Poeme de Iulia Iacob

 

amnezic

în tot visând sunt totuşi treaz ca gheaţa

caut îngrop

mă învârt şi mor la loc

în zbor de cuţit mi se întorc

poemele în pământul lor

în vânt şi roiuri de ploi mă petrec corpuri noi

asta era o poveste despre ape rele ape goale

izvoare-n negru neted care îmi fac răni când ţâşnesc

şi scrâşnesc cântece în mine le smulg din rădăcini – ele

îşi cresc alte glicine şi

în jumătăţi de zile plouă de jos în sus cu

otrăvuri grele şi-s trei poli la noduri de apă

unde dansează iele pe tălpi aspre de ace

şi-mi cântă moartea-n ritm

gol

tu trebuie să ucizi ce ţi-e ursit

trup topit în tropotul timpului

nimeni nu te va găsi

dar eu îmi scriam aluviunile cu stiloul strâmb şi

când găseam stânci în mine le sfărâmam până la cuvânt

cum sunt impermeabil mă afundam într-un

iordan din salivă de trubadur şi

cum respiram se respingeau

oxigenurile voastre cu

oxigenul meu mut

ăsta e un alfabet schizofrenic sau o

poveste transcrisă de pe un tahistoscop

avea şi un scop anume dar

scăpasem aparatul pe jos

eu mereu

tot eu prin seri din

ser de vremi scurse din

cavernele unui cadavru de cântec ce-s tot eu

în tot visând sunt totuşi într-un somn ca viaţa

caut în tot

găsesc pierd de dor

viorea

iubita mea cu nas imens şi ochii verzi cu

trup de pasăre caldă strânsă-n calmul unui trenci zice

treci tu de mine ca să ajungi tot la mine

oare

ce lingvist a definit atât de ineficient termenul iubire

şi de când o cunosc

expresia un braţ de flori s-a învârtit în propriul sens

am aflat ce-nseamnă să scriu dintr-un braţ care e acum floare

nicidecum os sânge şi ligament

necuvintele remix

vocea mea de nichel nu cunoaşte limite

stă neschimbată în aceleaşi tăceri ciclonice cicatrizate în ceea ce am citit şi necinstit

universul meu e o mare vânătaie dintre spaţiu şi timp

firimituri de stele şi foc

trăiesc în bloc câte douăzeci de pagini

ştii că vreau să cred că suntem sunetul pe care-l tace

un dumnezeu nerostit

sau hârtia când n-o atingi

tăcerea nu-i o lipsă – ci cuvintele-s surplus

după cum tot ce e scris în cărţi e doar albul tradus

cerneala mea-i noaptea primordială

infinit de ambră neagră

poezia mea-i ea însăşi când e citită invers şi

intervalul dintre mine şi abis e un vers despre

intervalsul dintre

am visat şi m-am oprit

măduva limbii mele e tăcerea şi imit

sinceritatea liniştii incinerând lirici şi

dacă e să ard cu ea

se numeşte ars poetica

apă vie

bătea vânt de hârtie printre palmierii din bucătărie

ştii scăpasem câteva boabe de cafea pe parchet şi

 au încolţit şi-au crescut prin el

prindeam zei cu plasa aia de licurici

îi ţineam în borcane voiam să-i învăţăm să fie mici şi

la noi în casă era şi uraganul din kansas că

eram azil de seisme ţineam oceanele-n sticle şi

corăbiile în colţul decameronului

scuze – în colbul camerelor cu

jurnalele lui jules verne sau

eram eu cel ce

intra şi ieşea din timp şi

făcea şi desfăcea lumi din tuş iar

a doua zi se trezea cu ele la uşă – băi nu-i că

nu mi-ar fi plăcut să le văd făcute doar că

erau mai frumoase în capul meu între sinapse făcute căuş – oricum

totul era excesiv de real infernal de vizibil şi

se dorea o petrecere lungă în suc propriu şi

îmi cereaţi să fiu zeu peste lut şi lotru dar

eu voiam doar să scuip alb-negru peste trecutul vostru şi

cu toţii vorbeaţi cu munţii sau cu suflul bolţii

eu voiam doar să discut cu morţii dar

chirpiciul nu-mi vorbea oricât îmi ascultam pereţii şi

mai puneaţi şi voi mii de condiţii – ziceaţi

vrem culori coloane deşerturi de vin

halucinaţii fără ordine deşeuri poezii copii

şi-i prea mult întuneric şi-aici şi-n noi

şi-atunci

v-am făcut artificii şampanie zahăr şuvoi ploi

şi voi tot aţi vrut mai mult mai alb mai nou dar

niciun lucru nou nu vine singur – cobor la voi

cu un glob de hârtie în piept

pustie poezie

inventez până în atom tot ce vreţi voi

şi-apoi mor