a18

În ultimul an…

Adrian Lesenciuc

1. În ultimul an au apărut excelente lucrări de critică şi istorie literară. Amintesc două dintre ele, apreciate şi premiate pe măsură: Mircea Mihăieş,Ulysses 732. Romanul romanului, Polirom, 2016, respectiv Răzvan Voncu,Arhitectura memoriei, Editura Şcoala Ardeleană, 2016. Să nu uităm nici de volumul de publicistică, închegând o viziune critică, Aproape liber, al lui Daniel Cristea-Enache. Nu puteam să nu amintesc, în anul Maiorescu în critica literară românească, cel puţin aceste lucrări. Totuşi, pentru lecturile estivale ale cititorilor Apostrof, propun câteva romane (limitându-mă la literatura română): Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile, Editura Cartea Românească, 2017; Doru Munteanu, Viaţă de împrumut, Editura Rao, 2016; Varujan Vosganian, Copiii războiului, Polirom, 2017; Hanna Bota, Când în fiecare zi e joi, Editura Şcoala Ardeleană, 2016; Simona Antonescu, Hanul lui Manuc, Polirom, 2017.

În ultimul dintre ele, Simona Antonescu reconstruieşte atmosfera Balcanilor striviţi sub presiunea a trei imperii: cel otoman, în încercarea de reformă sub Selim al III-lea pentru a evita colapsul, cel ţarist, în plină ascensiune după victoria în războiul împotriva otomanilor, şi cel napoleonian, a cărui umbră începuse să se întindă către Răsărit. „La mijloc de rău şi bun“, într-un spaţiu al influenţelor multiple şi al statorniciei şi legăturii cu pământul deopotrivă, se construieşte un edificiu al dialogului, al negocierii: Hanul lui Manuc. Creatoare de atmosferă prin excelenţă, în lipsa complexului „teoriei“ şi teoretizării, după cum observa Bianca Burţa-Cernat, Simona Antonescu plonjează prin limbaj, după o documentare exemplară, în contextul apăsător al începutului de secol XIX. Ceea ce reuşeşte este o recuperare livrescă a acelor ani, amestecând, în pagini, personaje ale unei istorii revizitate cu personaje pur ficţionale (familia boierilor Sămărghiteni). Printre reinterpretările şi diluările vandabile ale istoriei naţionale promovate în ultimii ani, surprind în romanul Simonei Antonescu remitizarea şi reconstruirea atmosferei prin limbaj şi obiceiuri, prin rădăcinile culturale ale singurelor state rămase autonome indiferent de influenţe: Ţările Române. Chiar dacă romanul se încheie cu Pacea de la Bucureşti semnată în hanul lui Manuc Mârzaian şi, după cum se cunoaşte, cu frauduloasa anexare a Basarabiei de către imperiul ţarist, speranţa nu se stinge. Ea continuă să se aşeze în albiile interioare: „Nimeni nu vine pe lume cu o singură sarcină. Nimeni nu poartă în albie un singur râu. Către sfârşitul vieţii, atunci când poţi pune lucrurile cap la cap, ajungi să vezi cum râul cel din adâncuri te-a condus de fapt toată viaţa către împlinirea unei alte sarcini, formată din micile tale împliniri cunoscute, obişnuite, cele de zi cu zi“. Dar căutarea speranţei e şi în cărţile acestea pe care le propun, adânci şi tulburătoare, sub cerul senin al lecturii estivale. Lectură plăcută!

3. Am auzit numeroase anecdote cu scriitori, dar ceea ce vreau să scot în evidenţă nu e o anecdotă în sine, ci un scriitor braşovean, nedrept şi prea devreme uitat, Darie Magheru. De ascuţimea vorbelor lui nu scăpa nimeni. Spre exemplu, pentru a-i caracteriza pe soţii Gherghinescu-Vania, amfitrioni ai vieţii culturale din Braşovul imediat postbelic, Darie spunea: „Gherghinescu-Vania nu are pic de caracter; în schimb, Domniţa are, dar unul urât“.

Un necunoscut i se adresează scriitorului braşovean Darie Magheru:

– Semănaţi cu cineva!

Darie, care nu s-a îndoit niciodată de sine, i-a dat imediat replica:

– Eu nu semăn cu cineva, eu sunt cineva!