn, Conquest, Orwell, Hannah Arendt, Cassirer şi câte altele. Radu Bogdan a fost iniţial un marxist convins. S-a trezit destul de repede, a sfidat dictatura culturală oficială printr-un fel de spirit iconoclast care refuza ordinele lui Răutu & co. Prin 1954, acelaşi Răutu l-a atacat direct, vorbind despre „acest Radu Bogdan nimerit întâmplător în critica de artă“. Tupeul maliţios al Jdanov-ului României era fără margini.

Vizitele la Radu Bogdan erau întotdeauna pline de învăţăminte pentru mine. Discutam despre istorie şi, subit, mă întreba: „Vrei să-l cunoşti pe Carandino? Te pot prezenta“. Ceea ce-a şi făcut. Nu am avut cum să le mulţumesc vreodată îndeajuns lui Radu şi soţiei sale Dalia pentru acele după-amiezi şi seri petrecute împreună. L-am revăzut prin 1991, era de-acum foarte obosit şi, prin insistenţele sale proverbiale, destul de obositor. Dăruia şi se dăruia. Am mai apucat să vorbim de-a lungul anilor, îmi spunea întotdeauna, cu vocea sa tunătoare, că are lucruri formidabil de importante să-mi spună, chestiuni ce-mi vor schimba imaginea despre tot ce s-a petrecut în România şi în lume în ultima jumătate de veac xx. N-am mai apucat să aflu enigmaticele sale informaţii, s-a dus cu ele în lumea drepţilor.

Spirit enciclopedic şi strălucit istoric de artă, intelectual obsedat de meandrele politicului în veacul totalitarismelor, Radu Bogdan a lăsat în urmă o operă fundamentală şi un exemplu demn de urmat.