a23

Scurt …

Irina Petraş

Scurt şi un pic patetic: nu-mi place iarna! Sunt foarte sensibilă la schimbările vremii. Îmi place soarele şi depind de lumina şi căldura lui. Ca toate vieţuitoarele, fireşte, dar pentru mine lungirea-la-soare a rămas mereu cea mai adâncă, mai tulburătoare pace. Totul e cald şi bun, şi ameninţat deja, ca viaţa însăşi, ca seninurile din octombrie… Nu uit nicio clipă că sunt muritoare, iar frumuseţile fac gândul şi mai acut, mai greu. Mă înfioară presimţirea iernii, pe care o închipui ca pe-un tunel umed, sumbru, duşmănos, plin de primejdii, tunel pe care drumul meu nu-l poate ocoli, pe care trebuie să-l înghit, încă o dată, ca pe o doctorie amară („Şi-s umezi păreţii / Şi-un frig mă cuprinde – / Cu cei din morminte / Un gând mă deprinde –“, vorba lui Bacovia). Iarna înseamnă limitări, restricţii. Faţă în faţă cu iarna, sunt confuză, derutată, îmi pierd autonomia. Îmi place albul zăpezii, mirosul ei de proaspăt, sunt minunaţi pomii încărcaţi de chiciură şi promoroacă, scârţâitul zăpezii sub paşi îmi aminteşte iernile copilăriei, dar în acelaşi timp detest prea lungul întuneric, nesiguranţa pământului care, dintr-o dată, ca şi cum m-ar fi uitat, îmi fuge de sub picioare… Iernile copilăriei sunt poveşti frumoase, dar cumva străine. Îmi amintesc „zăpezile de-odinioară“: nămeţii mai înalţi cât gardul, la Agnita, prin 1954-55, când tata săpa culoare să putem ieşi din casă. Ori o vacanţă la Ilba, satul natal al tatei, cu o plimbare cu sănii cu zurgălăi. Acoperită cu scoarţe de lână, adulmecam mirosul iute al cailor, mă lăsam în voia legănatului şi mă bucuram de desele opriri pe la casele rudelor şi prietenilor, ieşiţi cu ulcele de vin şi cozonac în întâmpinarea noastră. Sau ierni cu troiene şi colindători la Nocrich, satul mamei… Iarna mea livrescă e, din fericire, bogată. Cu ea mă împac perfect, putem sta la taclale fără spaime. Colecţia de ierni începe cu Iarna pe uliţă şi Fram, ursul polar, trece prin forfota iernilor lui Breughel, Ruisdael ori Van de Velde, prin iernile lui Andreescu. Preţ de-o câtime de timp, adastă cu Alecsandri, mai ales ca atitudine. Se simte bine şi sub viscole siberiene (ascultam pe vremuri, la difuzorul din bucătărie, piese de teatru, fascinată de şuierul imitat de echipa de zgomote), iar iernile din Tolstoi, Turgheniev sau Cehov îmi vin mănuşă. Dar tot la Bacovia mă întorc: „Te uită cum ninge decembre, / Nu râde – citeşte-nainte“…

Citesc şi scriu în orice anotimp. Dar plăcerea scrisului şi a cititului e infinit mai pronunţată în timpul iernii, căci se petrec amândouă la adăpost, cu primejdia ţinută la uşă, cu răsuflarea tăiată şi cu un freamăt gothic al variantelor posibile de traversare a textului, a nopţii, a iernii.