a3

Pînă unde poate să meargă „învoiala“ cu Diavolul

Ileana Mălăncioiu

Citesc – din motive redacţionale – scenariul Învoiala scris de George Bălăiţă, plecînd de la Povestea lui Stan Păţitul de Ion Creangă. Cele 132 de file ale lui sunt legate meticulos, ca ale unui debutant întîrziat, care ştie el cum e lumea şi n-ar vrea să-i fie pierdut manuscrisul. De ultima copertă e prins cu o agrafă de birou un referat al lui Nicolae Manolescu, cerut cîndva de o casă de filme şi lăsat acolo din întîmplare (sau cine ştie). Cam pe la jumătate, întrerup lectura scenariului – care, prin insinuările de mare rafinament ale autorului îmi aminteşte de Lumea în două zile – şi citesc cele două pagini ale lui Manolescu (îngălbenite şi ele de vreme) spre a-mi verifica impresiile. Trec peste calificativul extraordinarul scenariu şi peste concluzia: „s-ar putea face un film mare“ şi mă întorc la ceea ce spune – concret – acest cititor avizat.

„Învoiala este un adevărat roman, realist şi fabulos totodată“.

Aşa mi se pare şi mie. Mai precis, cred că este un roman scris în stil realist despre lumea învăluită în aburul magic din care s-a născut povestea lui Creangă. Mijloacele folosite pentru reconstituirea acestei lumi sunt cele ale post-modernismului (pe care Bălăiţă este cel ce le-a introdus în literatura noastră, fie că se mai recunoaşte sau nu acest lucru), dar şi ale realului miraculos, impus de lumea poveştii. Cu sau fără voia autorului, păpuşarul care trage sforile, umblînd pe unde nu ai gîndi cu căruţa sa învăluită în praf alb şi în magie, are ceva comun cu Melchiade din Un veac de singurătate.

Iniţierea celui ce şi-a propus să refacă lumea plecînd de la convingerea că la început a fost Cuvîntul (în cazul de faţă, Cuvîntul lui Creangă) începe, cum era de aşteptat, de la Cartea Sfântă, recitită cu ochiul celui trecut prin arta modernă.

Autorul pare să fi-nţeles de la Picasso că ochiul bărbatului care priveşte mai cu atenţie o femeie îi poate percepe şi cel de-al treilea sîn, aşezat între ceilalţi doi, văzuţi de toată lumea. Fiindcă fata cea mică a morarului Lomură cel Şchiop şi coasta de drac aşezată între coastele ei îngereşti sunt privite cu ironia caldă din pictura la care m-am referit. Iniţierea în arta modernă – de care autorul dă seamă prin Nopţile unui provincial – se dovedeşte a fi fost nu doar reală, ci şi necesară, de vreme ce problema care se pune acum este aceea a trecerii de la Cuvîntul lui Creangă la forma (plastică) în care trebuie văzută lumea acestuia într-un film de la sfîrşitul secolului 20. Dar să începem cu începutul şi să vedem cum e refăcută, de fapt, această lume. Să ne uităm, deci, cum începe maşinăria cosmică să se pună în mişcare pentru a scoate din întunericul dens al nopţii tot ceea ce trebuie scos la suprafaţă, în lumina poveştii. După ce vom simţi o vreme cum se învîrtesc deasupra noastră roţile nu tocmai bine unse ale acestei maşinării vechi, printre scrîşnete şi trosnete de început de lume, vom surprinde, ieşind de-a dreptul din negură, uliţele întortocheate ale unui sat moldovenesc. Ele vor fi privite mai întîi de sus şi apoi din ce în ce mai de aproape, pînă cînd vom da de turla bisericii şi de acoperişele vechi de şindrilă. In fine, în obiectiv se va afla casa eroului din poveste. Îl vom vedea, prin fereastră, cum trece printre lucrurile făcute de ziditorul acestei lumi anume pentru el şi ni se va părea că este însuşi Adam, surprins înainte de a şti ceva despre Eva (care trebuie să-şi facă şi ea cumva apariţia, ca să nu fie omul singur pe pămînt).

Această nouă Evă nu va fi făcută de Dumnezeu din coasta bărbatului ei, ci, dimpotrivă, ea este cea care are o coastă în plus (de la Diavolul) şi trebuie să-i fie scoasă pentru ca bărbatul să se poată bucura cu adevărat de feminitatea ei.

Dacă eroina din poveste nu este chiar Eva (deşi nu este străină de păcatul originar), atunci nici bărbatul cu care va stăpîni ea pămîntul în cele din urmă nu poate fi chiar Adam. El va trebui să poarte un alt nume şi numele lui este – aşa cum ştim – Stan, dar, pentru a-l scăpa de o boală de care a suferit în copilărie, părinţii l-au mai numit şi Ipate. Acest Stan (sau acest Ipate) – despre care ştim din capul locului că o va păţi ( aşa cum, la urma urmei, putem şti despre oricine, de cum s-a născut) – la început ne e înfăţişat la el în casă, de unul singur. Doar cu lucrurile şi cu vieţuitoarele peste care a suflat de curînd ziditorul acestei lumi.

Vom remarca mai întîi blidarul aşezat deasupra plitei peste care îşi mestecă singur mămăliga. Simţindu-se privit, Stan va atinge din greşeală unul dintre vase, iar acesta le va pune în mişcare pe toate celelalte şi noi le vom urmări cum se ciocnesc unul de altul şi se rostogolesc cu zgomot pe podeaua nu tocmai curată, pe care burlacul şi-o spală singur. Un alt obiect asupra căruia ne vor cădea ochii fără să vrem va fi un bici lung de piele, încolăcit asemenea unui şarpe, care va avea de jucat un anume rol. Ca urmare, el va reveni în prim plan de mai multe ori; cînd atîrnat în cuiul acela bătut în uşa închisă cu un zăvor vechi, din fier ruginit, cînd în mîna stăpînului, cînd licărind în aer, asemenea unei ameninţări. La momentul oportun, îl vom vedea încolăcindu-se pe spinarea diavolului ajuns slugă fără simbrie în această casă, fiindcă a mîncat din mămăliga brînzită a stăpînului ei, fără să fi spus bogdaproste.

După ce îşi va împlini misiunea pentru care a fost făcut, biciul se va preface brusc în cenuşă în mîna lui Stan, care nu va fi nici vesel, nici trist pentru cele-ntîmplate. Vinovăţia ambelor personaje ispăşită astfel ar putea să pară o complicare fără rost a lucrurilor, dar, în realitate, ea este cea care face ca totul să devină credibil. Fiindcă ar fi fost greu de acceptat ca diavolul (întruchipat în persoana lui Chirică) să fie atît de prost, ori atît de dezinteresat încît să-l slujească pe Stan fără să aibă şi el un motiv al lui.

Insistenţa autorului asupra formei de şarpe a biciului ne duce cu gîndul la faptul că, în viziunea sa, acesta ar putea să fie însuşi şarpele din grădina Edenului, chiar dacă el nu va îndemna femeia, ci bărbatul, să încalce interdicţia de a gusta din pomul cunoaşterii binelui şi a răului.

Întrucît nu ne aflăm, totuşi, chiar la începutul lumii, aşa cum ni s-a sugerat iniţial, aspectului ontologic, privit în perspectiva timpului, i se asociază şi unul social. Fiindcă, dacă Stan rămîne prototipul bărbatului înrăit în singurătatea lui, el nu este singur şi-n lumea satului în care trăieşte. Alături de casa lui vom putea să vedem (pînă în cele mai mici detalii) casa vecinului său, dar nu asta ne interesează acum; vom constata doar că vecinul acesta nu trebuie să fie însurat şi el de diavolul, fiindcă atunci Povestea lui Stan Păţitul nu ar mai fi originală. El este un om aşezat şi chiar un pic cam sărac cu duhul, care nu prea-nţelege ce e cu nevasta lui cînd iese prin porumb la miezul nopţii şi se uită peste gard în grădina lui Stan. Mai mult decît vecinul acesta oarecare, ne va interesa soţia sa, Ioana, care se preface că nu-l prea are la inimă pe burlacul din casa de alături. Ea îl porecleşte „torcălăul“ şi se întreabă – ca toată lumea – de ce nu se mai însoară şi el odată. Asta n-o împiedică însă ca atunci cînd Stan e plecat de-acasă să mai toarne cîte o căldare de apă la rădăcina trandafirului crescut lîngă zidul lui.

Dacă vecinul lui Stan nu vede, n-aude, iar nevasta lui întreabă de însurătoarea burlacului mai mult aşa, ca să-i treacă de frică, vizavi de curtea acestuia se află o adevărată „casă conspirativă“, care nu se mai ocupă de altceva decît de ce face şi de ce nu face el. În această casă, le vom vedea adunate la un loc pe toate babele-hîrce care – întrucît n-au reuşit să-l însoare – se uită la el chiondorîş.

Nu ştim pentru ce anume se sfătuiesc ele acolo, dar e clar ca lumina zilei că, în ciuda eşecului de pînă acum, nu se îndură să abandoneze acest caz. Numai că, suava copilă aşezată-ntre ele (despre care aflăm că nu este altcineva decît fata cea mică a morarului Lomură cel Şchiop) şi-a cam pierdut nădejdea că ar mai fi în stare să rezolve ceva cu farmecele lor şi le iscodeşte pentru a afla cum ar putea să-şi culeagă ea singură buruiana aceea cu care ar putea să-l pună pe jar.

Dar Stan habar nu are, sau se face că habar nu are de toate astea. El îşi vede de gospodăria lui, iar din cînd în cînd îşi face drumurile sale de bărbat singur, care nu trebuie să dea nimănui socoteală unde se duce. Totuşi, cine l-a urmărit mai cu atenţie a aflat că el trece uneori pe la vornicul Botgros (unde vorniceasa, care schimbă cam de trei ori pe an coarnele bărbatului său, l-ar aştepta cu sufletul la gură); a mai aflat că, atunci cînd se duce la tîrg, nu-l ocoleşte nici pe negustorul evreu Levi, care, de cînd fata lui e văduvă şi neconsolată, îl aşteaptă şi el ca pe un cireş copt şi-l îmbie cu tot ce-i trebuie şi ce nu-i trebuie. Deşi total străin de gîndul însurătorii, Stan se mai abate şi pe la morarul Lomură cel Şchiop, unde sunt trei fete de măritat. El priveşte totul cu nonşalanţa bărbatului aşteptat în atîtea case şi e aşteptat tocmai pentru că nu prea se sinchiseşte de asta. În opinia naratorului, care reia în felul său povestea lui Creangă, Stan este un adevărat artist al vieţii de burlac. Aşa cum Chirică, înainte de a fi pedepsit să fie sluga fără simbrie a acestuia, era un adevărat artist al vieţii de diavol. Asta i-a făcut pe amîndoi să se poarte de parcă soarta lumii în care se învîrtesc ar depinde de ei. Dar nu sunt singurii vinovaţi pentru ce se întîmplă. Spun asta pentru că autorul le dă uneori atîta atenţie încît, dacă nu l-am cunoaşte, am fi în stare să ne îndoim că e bine ce face.

În ce mă priveşte, am avut impresia că parcă prea a potrivit lucrurile astfel încît să-i facă pe toţi să apară la hanul Mierla şi greierele exact atunci cînd trebuia să ajungă acolo eroul său. (Aşa cum se întîmpla şi în Lumea în două zile,unde toate persoanele mai însemnate din Albala se adunau la Cîrciuma lui Moiselini, în jurul lui Antipa care făcea zilnic naveta spre acel tîrg unde era angajat pe un post neînsemnat de la primărie şi se ocupa cu înregistrarea morţilor. Ceea ce îl făcea să spună singur despre sine că este un funcţionar al neantului).

Şi totuşi, dacă privim lucrurile mai cu atenţie, putem constata cu uşurinţă că şi diavolul Chirică, şi naşul acestuia, şi verişoara sa Leontina, într-un cuvînt, toţi cei ajunşi la han atunci cînd începe efectiv Povestea lui Stan Păţitul aveau acolo un rost al lor şi nu se putea să fie în altă parte. Iar la un moment dat toţi, dar absolut toţi, vor trebui să plece aşa cum au venit. Fiindcă reprezentaţia aşteptată n-a mai putut să aibă loc. Întunecimea Sa închiriase tot hanul pînă a doua zi, la cîntatul cocoşului, plătindu-i hangiului cît nu face. De cum am aflat lucrul acesta, ştim la ce ne putem aştepta. Dar nu atît de bine pe cît ni se pare. Trădarea sugerată va avea într-adevăr loc, dar cel trădat nu va fi eroul nostru, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci Chirică, fiind învinuit de ai lui că ar fi încălcat regulile diavoleşti şi pedepsit să devină sluga fără simbrie a lui Stan.

Naşul lui Chirică (fiindcă orice diavol îşi are şi el naşul lui) îl dă în vileag în faţa Intunecimii Sale, de teamă că ar putea să ocupe un loc mai important decît al său în ierarhia răului, şi tînărul atît de promiţător îşi ratează cariera.

Obsesia ierarhiei răului dovedeşte că scenariul nu revine la lumea clasicului Creangă, ci a lui Creangă contemporanul nostru, pentru a atinge o problemă arzătoare la ordinea zilei: aceea a învoielii cu Diavolul şi a posibilităţii de a ieşi din această învoială fără să-ţi pierzi sufletul.

Hanul Mierla şi greierele, în care va fi judecat Chirică pentru atitudinea sa de artist al vieţii de diavol, care şi-a uitat îndatoririle stabilite prin apartenenţa la lumea întunericului, are şi el un rol al său de îndeplinit, aşa cum are şi biciul acela asemenea unui şarpe, atîrnat pe uşa zăvorîtă a lui Stan.

Atunci cînd Chirică va fi trădat de ai lui la cîntatul cocoşului şi pedepsit să-l slujească pe Stan la el acasă (unde cei doi vor ajunge să stea la masă faţă în faţă şi să bea împreună vin roşu din paharele lor groase de sticlă) hanul Mierla şi greierele va-nceta să mai existe. Dar dacă burlacul care îşi făcea veacul pe-acolo se va lipsi cu uşurinţă de el, hangiului îi va fi greu să se lipsească de acest client al său de neînlocuit. Ca urmare, va prefera să cedeze locul său unui pitic, iar el îl va urma pe Stan şi va deveni administratorul pădurii în care se află gaterul acestuia. Dar nu numai hangiul va face lucrul acesta, ci toţi cei ce se învîrteau altădată în jurul burlacului care-şi omora vremea pe la hanul Mierla şi greierele. Şi fiindcă toată lumea aceea va fi adunată din nou la un loc, în mijlocul pădurii, va trebui să ajungă acolo şi păpuşarul, în căruţa lui cu coviltir, învăluită în praf alb şi în magie. Din iniţiativa lui Chirică va fi organizată o reprezentaţie la care va participa şi întreaga natură, menită să descreţească fruntea stăpînului său. Prin asta se va face încă un pas pentru ca lumea Poveştii lui Stan Păţitul să redevină cea de altădată. Se va apropia astfel momentul cînd autorul scenariului îi va restitui locul autorului de la care a plecat. Dar parcă nu se îndură încă s-o facă. Sau poate cei doi eroi ai săi nu au curaj să spere că lucrul acesta mai este posibil. Oricum, ei încep să vorbească în limba plină de miez a lui Creangă, ca şi cum s-ar exersa pentru ce va urma. Nu peste mult, stăpînul îi va spune slugii sale rîzînd: n-ai vrea cumva să închidem porţile, să plecăm de-acasă şi să dăm amîndoi reprezentaţii la iarmaroc, să facem lumea să rîdă?! Nu dăm noi lumea noastră pentru una mai bună, stăpîne, va răspunde linguşitor Chirică, deşi el ştie, ca şi Stan, că fără să vrea au şi dat o parte din ea. Nu că nu ar fi dat-o pe toată, dar povestea lor nu s-a-ncheiat încă. Pentru ca să-şi poată juca mai departe rolurile lor şi să ajungă la deznodămîntul aşteptat, trebuia să se-ntîmple mai întîi lucrul acela care poate fi luat drept punct culminant şi despre care avem sentimentul că se va întîmpla în curînd. Pe scurt, trebuia să vină momentul cînd diavolul va încălca interdicţia impusă şi va deschide lada ferecată a celui pe care-l slujeşte. Dar pentru asta, Chirică trebuie să se apropie mai mult de oameni şi să se molipsească de la ei de curiozitate. Faptul că stăpînul său îl omeneşte cu vin roşu pe care îl beau la aceeaşi masă şi cu haine cusute la croitorul său este şi nu este suficient. Mai e nevoie ca Stan să înceapă să rîdă împreună cu diavolul pe seama prostiei omeneşti, lăsînd la o parte tot ce au învăţat de la Creangă şi uitîndu-se, pur şi simplu, în jurul lor. Abia atunci diavolul se va îmbolnăvi cu adevărat de curiozitate. Abia atunci biciul stăpînului său se va încolăci pe spinarea lui şi se va preface în cenuşă. Abia atunci vor putea părăsi lumea lor pentru una mai bună şi vor merge împreună la iarmaroc. Acolo vor lua parte la toate distracţiile posibile şi imposibile, iar apoi vor ajunge la roata norocului, deasupra căreia scrie cu litere mari, ca să poată citi toţi proştii: NOROCUL ŞI-L FACE OMUL. La această roată, fiecare dintre cei doi va pierde ce are el de pierdut şi va sfîrşi prin a ceda în faţa unei femeiuşti care îi va da întîlnire la Trei Mesteceni. Alt han, altă reprezentaţie, ne-ar putea trece prin gînd, dar nu suntem atît de versaţi în toate astea, cum este autorul, şi le urmărim pe cele două personaje pînă la sfîrşitul zilei, cînd vor trebui să se întîlnească, aşa cum au stabilit, la căruţa păpuşarului, aflată în inima iarmarocului. Abia atunci vom vedea cu ochii noştri că lada acestuia e ferecată şi ne vom gîndi că trebuie să se fi-ntîmplat ceva cu totul neobişnuit.

În ce mă priveşte, încep să cred că lada aceea ferecată trebuie să fie goală, ca şi cea din casa lui Stan, iar păpuşile din ea au ajuns în altă parte, trase de sforile marelui păpuşar. Nu vom şti totuşi cu adevărat ce anume s-a întîmplat cu ele pînă cînd nu-i vom reîntîlni pe cei doi eroi ai noştri – stăpîn şi slugă – dînd nas în nas lîngă patul unei maimuţe, la Trei Mestceni, unde au alergat amîndoi, fără să ştie unul de celălalt.

Vor fugi, mîncînd pămîntul, înapoi către satul din care au ajuns acolo, dar nu înainte ca noi să fi văzut o clipă capetele lor schimbîndu-se-ntre ele, astfel încît capul diavolului să stea aievea pe umerii bărbăteşti ai lui Stan, iar capul burlacului să stea o vreme pe trupul diavolului, care îşi cere şi el drepturile lui.

De-acum ştim că Stan şi diavolul, care s-a învoit să-l slujească trei ani fără simbrie pentru a ispăşi ce avea el de ispăşit, vor reintra cu adevărat în povestea lui Creangă, care – ca toate poveştile – trebuie să se încheie cu bine.

Cu admiraţie pentru curajul său de a risca totul, stăpînul de la roata norocului i-a spus lui Chirică: te-aş lua ucenic, dacă meseria mea s-ar putea învăţa. Cu acelaşi sentiment, noi am putea parafraza inscripţia scrisă acolo şi am putea zice: NOROCUL ŞI-L FACE DIAVOLUL. Fiindcă e ora la care acesta poate să-şi împlinească, în sfîrşit, misiunea pe care o are în această poveste şi să se întoarcă la ai săi. Numai că, între timp, lucrurile s-au amestecat în asemenea măsură încît, dacă Stan şi-ar pune asta în minte, ar fi în stare să-l însoare el pe diavolul. Aici umorul autorului va atinge cota maximă. Burlacul înrăit din poveste îl va întreba pe Scaraoţchi: nu cumva ţi-ai pus în gînd să te însori, pocitanie ?! Întrebare care, după tot ce s-a întîmplat, pare de la sine-nţeleasă. Dar, oricît ar fi ele de libere la cuget, aceste personaje nu sunt lăsate chiar aşa de capul lor (cum ar putea să ni se pară) încît să-şi schimbe cu totul rolurile din poveste. Pe drumul de întoarcere acasă, în faţa lui Stan va apărea, în carne şi oase, naratorul, care pînă acum îl lăsase să umble prin lume numai cu sluga lui. Am discutat cu părintele Ignat despre dumneata, îi va spune el cu timiditate şi, totuşi, puţin cam de sus. Ştii, eu sunt poet cu un oarecare nume, se va explica apoi, destul de stingherit că trebuie să-i spună singur personajului său lucrul acesta. Apoi îşi va lua inima-n dinţi şi îl va întreba: Dumneata crezi, cu adevărat, că în om poate să existe tot atîta parte de diavol, cît în diavol parte de om?!

Păi… cinstite domn, îi va răspunde zîmbind Stan Păţitul, care, deşi nu e umblat pe la cine ştie ce şcoli, îşi are şi el filosofia lui: la întrebarea asta eu nu găsesc niciun răspuns, dacă există vreunul, aşa încît pot să spun Nu ştiu, domnule! Şi deodată vom auzi rîsul lui, ca şi cum toate astea s-ar întîmpla aievea sub ochii noştri. Şi deodată ne va apărea în gînd inimitabilul: Domnule, nu ştiu! al lui Marin Preda. Şi fără să vrem vom face legătura între Poiana lui Iocan şi fierăria la care şi-a potcovit caii săi Stan Păţitul, deşi acolo nu se punea la cale ţara, ca în Moromeţii, ci însăşi lumea. Apoi îl vom urmări în continuare pe naratorul care se uită la personajul său mut de admiraţie. Fiindcă, după o scurtă pauză de gîndire, Stan va continua, pe tonul cel mai firesc cu putinţă: Poate că ar trebui să găsiţi un drac, să-l întrebaţi şi pe el.

Ah, ce răspuns minunat, îmi daţi voie să-l notez, va întreba cu naivitate naratorul, pe care proza modernă nu-l poate evita, dar Bălăiţă îl tratează cu o ironie demnă de umorul subtil al personajului din poveste. Acum se vede că e foarte tînăr, va spune acesta, prefăcîndu-se că-i găseşte o scuză, iar noi vom fi nevoiţi să-l luăm în serios şi să-i dăm dreptate. Fiindcă într-adevăr naratorul acesta trebuie să fie total lipsit de experienţă ( sau de umor). Altfel nu s-ar putea expune să-i explice lui Stan Păţitul cu ce pene îşi transcrie el replicile acestuia, notate aşa, la botul calului. Dacă nu cumva e vorba de o ironie şi mai subtilă, iar naratorul din scenariu e chiar autorul care vrea să ne facă să credem că e mai naiv decît pare, ori ne crede pe noi mai naivi decît suntem în realitate.

Oricare ar fi situaţia, faptul că a pătruns prin aburul magic al lumii lui Creangă şi, în cele din urmă, l-a văzut pe burlacul pe care părea că nu mai poate să-l însoare nici dracul stînd lipit de trupul soţiei sale a cărei feminitate victorioasă domina totul, dovedeşte că a înţeles ce era de înţeles din Povestea lui Stan Păţitul. Nu chiar aşa, de la sine, ci abia după ce s-a uitat cu atenţie cum a pus Chirică mîna sa meşteră pe dalta aceea scoasă din pivniţele lui Mamona şi a operat cu ea, la lumina zilei, coasta de diavol pe care, după cum credeau ei, o are şi cea mai bună dintre femei.

Pentru a putea transpune în imagini această poveste a lui Creangă era nevoie de uimirea în stare să străbată aburul magic al lumii şi de un umor care nu e la îndemîna oricui. Dar, mai era nevoie şi de experienţa care l-a dus pe autor la Lumea în două zile. Pentru că, atunci cînd diavolul a ajuns sluga fără simbrie a lui Stan, amîndoi ştiau povestea lui Antipa şi faptul că, ducîndu-şi existenţa în două lumi situate la poli opuşi, acesta n-a înţeles pînă unde se poate glumi cu puterea care ţi-a fost dată. Mai precis, că şi-a folosit această putere pariind pe vieţile altora şi, în cele din urmă, pe propria viaţă.

În această reluare a poveştii lui Creangă, accentul nu cade pe acţiunea propriu-zisă, ci pe pactul cu diavolul. Chiar dacă autorul preferă să-i spună învoială şi să creadă că dacă ea e făcută cu precauţii, fără a-i da necuratului nimic în scris, pericolul poate fi evitat. Desigur, se naşte întrebarea dacă nu cumva ne aflăm, totuşi, în faţa unei iluzii; dacă Diavolul chiar îl poate sluji pe om fără să-i ia sufletul în cele din urmă.

În opinia mea, Stan Păţitul este întruchiparea unei iluzii. Fiindcă, deşi acest artist al vieţii de burlac s-a lăsat slujit de diavolul vreme de trei ani, nu i s-a întîmplat nimic altceva decît ca, în cele din urmă, să fie însurat de acesta, pentru a intra şi el în rîndul lumii. Nici lui Chirică, pentru care viaţa de dinainte de a deveni sluga fără simbrie a lui Stan era aceea a unui artist al vieţii de diavol, pînă la urmă nu i s-a întîmplat nimic altceva decît să ispăşească ceea ce avea el de ispăşit, să se întoarcă în lumea lui şi, eventual, să ocupe un loc mai important decît cel avut înainte în ierarhia diavolilor.

 Am putea spune că locul unde s-au desfăşurat întîmplările miraculoase care ne-au fost restituite este locul în care nu s-a întîmplat nimic, dar nu spunem. Dimpotrivă, după ce totul se sfîrşeşte cu bine, ne trezim şoptind fără să vrem: e prea frumos ca să fie adevărat. Lucru care ne întăreşte şi el în convingerea că extraordinarul scenariu, cum îl califica marele critic, nu trebuia să rămînă într-un caiet cu filele îngălbenite de vreme.

***

Notă: Acest text a fost scris după Evenimentele din Decembrie – cînd George Bălăiţă se afla într-un con de umbră – şi a fost publicat în revista ARC, nr. 1/1991, apărută într-un tiraj infim. Intre timp, scenariul comentat de mine a devenit romanul pentru care avea toate datele. M-am bucurat că Nicolae Manolescu – care mizase de la început pe el – a publicat o bună parte din acest roman, în foileton, în România literară. Pentru că a fost bine şi pentru autor şi, pentru revistă. Moartea neaşteptată a lui George Bălăiţă a făcut însă ca majoritatea celor ce s-au pronunţat asupra ultimei lui cărţi să nu poată depăşi încă faza elogiilor de ordin general, în favoarea unor analize pe text. E motivul pentru care mi-am permis să o rog pe Marta Petreu să reia în revista Apostrof acest comentariu al meu, scris pe vremea cînd Învoiala nu era romanul fabulos apărut după aproape 20 de ani, ci scenariul care a constituit prima lui variantă.