a10

Interviu realizat de Florian Saiu

Ion Bogdan Lefter / România, încotro?

Florian Saiu: Au trecut mai bine de 27 de ani de la Revoluţie. Am reuşit să ne debarasăm de metehnele deprinse în comunism?

Ion Bogdan Lefter: Oamenii, societăţile au „metehne“ destule, şi dacă au trăit, şi dacă n-au trăit experienţa comunismului. Lenea, delă­sarea, egoismul, şmecheria cea rea (căci poate fi şi un lucru bun să te dovedeşti isteţ, să ai o inteligenţă iute, surprinzătoare), hoţia, corupţia, mafiotismul sau „crima organizată“ (cum se spune astăzi oficial, fără trimitere la vechea reţea italiană) nu s-au inventat în comunism. Pe de altă parte, evident că o ţară aflată timp de peste patru decenii sub o dictatură care a impus o ideologie nivelatoare, structuri instituţionale ultracentralizate şi coduri de comportament foarte restrictive, sub permanentă supraveghere poliţienească, n-avea cum să nu lase urme adînci. După prăbuşirea regimului, libertatea a fost imediat proclamată, iar în zilele, săptămînile, lunile care au urmat s-au schimbat regulile şi statul a fost refondat ca administraţie democratică, dar instinctele individuale şi mentalităţile colective au evoluat mult mai greu, mult mai lent. A trecut – însă – mai bine de un sfert de secol de-atunci, totul s-a schimbat în ţară şi în vieţile noastre, încît vorbim acum despre altă Românie decît cea din 1989. Avem, da!, pe lîngă incontestabilele noastre progrese postcomuniste, şi mari probleme: lene, delăsare, egoism, şmecherie rea, hoţie, corupţie, crimă organizată (nu chiar mafiotism ca-n Italia de-acum cîteva decenii sau ca-n autocraţiile de la Est de noi!) şi ce se mai poate adăuga. Mai toate – crescute direct din solul societăţii contemporane; altele – de import recent. Ideea că deprinderile rele din perioada comunistă s-ar prelungi şi astăzi rămîne răspîndită, dar în forme simpliste, de parcă păcatele trecutului s-ar reproduce mecanic, peste decenii. La acest capitol, al comportamentului cotidian, e mai aproape de realitate observaţia că s-au menţinut şi au fost transferate şi extinse de la o generaţie la alta relaţiile personale ale reprezentanţilor vechiului regim, o reţea de interese care a permis preluarea în beneficiu privat a unor porţiuni semnificative din economia postcomunistă. Interpretarea fenomenului ca prelungire a controlului vechii Securităţi asupra României actuale e excesivă, căci la mijloc nu se mai află nicio ideologie, ci interese financiare. Moştenirea cu adevărat longevivă a vremurilor de dinainte de 1990 trebuie căutată tot la nivelul mai general şi mai subtil al mentalităţilor: defectele rezistente ale comunismului nu sînt egoismul sau corupţia, ci cota foarte scăzută la care coborîseră etica publică, instinctele civice, solidaritatea comunitară, greu de restabilit, chiar şi într-un sfert de secol. Am avut şi ghinionul ca, tocmai cînd reuşisem, după 2005, să lăsăm în urmă turbulenţele şi incertitudinile anilor ’90 şi cînd ne angajasem pe un promiţător drum al dezvoltării, să intervină criza mondială propagată în toamna lui 2008 dinspre Statele Unite ale Americii spre Europa, cu efectele ei încă importante. După 2012, părea că ţara se redresează. La finele lui 2014, după alte reculuri politice, România şi-a ales ca preşedinte nu doar un democrat autentic, dar şi un minoritar etnic şi religios, cum nu se întîmplă prea des nici în societăţile cele mai avansate. A urmat un an 2015 dificil, încă unul, 2016, promiţător, de pregătiri „tehnocrate“ pentru relansarea ţării, şi iarăşi paşi înapoi după alegerile parlamentare de la sfîrşitul anului. Total-general, cu bune şi rele, mergem înainte…

F.S.: Care este profilul cultural al românului de astăzi?

I.B.L.: Înainte de a încerca un răspuns, e obligatoriu să lămurim despre ce fel de „profil cultural“, despre ce fel de cultură vorbim. Sînt de luat în calcul două sau chiar trei variante: cultura aşa-zicînd „clasică“, a artelor profesioniste; cea considerată „de consum“, incluzînd toată gama de produse pentru publicul larg, de la filmele comerciale la spectacolele de stradă, de la presa „tabloidă“ la emisiunile de televiziune „distractive“ (de „entertainment“); şi cultura în cea mai largă accepţie, „civilizaţională“, ca ansamblu de idei, mentalităţi, practici care definesc comportamentul cotidian. În primul caz, e vorba despre tradiţiile înalt-artistice ale elitelor europene generatoare de „canoane“ estetice; în celelalte – avem de-a face cu o înţelegere mai cuprinzătoare, „sociologistă“, în sensul în care termenul „cultură“ e folosit peste Ocean, cu un miez elitist înconjurat, în cercuri concentrice, de formele din ce în ce mai accesibile, mai „democratice“, de… tot cultură! Situaţia actuală e adeseori evaluată, la noi şi peste tot în lume, cu pornire de la presupoziţia că nu contează decît produsele artistice de vîrf, drept care diagnosticele sînt sumbre: se citeşte puţin, tirajele marii majorităţi a cărţilor de beletristică sînt foarte mici, iar noile valuri de adolescenţi preferă Internetul, platformele de „socializare“ şi site-urile care preiau fotografii sau video-clip-uri filmate cu telefoanele mobile; galeriile de arte vizuale raportează cifre modeste de vizitatori şi nici măcar milioanele care inundă marile muzee nu constituie decît un procent infim din populaţie; la fel şi publicul care umple sălile de teatru ş.a.m.d. Sînt denunţate – în schimb – „deculturalizarea“ accelerată, omniprezenţa „kitsch“- ului, „tabloidismul“ mass-media etc., etc., etc. Dar… fie că ne plac, fie că nu ne plac, sînt şi ele – toate acestea – ipostaze ale culturii! Şi – mai mult decît atît – ale progresului: căci arta „de consum“, televiziunea de „prost-gust“ sau Internetul sînt forme de conectare la contemporaneitatea globală a unor categorii întregi de populaţie corespunzătoare celor care trăiau înainte izolate în culturile lor comunitare. Ele dezvoltaseră de-a lungul secolelor coduri bazate pe valori esenţiale, în articulări subtile şi profunde, însă practic închise, inevitabil limitate. Modernitatea le-a descoperit şi le-a idealizat, falsificîndu-le astfel, căci „arta folclorică“ se constituise în contextul unor practici comunitare cu semnificaţii socio-culturale, nu ca manifestări specializate, de admirat din perspectivă estetică „puristă“. În schimb, vremurile moderne (Modern Times – titlul unui celebru film al lui Charlie Chaplin, care înţelesese aceste fenomene încă din perioada cinematografului mut) şi apoi postmodernitatea în atît de rapidă evoluţie au dezvoltat infrastructuri culturale tot mai ramificate, care au permis angrenarea unui public enorm, cu tendinţă de integrare a întregii umanităţi. Cîştigurile sînt evidente: orizonturile noastre de cunoaştere şi de înţelegere s-au lărgit spectaculos, transgresînd toate graniţele geografice ori simbolice. Pierderi? Le deplîng „fundamentaliştii“ de pretutindeni, nostalgici ultraconservatori ai „rădăcinilor“. În realitate, trecutul e prezervat prin cercetare şi prin depozitarea muzeală, asumate pretutindeni ca sarcini identitare importante, în timp ce lumea merge înainte, ca-ntotdeauna, remodelîndu-şi mereu trecutul, care n-a stat niciodată pe loc, drept care e absurd să fie venerat ca valoare imuabilă.

Pe scurt, angrenată şi ea în procesul generic de globalizare, România e conectată la contemporaneitate la toate nivelele, inclusiv culturalmente: evoluăm odată cu planeta, cu notele „specifiste“ care ţin de contextele locale, istorice şi actuale, cu – adică – particularităţile noastre de azi, între care şi unele de ieri şi de alaltăieri; nu toate!

F.S.: „Political correctness“ – ce credeţi despre acest concept mult discutat în Europa şi în lume? Cum se raportează România la acest mod de gândire şi cum ar trebui să se raporteze din punctul dumneavoastră de vedere?

I.B.L.: Aşa-numita „corectitudine politică“ nu e decît o denumire larg răspîndită pentru ceea ce defineşte gradul de toleranţă atins de civilizaţia occidentală contemporană, în curs de globalizare. Pentru orice om bine-crescut din spaţiul euro-american şi de oriunde, nu mai sînt astăzi acceptabile discriminări flagrante, atitudini ofensatoare, exprimări agresive suportate în alte epoci de categorii întregi de antecesori, în societăţi ierarhizate, în care „păturile superpuse“ le tratau cu dispreţ pe cele „inferioare“. Dimpotrivă, democraţia postmodernă cultivă înţelegerea empatică şi atitudinile non-discriminatorii, drepturile omului şi ale minorităţilor, respectul reciproc şi politeţea de limbaj. Încălcarea lor trece în zilele noastre drept lipsă de civilizaţie şi de educaţie. În situaţiile în care atitudinile „incorecte politic“ încalcă efectiv drepturile unor semeni au fost instituite reglementări, legi de protejare a celor discriminaţi, penalizări ale agresorilor. Cine să respingă asemenea lucruri de bun-simţ?! Din păcate, există excepţii chiar şi în spaţiul occidental, căci nu chiar toată lumea împărtăşeşte valorile civilităţii: persoane şi categorii mai puţin educate ori mai puţin politicoase, ideologic retrograde, conservatoare, sau ultraconservatoare, sau de-a dreptul extremiste perpetuează mentalităţi discriminatoare. Intervin uneori conjuncturi dificile, precum crizele socio-economice generatoare de frustrări, spaime, disperări, care-i fac pe mulţi vulnerabili; şi tocmai atunci apar ideologii şi politicienii lipsiţi de scrupule, populişti, naţionalişti, extremişti care inventează „ţapi ispăşitori“ şi îndeamnă la pedepsirea lor, la eliminarea din societate, la expulzări, la uciderea simbolică (atunci cînd se fac incitări la crime propriu-zise, e vorba de culpe direct penale). Din păcate, din 2001 încoace, dacă nu de mai dinainte (ori… dintotdeauna?!), trăim vremuri complicate, de crize şi reaşezări multiple ale lumii, cu numeroşi perdanţi cuprinşi de spaime şi înclinaţi către căutarea de „vinovaţi“, pradă uşoară pentru discursurile publice agresive. În România – ca peste tot în spaţiul euro-american, din care facem parte; n-au apărut la noi pusee extremiste de virulenţa celor înregistrate în ţările ţintite – de pildă – de valurile recente de migraţie dinspre Orientul Apropiat şi Mijlociu şi dinspre Africa de Nord, dar s-au îndesit populismele de tot felul, uneori cu note naţionaliste periculos de îngroşate; şi avem şi mici grupuri de elită ultraconservatoare, anti-„corectitudine politică“. Pe ansamblu, în perioada postcomunistă am făcut paşi importanţi către asumarea unei etici sociale non-discriminatorii, susţinute de majoritatea reflexivă a elitelor intelectuale şi de bunul-simţ popular. Cum spuneam, mergem înainte!

F.S.: Multiculturalismul – este acesta un real instrument de integrare socială sau poate fi şi o capcană pentru cei care-l promovează agresiv? Şi asta în ciuda atentatelor care au însângerat Europa.

I.B.L.: Promovarea agresivă a oricărei idei bune e rea, după cum respingerea unei idei bune din cauză că a fost uneori aplicată cu elanuri excesive e păguboasă. „Multiculturalismul“ e una dintre consecinţele benefice şi valoroase ale toleranţei sociale din zilele noastre: dacă nu ne mai discriminăm şi nu ne mai „epurăm“ unii pe alţii, înseamnă că ne recunoaştem reciproc identităţile şi preţuim diferenţele dintre noi, deci am avansat către o înţelegere a societăţii contemporane ca ansamblu „multicultural“. Nu poate exista gîndire democratică fără recunoaşterea acestor adevăruri.

F.S.: Care ar fi avantajele şi dezavantajele integrării României în structurile occidentale?

I.B.L.: Pînă în 1989, am fost obligaţi să facem parte din blocul politic, economic şi militar Estic: aşa-numitul „lagăr“ comunist dominat de Rusia bolşevică, devenită URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, cu numeroase alte teritorii anexate, care-şi impusese modelul de societate şi asupra ţărilor din Europa Centrală căzute după al doilea război mondial în sfera sa de influenţă. După 1989 şi după ce societatea românească postcomunistă s-a remodelat în sens democratic, am intrat în blocul Vestic, de data asta la cerere: în 2004 în Organizaţia Pactului Nord-Atlantic – NATO şi în 2007 în Uniunea Europeană. Diferenţa e concludentă: pe de-o parte – dictatura impusă, urmată de integrarea forţată;  pe de alta – democraţia recîştigată şi asocierea în structuri suprastatale prin alegere liberă. Cîştigurile sînt şi ele evidente, la scară mare: intrarea în NATO ne-a adus o foarte importantă garanţie de securitate, încît nimeni nu ne mai poate impune decizii nedorite; iar participarea la Uniunea continentală ne-a stabilizat politic şi economic, ne-a adus asistenţă specializată în toate domeniile şi susţinere financiară, permiţîndu-ne progrese deja importante şi deschizîndu-ne perspective de dezvoltare rapidă. Se adaugă puzderie de avantaje la scara mică a detaliilor, unde pot apărea – fireşte – şi dezavantaje, în situaţii în care nu ştim să ne urmărim interesele naţionale şi să profităm de oportunităţile care ne stau la îndemînă. La scară mare, dezavantaje nu există.

F.S.: Care sunt, în opinia profesorului Ion Bogdan Lefter, principalele carenţe ale învăţământului românesc?

I.B.L.: Sistemul nostru de educaţie are şi el părţile lui bune şi rele, însă prefer să nu intru acum într-un subiect prea complicat. Aş spune doar că mă nemulţumesc profund diatribele publice privitoare la învăţămîntul românesc: ignorante, simplificatoare, negativiste, improvizate în numele unor utopii ridicole despre cum ar trebui să fie pregătite noile generaţii pentru viitor.

F.S.: Cum comentaţi diluarea numărului de ore dedicate profilului Uman? S-a propus, la un moment dat, eliminarea limbii latine din programa şcolară!

I.B.L.: Mi-aş dori ca în şcoli şi în licee să se facă multă-multă Română şi să crească şi Latina, şi celelalte discipline artistice şi culturale. Singura problemă e că în programul de 20-25-30 de ore de curs pe care-l pot suporta copiii şi adolescenţii într-o săptămînă trebuie înghesuite toate materiile. În ce proporţii – va fi întotdeauna discutabil. Exemplul cu Latina e şubred: a fost doar o propunere între altele, în raportul unei minicomisii de experţi care au imaginat în vara lui 2016 soluţii de modificare a programelor şcolare tocmai în ideea unei dinamizări a sistemului nostru de învăţămînt. Eliminarea Latinei n-a fost luată în calcul în Ministerul Educaţiei şi nu se va întîmpla.

F.S.: Ce părere aveţi despre fenomenul de brain-drain? După ’89, au plecat foarte mulţi profesori excepţionali, apoi preparatori, lectori, studenţi…  Acum, a venit rândul elevilor străluciţi ai României – sunt recrutaţi de marile universităţi încă de pe băncile liceelor. Nu-i putem blama pentru încercarea de a-şi croi o viaţă mai bună (financiar), dar ce ar trebui să facă liderii noştri pentru a-i atrage înapoi sau pentru a stopa acest exod al minţilor strălucite?

I.B.L.: Şi inteligenţa, şi prostia se găsesc din abundenţă. Dacă vreuna dintre ele suferă pierderi, apar deîndată soluţii de înlocuire. Mitul „excepţionalist“ al genialilor elevi „olimpici“ iviţi din mlaştina unui sistem de învăţămînt dezastruos e fals: ne reprezintă în competiţiile internaţionale tineri care cîştigă concursurile de acasă în faţa altora ca ei, formaţi cu toţii în şcolile româneşti. Dacă „migraţiile“ iau proporţii şi ajung să creeze probleme, cum se întîmplă în ultimii ani cu cea a personalului medical, trebuie adoptate politici publice compensatorii. Altfel, „exodul creierelor“, din ce în ce mai răspîndit în modernitate şi în postmodernitate, ţine de normalitatea circulaţiei libere a oamenilor pe glob. Rămîn la ele acasă alte şi alte „creiere“, care au şansele lor de împlinire profesională.

F.S.: Ce-l deosebeşte pe studentul din prezent de cel din generaţia dumneavoastră?

I.B.L.: Noi ne-am format către finalul epocii comuniste, ostili dictaturii, deja conectaţi la postmodernitatea incipientă. Ne-am dorit-o, am visat-o, am început s-o construim ca pe o „contracultură“. Ei, studenţii de azi, s-au născut în libertatea de după căderea vechiului regim şi s-au urcat din mers în trenul postmodernităţii tot mai avansate. Semănăm destul de mult.

F.S.: Care este, astăzi, relaţia intelectualului cu religia?

I.B.L.: Credinţa oricărui om, mai mult ori mai puţin educat, e o chestiune strict personală, deci nu poate defini categorii sociale sau profesionale. Statistic vorbind, s-ar putea ca în România, în Europa, în spaţiul occidental sau în lume sentimentele religioase să fie în declin. Sînt zone unde e în ascensiune. Excesele de tip „fundamentalist“ au luat şi ele forme noi în vremurile noastre. Importantă, complicată, tema merită dezvoltări atente.

F.S.: La ce nivel este, astăzi, poezia românească? Cum sună viitorul poeziei noastre, stimate domn? Dar cel al criticii literare?

I.B.L.: Nici performanţele culturale nu sînt uniforme. Vîrfurile pot fi susţinute de un „pat germinativ“ generos, de un nivel general ridicat al producţiei artistice şi intelectuale, sau pot sfida mediocritatea din jur. Poezia, critica, literatura română în genere stau destul de bine astăzi, chiar dacă nu traversăm o epocă de mare „înflorire“ (cum s-a spus despre perioada junimistă sau despre cea interbelică): în toate genurile se manifestă un număr considerabil de profesionişti, se publică în fiecare an multe cărţi bune şi foarte bune, apare ici-colo şi cîte o capodoperă. Viitorul va fi – indubitabil – strălucit, în conformitate cu două versuri bacoviene pe care-mi face întotdeauna mare plăcere să le citez: „Iar ce va fi în viitor/ deocamdată e sublim“…

F.S.: Ce scriere a profesorului Ion Bogdan Lefter îi este cea mai apropiată de suflet omului Ion Bogdan Lefter?

I.B.L.: Probabil că-mi sînt „mai aproape de suflet“ anumite scrieri mai puţin „profesorale“: pagini eseistice, notaţii confesive sau memorialistice, poate vreun poem de tinereţe… Deşi critica, istoria şi teoria literară îşi au şi ele argumentele lor de seducţie (nu neapărat a propriului autor!)… Oricum, nu sînt narcisist, drept care mă recitesc foarte rar, mai ales obligat de împrejurări să verific ce-am scris cîndva pe cutare subiect – şi-atunci am mici-mari surprize, fiindcă îmi ţin minte ideile, dar nu mai ştiu exact cum le-am formulat. În consecinţă, îmi „redescopăr“ textele de parcă ar fi rostite de o „străină gură“. Sentiment ciudat: îmi sună şi familiar, şi neaşteptat fraze pe care nu mai ţin minte să le fi compus. Uneori îmi plac.

Interviu realizat de Florian Saiu