a15

Orfismul trăirilor intime

 

Constantin Cubleşan

 

Încă de la debutul editorial (şi chiar de mai înainte), Dumitru Chioaru s-a considerat a fi un poet orfic. „Între poeţii generaţiei ’80, eu am rămas, cu riscul de a fi considerat retardat estetic, fidel până la obsesie poeziei orfice izvorâte din lirism, dar şi din reflecţie asupra ei însăşi“, spune tranşant în Argumentul ce deschide recentul său volum, Ars Orphica (Floreşti: Editura Limes-Cluj, 2017), adăugând, ca pentru a se justifica: „caracterul orfic al poeziei mele, pe care l-au remarcat în trecere unii critici şi comentatori“ trebuie considerat ca fiind definitoriu. În acest sens îşi şi denunţă liric programul, decriptându-şi cumva, descriptiv-denunţiativ, maniera discursului, care vizează o lume de intimitate în chiar procesul de elaborare poetică: „Cu lira lui dezacordată trece/ Orfeu pe sub bolţile de piatră crăpate –/ tai peste începutul acestui poem/ şi rămân doar la bolţile de piatră crăpate/ dintr-un oraş unde rânza e rege/ şi brânza regină/ nebunii fac tumbe în săli de consiliu/ după uşi capitonate/ se ghiceşte în cafea/ masca sub care regele va veni deseară/ la balul femeilor divorţate/ de pielea lor naturală/ la biserici se caută osuare/ strămoşul preotului zburător/ prin fumul lumânărilor de ceară/ vestind că apocalipsa-i o telenovelă“ (Flacăra violetă, din volumul antologic Muşuroiul de lumină, Bucureşti: Editura Tracus Arte, 2016). Nota ironică, de un sarcasm moderat, e prezentă în toată creaţia sa lirică. Cu atât mai mult cu cât nu renunţă la o autoironie, bonomă şi ea, în procesul de investigare a mediului ambiant, pe care îl poetizează cu plăcerea de a se regăsi mereu pe sine în toate lucrurile şi obiectele casnice, de fapt alcătuitoare a unui mediu intelectual propice dezvoltării stării de graţie: „Amurg în bibliotecă –/ privirea s-a scurs în adânc: lumânare/ lent micşorându-se lenea/ de pisici a secundelor/ arcuieşte labirintul de hârtie/ poate că-n urmă am lăsat din mine un mort/ poate a crescut iarbă peste el/ ca o duminică din copilărie şi poate/ eu nu-i mai sunt decât umbra ţintuită/ pe-aceşti pereţi de iarnă maculată de cărţi:/ umbre în jurul umbrei mele – bocet matern/ mă învaţă/ cum se poate trăi într-un poem/ cum se poate muri şi învia într-un poem“ (Umbre în jurul umbrei mele).

Evocator candid, poetul aduce de obicei în prim-planul poetic un halou fantast, dedus dintr-o percepţie marcat livrescă a universului, nu de puţine ori cu un apetit spre macabru („Azi trupul meu este atât de greoi/ de parcă am închiriat un cadavru“ – Mai uşor ca tăcerea), preocupat a-şi defini resorturile poetice. E melancolic şi tandru însă, ori de câte ori schimbă registrul discursului, contemplând scurgerea timpului şi prefacerea naturii în rotirea anotimpurilor: „Ah, toamna rugineşte oraşul!/ O rază arde-n cafea unduind cu amintirea/ părul ei lung îşi scutură aurul;/ aceeaşi femeie ieşind acum/ de sub mişcarea creionului pe hârtie;/ afară gunoierii strâng frunze în vreme ce/ seara încarcă pomii cu întuneric“ (Înălţare pe degete). Îşi studiază gesturile, atitudinile, procedeele de scriere a versurilor, totul constituind surse de inspiraţie pentru poemele ce frizează intimitatea creaţiei: „Aşa cum stau aplecat/ peste albul foii de hârtie/ îmi par pregătit/ pentru un salt în afară –/ cuvintele şi lucrurile/ sunt lumi diferite/ eu trăiesc în amândouă deodată/ unindu-le în poezie/ ca două trupuri/ într-o noapte de dragoste –/ aşa cum stau aplecat/ peste albul foii de hârtie/ scriu mereu cu spaima/ că e ultima oară“ (Un salt înafară).

Universul în care se mişcă dezinvolt, în care se simte la largul său poetic, e acela al unor îndeletniciri intelectuale care îi provoacă, firesc, stări lirice („eu am călătorit spe ţărmul/ unui paradis cu cărţi /…/ ochii osteniţi de citit“ – Mater enciclopedia), savurându-şi un soi de singurătate într-o atare ambianţă: „Singurătate: miros de cerneală –/ poezie/ când cuvintele sunt mai reale/ decât lucrurile“ (Vară de fosfor), totul ridicat la rangul unor elemente metaforice alcătuitoare a realităţii existenţiale („Ating cu gura abstracţiunile“ – Respiraţia subacvatică) în care se compune poezia pură, cea spre care năzuieşte orfic. „Într-o şoaptă mi s-a arătat pitagora/ pe aleile circulare ale parcului/ în noaptea anului nou –/ «totul este orânduit după număr» –/ glasuri glasuri/ de copii sub al cerului clopot:/ mâine anul se-noieşte/ şi pământul se învârte şi cerul/ şi stelele toate/ din nou în prima zi –/ pe aleile circulare ale veacului/ anii s-au despărţit într-o şoaptă“ (Secolul sfârşeşte într-o duminică). Această recluziune în lumea abstacţiunilor, a lecturilor nesfârşite, îi crează adesea o angoasă, o stare depresivă, reclamând singurătatea, însingurarea, înstrăinarea din care, poate părea paradoxal, poezia dobândeşte autenticitate, un freamăt de sinceritate şi firesc vital: „Miez de noapte/ ca un ecran de computer zgâriat/ umblu dintr-o cameră în alta –/ sunt mai singur decât tine Doamne/ cărţile formează o pădure/ din ce în ce mai deasă mai fără hotar/ din roadele ei n-ai gustat/ nările nu ţi le-a înţepat mirosul de cafea/ târziu în noapte/ când simţurile-s duble/ aşa cum în mine s-ar trezi/ o viaţă imemorială/ în care cuvintele fac levitaţie/ deasupra lucrurilor deasupra/ foii reci de hârtie/ păzită până-n zori de spaima morţii/ sunt mai bătrân decât tine Doamne/ creierul meu râşneşte aceleaşi gânduri/ ca un disc zgâriat/ dar melodia încă o aud – o aud“ (Un disc zgâriat).

Nu încape nicio îndoială, lirica lui Dumitru Chioaru este una ceremonioasă în livrescul ei scontat anume, cu un discurs intelectual rafinat, contemplându-şi ambianţa, oarecum circumscrisă perimetrului unor medii filologice („În jur numai pereţii aceştia de cărţi/ citite şi recitite“ – Oglinda de cărţi), din care se degajă preocupări autoanalitice, uneori marcând spiritul revoltei de catifea a celui ce nu ştie, nu poate, nu doreşte de fapt o confruntare directă cu marea problematică a realităţii, a faptului diurn, cotidian („Sunt un profesionist al suferinţei/ ce nu desparte adevărul de viaţă?“ – Tabla de şah). De aici şi marile întrebări existenţiale pe care şi le pune („încotro merg Doamne?/ uşi după uşi se-nchid după mine/ şi-n sălile pline rulează un film/ al unui om care a trecut pe aici/ fără să întâlnească pe nimeni“ – Umbra vie), de aici şi o continuă dedublare de sine în perceperea fluxului dialecticii vieţii: „Ce-aş face Doamne de n-aş fi mai mulţi?/ zilnic mă număr şi-mi ies mereu mai puţini/ va fi o zi când voi rămâne unul/ foarte singur la masa de scris“ (Numărătoarea zilnică). Totul se calmează, însă, într-o contemplare a faptelor banalului efemer al celor din jur, poezia devenind astfel o conştientizare a prezenţei sale în real: „Duminica orăşenii se duc să ia aer/ în Dumbrava Sibiului/ văd unii dintre ei prima oară/ cocioabe de lemn acoperite cu paie/ icoane pe sticlă prinse cu ştergare-n perete/ farfurii pictate atârnând la grindă/ oale de lut şi linguri de lemn/ cuptorul boltit peste vatră/ de unde ieşea pâinea coaptă/ rumenită ca jarul în spuză […] dincolo de gardul de sârmă al muzeului/ veacul se rostogoleşte tot mai grăbit/ pe roţi de maşini şi tramvaie/ spre oraşul turnat în beton şi asfalt/ mă întorc răscolit de atâtea gânduri/ câte n-ar putea să încapă/ într-o carte“ (Muzeul satului). E, totuşi, o întâlnire de gradul doi cu realitatea, cu problematica dramatică a cotidianului, cu veacul asupra căruia meditează poetic în ore de lectură şi de autoreflecţie.

Orfismul liricii lui Dumitru Chioaru este unul abstract, frumos caligrafiat în tablouri de intimitate emoţională livrescă, autentic în trăirea de sine a poetului aflat definitiv într-o confortabilă cerebrală ipostază contemplativă.