a17

Mărturii şi evocări

 

Iulian Boldea

Iulia Deleanu a publicat, de-a lungul timpului, volume de evocări, portrete ale unor personalităţi evreieşti, naraţiuni confesive construite într-un stil impregnat de efluviile subiectivităţii, în care meandrele trecutului se împletesc adesea cu imperativele prezentului. O carte de incontestabilă substanţă este Kadiş pentru mama mea (2005). Rostit cu prilejul pierderii unei fiinţe apropiate, Kadiş-ul este, cum citim într-un dicţionar, o „rugăciune la evrei, pe care fiul defunctului sau, în lipsa lui, văduva acestuia trebuia s-o recite la slujbele de la sinagogă timp de 11 luni, pentru ca sufletul decedatului să scape de condamnare pentru păcatele sale“; însă, pe de altă parte, Kadiş-ul este şi o formă de elogiu al Divinităţii. Cartea Iuliei Deleanu e, de fapt, o evocare, prin care se reconstituie şi se restituie portretul mamei, dar este, deopotrivă, şi o modalitate de reflecţie asupra existenţei evreieşti, aşa cum a fost aceasta percepută, trăită şi problematizată de autoare, prin prisma unei meditaţii îndelungate asupra identităţii iudaice. Aşa cum remarcă Dorel Dorian în Cuvântul introductiv, cartea Iuliei Deleanu este „un Kadiş pentru întreaga sa viaţă de familie, pentru ea însăşi ca generaţie care vine din urmă şi ca o salutară rememorare pentru cei care vor veni după noi. Şi în aceasta se află şi sensul cel dintâi şi perpetuu al oricărui Kadiş: profund îndatorat Creatorului pentru această lume pe care a zidit-o, după voinţa Sa, binecuvântată fie în veci – cum se spune în Kadiş –, întru statornicia Împărăţiei Sale, în viaţa noastră şi în zilele noastre, în viaţa întregii Case a lui Israel. «Kadişul» Iuliei Deleanu, ca şi cel clasic, nu-şi propune să evoce memoria vreunei fiinţe umane, ci a umanităţii în întregul ei, aşa cum a fost concepută, ca un Întreg“.

Această carte este, pe de o parte, o mărturie a unei vieţi, dar şi pecetea unei personalităţi literare, care îşi developează propria biografie, în etapele, scenele şi întâmplările cele mai importante, regăsind un echilibru fragil, dar constant, între proiecţiile identitare şi provocările alterităţii, ale destinului implacabil şi ale avatarurilor predestinării. Pe de altă parte, dincolo de provizoratul şi de concreteţea cotidianului, dincolo de toate lucrurile umile care alcătuiesc indistincţia realului, se regăsesc, în paginile cărţii Iuliei Deleanu, amprenta unei conştiinţe etice clar definite, precum şi treptele desăvârşirii spirituale, etapele modelării de sine, într-un context socio-cultural marcat de numeroase constrângeri, asperităţi şi provocări. Dialogul cu figura maternă e întreţinut prin intermediul rememorărilor afective, prin redimensionarea unei existenţe comune, deloc lipsite de obstacole, tensiuni şi dificultăţi. Se întrevede, în cartea Iuliei Deleanu, în acest spaţiu al revelaţiilor anamnetice şi al observaţiei directe, al notaţiei riguroase şi al desenului cu ţinută obiectivă, o permanentă tensiune între intenţie şi realizare, între destinul propriu şi destinul mai larg al istoriei, între proiectul biografic, cu tendinţa sa de autonomie, şi drastica intervenţie a Istoriei, cu exigenţele ei autoritare. Desigur, cartea validează destine şi biografii, figuri mai mult sau mai puţin distincte, într-o ordine aleatorie a unei memorii fatalmente subiective, întemeiată pe rădăcinile şi pe ramificaţiile ontologice ale făpturii şi pe contextul în care aceasta vieţuieşte. Cronică de familie, cronică a avatarurilor eului şi cronică a metamorfozelor unei istorii adesea ieşite din matcă, reieşite, toate, din fluxul intemperant al unei evocări sincere, cartea Iuliei Deleanu poartă amprenta nevoii de mărturisire şi a unei revelatorii mărturii despre sine şi despre alţii.

În cartea Educaţie particulară. Secvenţe din viaţa evreiască postbelică în România (2015) se poate constata un dialog viu între trecut şi prezent, între relieful tulburător al eului şi nu mai puţin stringentele probleme ale comunităţii. Nostalgia, reculul în interioritate, apelul la anecdote sau la naraţiuni de mici întinderi, paginile descriptive de bună calitate sunt modalităţi prin care autoarea recuperează un trecut al comunităţii evreieşti din România, cu lipsurile, dramele, neîmplinirile şi risipirile inerente într-o societate cum a fost cea dominată de ideologia comunistă. Paginile dedicate Revistei Cultului Mozaic, la care a colaborat intens Iulia Deleanu, cu eseuri, cronici şi reportaje, scenele de viaţă cotidiană, implicarea în destinul comunităţii evreieşti, reverberaţiile şi revelaţiile memoriei fac din această carte un document literar şi social demn de atenţie. De altfel, Ştefan Cazimir a subliniat valoarea şi semnificaţia cărţii: „Noua carte a Iuliei Deleanu are o dublă valoare: una este valoarea literară pe care o intuiam înainte de a o deschide pentru că îi citisem cărţile anterioare, la care se adăugă, însă, o pondere foarte semnificativă, valoarea documentară. După ce am parcurs cartea, mi s-a părut că diversitatea materialului, «pulberea» din această carte, se ordonează sub forma unor cercuri concentrice. În centrul acestui sistem se află autoarea însăşi. Urmează familia, asupra căreia stăruie, într-un mod adecvat, cu sentimentele care se pot intui, de afecţiune şi aşa mai departe. Pe un cerc mai larg se află comunitatea evreiască şi, mai ales, comunitatea prin anumite instituţii ale ei, comunitatea în ansamblu, prin obiceiuri specifice, prin probleme, prin dileme, dilema emigrării sau a non-emigrării, iar organismele care accentuează specificul acestei comunităţi sunt revista care s-a numit până în ’89 Revista Cultului Mozaic şi, ulterior, şi-a schimbat denumirea în Realitatea evreiască […] Şi, în sfârşit, cercul cel mai larg care nu putea lipsi, este ţara în ansamblu, atât înainte, cât şi după ’89, cu modificările care se produc în timp“.

Calităţile stilistice ale textului sunt neîndoielnice. Imaginile şi figurile evocate sunt surprinse într-un desen dinamic, în culori şi perspective revelatoare prin amestecul de obiectivitate a frazării şi delicateţe a descripţiei, evitându-se, astfel, schematismul sau rigiditatea surprinderii scenelor, evenimentelor şi profilurilor caracterologice. Se poate remarca, dincolo de reprezentările umane sau de înscenările narative, o sugestie a timpului care se scurge implacabil, dar şi o încercare de redare a atmosferei specifice, cu aura sa de nedeterminare şi evanescenţă. Pe de altă parte, se poate observa că, prin paginile sale de notaţii dense şi de mărturii ale trecerii, Iulia Deleanu îşi pigmentează evocările cu rezonanţe ale ironiei şi ale unui umor bonom, într-o întreprindere diaristică aparte, ce ignoră principiul cronologiei stricte, în favoarea unei rafinate arte a rememorării fundamentate pe principiul unui vector empatic, neatent la scurgerea mecanică a clipelor, dar înclinat sugestiv spre respectarea unei ordini a afectivităţii.

Doza de ironie, tuşele de umor cald, duioşia rafinată, în limite rezonabile, proiecţiile anamnetice se îmbină cu recursul la obiectivitate, asumarea evenimenţialului cu rigoare şi tact, cu o limpede exigenţă documentară. Paginile în care sunt surprinse episoade şi forme de existenţă ale comunităţii evreieşti, problemele şi dilemele identitare (problematica emigrării) sunt completate de reprezentarea, cu obiectivitate, dar şi cu conştiinţa valorii, a unor figuri exemplare ale comunităţii (Alexandru Safran, W. Filderman, Moses Rosen, Nicolae Cajal, Iulian Sorin). Cărţile Iuliei Deleanu se remarcă, înainte de toate, prin forţa evocatoare, prin surprinderea detaliilor revelatoare, dar, deopotrivă, şi prin calitatea documentară a confesiunilor, riguroase şi, totuşi, de o expresivă amprentă afectivă.