a5

Istorie literară şi bătălie critică

Ovidiu Pecican

     Chiar pe prima pagină a Istoriei critice a literaturii române, Nicolae Manolescu trasează liniile esenţiale ale unei istorii a… istoriilor literare ca gen. El constată că existenţa istoriei literare se leagă nemijlocit de şcoală şi de nevoile ei. „Didacticul nu pretinde originalitate, ci doar metodă“, spune autorul, şi are perfectă dreptate. De fapt, multă vreme, literatura însăşi a urmat aceeaşi cale, valoarea ei neavând nimic de a face – în convenţiile altor vremuri –cu originalitatea. Nu noul era preţuit în creaţia orală, după cum nici în cea scrisă, pe durata evului mediu. Nu originalitate căuta Miron Costin, pe când era preocupat să arate că şi în limba română se poate scrie poezie (deci să facă o demonstraţie didactică) şi nici Dosoftei, care nu dorea decât să transpună – din pricini mnemotehnice, spre a uşura ţinerea lor de minte – în versuri româneşti cu rimă Psalmii lui David. (Faptul că ierarhul moldovean urma un model polonez şi, de fapt, reformat, rămâne secundar, indicând ocazia, nu cauza acestei opţiuni.)

Dar Nicolae Manolescu observă mai departe că „… istoriile literare au rămas, până în ziua de astăzi, fie nişte compilaţii didactice, fie, cu mult mai rar, opere atât de originale încât exclud orice trimitere la opiniile anterioare“ (Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2008, p. 5). În primul caz, asemenea instrumente de lucru rămân consecvente cu scopul lor original, acela de a informa şi de a tria producţia literară semnificativă dintr-o perioadă de timp dată şi în virtutea unor criterii anume. În cel de-al doilea, printr-o metamorfoză prezidată tocmai de originalitate şi ajutată indispensabil de talentul autorului, istoria literară se transformă, ea însăşi, într-o lucrare beletristică. De aici încolo ea se dovedeşte, în dreaptă consecinţă, destinată unei receptări estetice, nu pragmatice. Nu mai contează atât utilitatea ei în informarea şi în formarea cuiva dedicat dobândirii de profesionism în domeniul literaturii, cât impresia artistică, aparenţa ei, deopotrivă surprinzătoare şi plină de prospeţime, revelatoare şi desfătătoare. Aşa încât, în timp ce prima versiune a istoriei literare continua – fără glorie şi strălucire, dar cu virtuţi de precizie şi de cuprindere, aşadar de erudiţie şi de limpezime stilistică – îndeplinirea rolului de adjuvant al şcolii în formarea tinerilor (şi, de fapt, în vremea educaţiei permanente, a oricărei vârste), cea de a doua producea noi obiecte estetice.

Probabil că în literatura română a doua opţiune – cea care transformă istoria literară într-o creaţie în care dozajul estetic prevalează sau măcar egalează, în principiu, elementul informativ-erudit – a apărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ea se înfăţişează, în orice caz, ca un precipitat al deceniilor de libertate intelectuală şi de ebuliţie creatoare dintre războaie, când România se manifesta cultural ca un stat a cărui unificare modernă se desăvârşise, înglobând în principiu toate teritoriile locuite de români şi creând necesarul cadru de încredere favorabil dezlănţuirii dezinhibate a energiilor creatoare. Beneficiind de răgazul asigurat de punerea în acţiune a sistemului de tratate de la Versailles, de efectele celor 14 puncte ale preşedintelui Woodrow Wilson, de reformele structurale interne inaugurate după prima conflagraţie mondială de regele Ferdinand I şi de guvernele democrate care l-au slujit până la expierea lui, România a izbutit atunci conturarea unor cadre de viaţă favorabile afirmării culturii naţionale solide, pe care nici măcar criza economică din 1929 – 1933 şi alunecarea în dictatură, începând cu 1938, nu le-au destructurat.

Acest context prielnic a întâlnit un om de vastă şi de profundă vocaţie scriitoricească, pe G. Călinescu. Asumând proiectul istoriei sale literare, acesta nu se mulţumea să polemizeze cu alţi colegi cu scopuri similare (E. Lovinescu, în primul rând) sau să ofere o retrospectivă a literaturii noastre de dimensiuni şi de cuprindere monumentale, cu gustul şi cu speranţa exhaustivului. A socotit că poate realiza pe seama speciei abordate o metanoia care să îi confere acesteia calitatea de literatură bună, în primul rând. Din acel moment, o discuţie despre istoria literară ca obiect – şi, poate, chiar ca specie – cu valenţe estetice, receptată ca realizare artistică, a părut şi a devenit posibilă.

Cauzele economice, sociale şi politice pot face înţeles cursul anumitor evenimente de relevanţă culturală şi înafara grilei ideologice a marxismului. Instaurarea, începând cu 30 decembrie 1947, pentru o jumătate de secol, până în decembrie 1989, a unei dictaturi dure, de factură stalinistă, transformată, de la un moment dat încolo, cu unele perioade de mai marcată – deşi vagă – destindere, într-una cu o coloratură bizară, amestec de comunism şi ultranaţionalism, a marcat durabil condiţiile vieţii şi ale creaţiei în România. De aceea se poate crede că nu doar pentru că ar fi lipsit talentul critic îndreptat înspre asumarea programului unei istorii literare româneşti elaborate de pe liniamente estetice nu a mai apărut în literatura noastră nicio sinteză de factură călinesciană. (De altfel, însăşi masiva lucrare a lui Călinescu a avut de aşteptat decenii până la prima ei reeditare.)

Totuşi, nu este o simplă coincidenţă că îndată după restaurarea democraţiei româneşti, în chiar anul 1990, apărea primul volum din sinteza lui Nicolae Manolescu, o istorie a literaturii române de factură călinesciană, rămânând însă foarte diferită de opera maestrului interbelic. Au fost necesare aproape două decenii de aşteptare până ca ea să fie rotunjită la forma în care s-a conturat, în cele din urmă. În întregul ei, însă, noua sinteză critico-istorică se împlineşte, şi ea, ca un rezultat al asumării unui program estetic de înţelegere a misiunii sale retrospective. (Nu degeaba cartea se deschide nu prin text, ci prin reproducerea mâinilor ce se desenează reciproc ale lui M.C. Escher, o lucrare de grafică artistică.)

Alegând să urmeze calea lui Călinescu – preţuită cvasiunanim în cercurile specializate, dar criticată neconcesiv, de pe poziţii diferite, cu argumente demne de luat în seamă, de autori precum Adrian Marino şi Mircea Zaciu –, Nicolae Manolescu urma o cale dictată de reflecţia asupra genului şi, probabil, de propria structură sufletească şi intelectuală.

Unul dintre punctele-cheie ale optării pentru formula istoriei literare a fost convingerea că genul acesta, narativ şi didactic, cum este, se pretează mai bine decât altele la stabilirea canonului. Nicolae Manolescu sesiza „… confuzia nedemascată vreodată între istoria literaturii şi dicţionarul de autori“ (ibidem, p. 5). Una dintre problemele conexe ar fi că „Noţiunea de scriitor de dicţionar nu este nici astăzi limpede fixată“ (ibidem, pp. 5-6). Cu alte cuvinte, se cuvine decis ce anume prevalează: dicţionarul sau istoria literară? Pentru că, prin excelenţă, dicţionarul este un instrument de factură enciclopedică, în timp ce istoria literară se recomandă ca o naraţiune cronologică, înseşi mijloacele ei de expresie specifice recomandând-o ca mai adecvată în surprinderea succesiunii operelor şi a scriitorilor în fluxul timpului şi permiţându-i astfel să dezvolte o viziune evolutivă, opusă celei statice caracteristice uneltelor lexicografice, Nicolae Manolescu a optat pentru scrierea unei istorii literare. Astfel, tradusă în termenii tipologici ai abordărilor culturale pe care îi permite filosofia antică greacă, opţiunea s-a făcut pentru abordarea „heraclitiană“, nu pentru cea „eleată“. El a făcut însă o concesie importantă – chiar dacă aparent periferică (sub aspect cantitativ) celeilalte tendinţe, incluzând la sfârşitul fiecărei mari secţiuni din sinteza sa o listă de „autori de dicţionar“.

     Fără să o spună expres, prin însăşi procedura respectivă, el propune tranşarea raporturilor indistincte, neprecizate, dintre dicţionarul literar de autori şi de opere, pe de o parte, şi istoria literară, pe de alta, în favoarea ultimei, făcând din vocile dicţionarului un adjuvant, şi nu ordonatorul principal al materialului, generatorul de canon. Prin aceasta, el pare să răspundă efectiv şi constructiv mai multor provocări. În primul rând, celei pe care, în anii 1970-1980, o lansase Mircea Zaciu împreună cu comilitonii lui clujeni, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, autori ce socotiseră că ar putea-o opune canonului literar oficial al dictaturii ceauşiste şi cenzorilor oficiali ai regimului. S-a dovedit însă că, în pofida mobilizării de forţe – peste şaizeci de colaboratori – la scrierea Dicţionarului scriitorilor români, terminat şi pregătit pentru tipar încă din 1985, lucrarea comprehensivă, în mai multe, ample, volume, nu a putut apărea până în 1995. La acea dată, însă, ambianţa politică se modificase radical, regimul politic împotriva căruia se încercase formularea unui canon literar alternativ căzuse, dicţionarul – ale cărui informaţii urcau numai până în 1985 – îşi epuizase în parte actualitatea, iar scopul lui principal, de instrument de opoziţie cărturărească tacită la totalitarism, fusese ratat. Cartea, care în principiu – şi păstrând proporţiile – ar fi trebuit să joace în România acelor vremuri un rol public cantonabil între modelul Enciclopediei franceze (1751-1772) şi al petiţiei Supplex libellus valachorum (1791) – îşi ratase definitiv potenţialul civic şi politic, rămânând un simplu, chiar dacă redutabil în felul lui, dicţionar relevant pentru selecţia transilvănenilor din producţia beletristică şi critică a ţării de până în 1985.

Mult mai ambiţios şi mai norocos în destinul său s-a dovedit proiectul întrucâtva similar, dar dus mult mai departe (şi nici astăzi definitivat), al criticului bucureştean E. Simion, de a patrona elaborarea Dicţionarului general al literaturii române, cu pretenţii de exhaustivitate. Primele două volume, A-B şi C-D, au apărut în 2004, următoarele două, E-K şi L-O – în 2005 şi ultimele trei până în 2009. După Ion Simuţ, această lucrare reprezenta „o etapă superioară“ în raport cu proiectul lui Mircea Zaciu şi al colaboratorilor lui. Criticul orădean se referea, cu siguranţă, la cuprinderea mai mare, nu neapărat şi la selecţia estetică şi la reprezentativitatea calitativ instituită, de vreme ce ambiţia lui E. Simion era ca vasta lucrare coordonată de el să includă, în principiu, totalitatea scriitorilor români validabili prin circulaţia publică a produselor lor literare, şi nu o selecţie pe criterii valorice a acestora. Între timp, în ultima parte a anului 2016, a început să fie tipărită a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a lucrării, proiectată, acum, în şase volume, semn că proiectul merge înainte, adăugându-şi noi contribuţii şi incluzând noi nume de scriitori. Ambiţia enciclopedicului exhaustiv pare să îşi fi părăsit cantonamentul utopic, devenind realitate verificabilă.

În faţa acestei predilecţii pentru lexicografia literară, incontestabil utilă şi valoroasă prin rezultatele ei, o reflecţie critică de fond era necesară. Revenind la autorii netrataţi în istoria manolesciană, dar recomandaţi spre lectură (eventual chiar sintetică, sub forma unor fişe de dicţionar, de ce nu), ceea ce pare de reţinut de aici este că, pe de o parte, Nicolae Manolescu nu socoteşte că selecţia lui ar fi epuizat integral lista numelor semnificative pentru evoluţia literaturii noastre până la data scrierii sintezei proprii, pe de alta, că vede în consultarea dicţionarelor literaturii române un indispensabil auxiliar al lecturii din istorie.

Cel mai important pare însă, în această privinţă, faptul că autorul oferă o posibilitate de tranşare a tensiunii dintre modelul istoriografic literar şi cel lexicografic literar prin adjudecarea unei posibile „supremaţii“, a rolului de instanţă superioară, de consacrare, pe seama primului. Premisele nu anunţau o asemenea desfăşurare. „Istoriile literare au fost rareori şi prilejul stabilirii ori restabilirii unui canon, precum bunăoară acela de pe tavanul sălii Ateneului Român, de la sfârşitul secolului XIX, în care este Paisie, dar nu este Maiorescu. Ierarhia, mai mult implicită, nu începea cu trierea numelor“ (p. 5). Excelent, intuitiv, ilustrat prin invocarea programului iconografic al frescei de la Ateneu, argumentul convinge: istoria literară surprinde un traseu, dă o imagine din mers asupra unui parcurs, dar, până acum cel puţin, nu ea este cea care triază numele demne de a fi reţinute şi cunoscute. Optând pentru misiunea istoriei literare de a institui sau, măcar, de a propune canonul, Nicolae Manolescu nu cedează unei mode admirative la adresa lui Harold Bloom. El îşi declară, de fapt, călinescian, convingerea în rosturile ordonatoare ale istoriei literare, în misiunea acesteia de a institui nu doar o triere a valorilor estetice, ci şi o lectură axiologică a acestora.

Opţiunea nu a rămas fără ecouri polemice. Într-o intervenţie recentă, partizan al punctului de vedere opus, filologul ieşean Bogdan Creţu susţine că în Dicţionarul general al literaturii române, „… prin rescrierea articolelor despre scriitorii importanţi, există şi un subtil pariu canonizator. Cum în ultimii 20 de ani au apărut câteva istorii ale literaturii, cu pretenţii canonizatoare, cum unii critici cu destulă experienţă, alţii doar cu ambâţ, încă persistă în naivitatea vanitoasă de a crede că se poate face canonul pe cont propriu, eventual prin cronica literară, că încă mai e posibil modelul maiorescian, al criticului care vine cu tablele legii, care poate impune o anumită ierarhie valorică – o lucrare fundamentală, mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât poate fi, omeneşte, orice sinteză personală, este mai mult decât necesară“ („Tradiţie şi continuitate în Dicţionarul general al literaturii române“, în Cultura¸ seria a III-a, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017, răspuns la ancheta dosarului coordonat de Cosmin Borza). Criticul continuă apoi descifrând substraturi ideologice la adversar, ca şi cum dicţionarele nu le-ar putea vădi şi ele (Enciclopedia iluminiştilor francezi va fi fost altminteri?). După el, „Istoria literaturii este un discurs cu mize ideologice, simpla înşiruire de autori şi opere, lacunară prin natura ei, nu e în măsură să ofere o imagine completă asupra unei literaturi. (Ea oferă mai degrabă o imagine elocventă asupra autorului ei)“. În treacăt fie spus, autorul capabil de asemenea tur de forţă – comprimarea unei întregi deveniri literare între copertele unei cărţi – merită şi atenţie faţă de imaginea lui, şi elogii. Tot aşa cum, de altfel, le merită şi portretele de grup al autorilor unor contribuţii lexicografice valoroase. În viziunea lui Bogdan Creţu însă, „Un dicţionar poate face… acest lucru, într-o manieră mai pozitivistă, mai documentată. DGLR nu riscă, teribilist, răsturnarea scării valorice; nu este, de altfel, un dicţionar cadrul convenţional unde astfel de conflicte de interpretare trebuie să se manifeste. Cu echilibrul său, cu permanentul efort de obiectivare, dicţionarul oferă, implicit, imaginea cea mai onestă, cea mai coerentă asupra literaturii noastre, cu autorii săi, de toate categoriile, dar şi cu instituţiile sale, cu genurile, curentele, revistele şi epifenomenele sale“. Pledând pentru pozitivism şi abstinenţă de la interpretare, pentru abţinerea de la „conflictele de interpretare“ şi pentru o strădanie continuă de obiectivare, autorul ieşean se conformează unui model metodologic stimabil, dar nicidecum unic. Salubrizarea literaturii poate garanta întotdeauna o cât mai judicioasă punere în relief a vârfurilor? Onestitatea şi coerenţa încap, oare, numai în formule de dicţionar?

Disputa se poartă, încă o dată, între colectiv şi individual, între lexicografie şi istorie literară, între o arondare de factură vasalică şi alta, seniorială. De fapt, ambele poziţii sunt sustenabile şi ambele pot invoca argumente convingătoare. De ambele este nevoie într-o cultură matură şi divergenţele de formulă sau de gusturi nu impietează, ci completează varietatea şi disponibilitatea culturală ale unui loc şi moment istoric.

Ca istoric de formaţie, şi deşi am alcătuit eu însumi un dicţionar de opere, mă declar deschis pentru cultivarea tuturor instrumentelor de care o cultură are nevoie pentru a se exprima plenar în oricare moment al devenirii sale. Remarc însă, totodată, că în universul critic propus de Nicolae Manolescu, istoria literară elaborată pe temeiuri estetice deţine locul central, curgerea ei narativă – şi, totodată, cronologică – fiind socotită superioară înşiruirii alfabetice de fişe. În plus, ea este singura ce deţine privilegiul stabilirii canonului şi asociindu-şi într-o formă discret ancilară lexicografia literară. Din acest punct de vedere, apariţia Istoriei critice a literaturii române are aerul că a instituit o revoluţie copernicană, precizând sensul mişcării de revoluţie a planetelor literaturii şi care anume este centrul său.