a22

Înainte de …

Eugeniu Nistor

Înainte de a dezvolta această temă, a lecturilor estivale, aş vrea să fac o simplă precizare, cu care ar trebui să fim toţi de acord; şi anume: sunt cărţi pe care le citeşti de plăcere şi cărţi pe care le citeşti din necesităţi „profesionale“. Fiind şi editor, se va înţelege că cea de-a doua categorie, în cazul meu, se subsumează automat profesiei. Însă există şi o a treia posibilitate: ca o lectură a editorului să fie, în acelaşi timp, şi „profesională“ şi „de plăcere“.

Mă voi referi, pentru început, la o carte pe care aş încadra-o în prima categorie, fiind vorba de volumul filosofului-academician Alexandru Surdu – La porţile împărăţiei (Editura Contemporanul, Bucureşti, 2016). Sunt aici un buchet de eseuri filosofice, abordând teme dintre cele mai diverse: de la reflecţiile lucide şi incitante referitoare la politica economică românească, cu urmări directe asupra rânduielilor sociale autohtone din ultimul pătrar de veac, până la analiza unor aspecte delicate ale gândirii lui Lucian Blaga (prin corelaţiile şi reliefările ideatice legate de premoniţia filosofului din Lancrăm despre „New Age“, despre ondulaţiunea lăuntrică şi cea cosmică, despre tainiţele ascunse ale sufletului românesc şi semnificaţia pentadică a morţii din „Mioriţa“, despre divinitate şi transcendenţă…). Partea a doua a volumului este dedicată memoriei cavalerilor teutoni şi, mai ales, a celor „marmaţieni“, din Maramureşul nostru istoric – celebraţi astăzi cu mult fast de urmaşii acestora, tocmai acolo, „la porţile împărăţiei“. Este o carte mică, în dimensiuni (format A 6), dar mare în conţinut, scrisă – după cum văd eu lucrurile – prin atingerea gândului de suflet, numai bună de aşezat în buzunarul hainei de lângă inimă!

Altă carte pe care am citit-o (cu atenţie profesională şi pe care am şi îngrijit-o, cu permisiunea doamnei Dorli Blaga), de această dată în calitate de redactor responsabil, situând-o astfel în categoria „intermediară“, de care vorbeam la început, este volumul anastatic Lucian Blaga – Fenomenul originar (Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2017), care este o reproducere prin fotocopiere a ediţiei din 1925, publicată (atunci) la Editura Fundaţiei Culturale Principele Carol, despre care mă simt obligat să spun câteva cuvinte, mai ales că aici ni se dezvăluie, în toată limpezimea şi-n toată fertilitatea lor, izvoarele filosofiei blagiene de mai târziu. Întregul conţinut al volumului dovedeşte instrucţia temeinică în filosofie a tânărului Blaga, atât ca urmare a parcurgerii ciclurilor de studii corespunzătoare la Universitatea din Viena, cât şi ca efect al lecturilor proprii, făcute cu mult interes şi pasiune. Dar mai dovedeşte ceva: un spirit critic deschis la nou, cu o mare capacitate de analiză şi de sinteză. Unii răuvoitori ar putea lua pasajele critice ale tânărului gânditor român drept intenţii revizioniste aplicate la filosofia europeană a epocii moderne (Goethe şi romanticii germani, Schelling, Strindberg, Weininger, Nietzsche, Langbehn, Chamberlain, Spengler, Keyserling), dar acest lucru nu se confirmă, căci Blaga nu revizuieşte nimic şi, cel puţin în această carte, „recapitulările“ lui critice nu s-ar ridica nici la nivelul unui revizionism moderat. Însă din rândurile volumului răzbate, fără putinţă de tăgadă, admiraţia lui sinceră faţă de înţeleptul din Weimar, dar şi simpatia şi preţuirea lui pentru teoriile culturale ale lui Oswald Spengler, cu acesta având şi unele afinităţi. De la aceste izvoare şi-a potolit tânărul filosof setea de cunoaştere, iar, în etapa următoare, va face chiar mai mult decât atât: din tainicele lor „conţinuturi“ îşi va lua şi unele rezerve în traista sa de „merinde“ spirituale, care îi vor fi de mare folos în efortul alcătuirii unei metode, mai ales după ce va porni pe drumul configurării propriului său sistem filosofic.

Îmi mai rămâne spaţiu (sper) să amintesc şi de alte trei cărţi, ilustrând, de această dată, categoria de lecturi „profesionale“, de care aminteam la început. Prima din serie este volumul de exegeză blagiană (cum altfel?), intitulatOpera filosofică a lui Lucian Blaga, alcătuită de cel care scrie aceste rânduri, cu o prefaţă a criticului literar Gheorghe Grigurcu (Editura Ardealul, Colecţia „Biblioteca de filosofie“, Târgu-Mureş, 2017); apoi (apărute recent, la aceeaşi editură), două cărţi de proză scurtă aparţinând unor autori mai puţin cunoscuţi, aflaţi încă la început de drum, dacă ţinem cont de faptul că fiecare dintre ei s-a exersat mai întâi în poezie, şi anume: George David – La Străini. Vieţile secrete (evoluând pe linia fabuloasă a realismului magic, deschisă de scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureat al premiului Nobel) şi Ovidiu Constantin Cornilă – Călătorul fără timp (unde se remarcă aliniamentul postmodern al epicii, reprezentând, în ansamblu, drumul dureros al autorului către sine însuşi).

Nu aş vrea să relatez o anecdotă cu scriitoriauzită, ci o anecdotă constituită ad-hoc, constituire la care am fost chiar martor ocular, deşi împrejurările (trebuie să recunosc!) erau cam triste…

Era la sfârşitul lui martie 1997 când, alături de câţiva scriitori târgumureşeni, am participat, în satul Vaidei (din judeţul Mureş), la funeraliile poetului şi traducătorului Ioanichie Olteanu, un important membru al Cercului Literar de la Sibiu, fost redactor şef al revistei Viaţa Românească, fost preşedinte al Fondului Literar… Acolo ne-am întâlnit, printre alţii, şi cu poetul Ion Horea, care venise din Bucureşti împreună cu soţia sa, Felicia, căreia îi mai spunea şi Liţa, să-l conducă pe ultimul drum pe mentorul său spiritual din tinereţe şi, în acelaşi timp, vărul său primar, Nichia… Coboram de la cimitirul satului – alături de poeţii Zeno Ghiţulescu şi Dumitru Mureşan şi de criticul literar Cornel Moraru, redactorul şef al Vetrei – pe o uliţă îngustă, oarecum scufundată în pământ care, după câte se pare, nu avea doar rostul de drum, ci şi cel de albie, atunci când din ploi rezultau şuvoaie năvalnice… În faţa noastră mergea îngândurat poetul Ion Horea alături de doamna Felicia (Liţa). La un moment dat, numai ce îl auzim pe Zeno întrebând cu naivitate: „– Nu ştiţi ce plantă o fi asta?“ Ne-am uitat mai atenţi: într-adevăr, în stânga şi-n dreapta drumului era un fel de gard vegetal, alcătuit dintr-o plantă stufoasă, cu frunze mici şi ramuri lungi, crescute direct din pământ, având fiecare câteva floricele de culoare roz, foarte discrete. Cum eu eram născut într-un sat din apropiere, mi-am scormonit prin memorie şi i-am replicat lui Zeno: „– Se numeşte liţion! Se plantează pe marginea drumului, ca să nu se scurgă pământul pe drum, fiind şi gard, în acelaşi timp.“ După această scurtă explicaţie, poetul, curios, m-a mai bombardat cu o întrebare: „– Oare de unde-şi trage numele?“ Însă, la această nouă întrebare, Ion Horea s-a răsucit spre noi, brusc, şi, cu o prezenţă de spirit şi o spontaneitate pe care nu i-o bănuiam, a spus: „– Păi, e simplu: de la Liţa (arătând spre soţia sa) şi de la Ion (arătând spre sine)!“ Iar răspunsul lui fulgerător l-a lăsat pe Zeno Ghiţulescu cu gura căscată şi mut de uimire!