a14

Sunt înarmat…

Gellu Dorian

Sunt înarmat cu două cărţi de Evgheni Vodolazkin – autorul celebrului romanLaur – Soloviov şi Larionov,Aviatorul şi cu Imago de Ludmila Uliţkaia, dar şi cu romanele semnate recent de Varujan Vosganian, Copiii războiului, şi de Gabriel Chifu, Ploaia de 300 de zile. Asta ca să dau doar cinci titluri, aşa cum cere ancheta. Stau pe masa mea încă vreo zece cărţi pe care le voi lua cu mine peste vară în Deltă şi pe o plajă însorită, cu nisipuri de aur, din sud-estul Europei, dar cel mai sigur, le voi parcurge cu nesaţiu la Coşula, locul copilăriei mele, în care mă voi retrage să-mi trăiesc cea de-a doua copilărie, bătrîneţea, de mă va ţine Dumnezeu în viaţă.

Dacă ar fi să recomand cititorilor înrăiţi o carte, aş face-o, desigur, pentru un scriitor român şi anume pentru Copiii războiului, recentul roman al lui Varujan Vosganian, căruia Editura Polirom abia de-i face faţă solicitărilor de pe piaţă, mărind tirajul, scoţînd tranşe după tranşe. Dacă în Cartea şoaptelor, romanul de succes al lui Varujan Vosganian, autorul pleca de la o fotografie de familie, din care a extras amintirile despre dramele familiei sale, dar şi tragedia poporului armean, trecut prin cizma turcului, în această nouă carte, motivul pleacă de la scrisorile pe care personajul principal le descoperă şi de la cele pe care acesta le scrie unui tată care merită toată ura. Aici, în Copiii războiului, oglinda şi scrisorile sunt motivele care scot în pagină memoria timpului recent, care devine substanţa narativă a cărţii, carte foarte bine scrisă, bine dozată, chiar dacă pe alocuri lungimile îl solicită un pic mai mult pe cititor. Cîteva personaje sunt extrem de bine creionate; pe lîngă cele principale, Matei Visarion şi Marie, apare Matilda, un personaj singular în literatura română, secvenţial în carte, dar de o expresivitate deosebită, sau Eugen Baltazar, fratele vitreg, amintit de la început în scrisorile lui Matei Visarion, dar adus spre finalul romanului în pagină, cu o identitate sigură, aparte, exemplar pentru puterea de a crea personaje viabile, pe care o deţine Varujan Vosganian. Mai mult despre carte, nu, cititorul să o caute şi să-şi petreacă cîteva zile din vacanţa de vară şi cu această carte, în care tata este războiul cu traumele lui, război care, iată, naşte copiii unor mame devenite victime ale unui regim totalitar, în care relaţia, fie şi de dragoste interesată sau forţată de împrejurări, cu un străin devine gravă greşeală, care trebuie aspru pedepsită, şi acele mame plătesc cu viaţa.

Am auzit multe, dar am trăit unele pe viu, dintre care aş relata pe scurt una aici. La una dintre ediţiile Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, prezent fiind ca laureat şi cetăţean de onoare al Municipiului Botoşani şi poetul Mihai Ursachi, acesta, aflînd că fostul lui coleg de şcoală, Ducu Simionovici, a ajuns prefect, mi-a cerut să-i spun acestuia să-i trimită la hotel o maşină să-l ducă la întîlnirea programată la prefectură. L-am sunat pe prefect, i-am spus doleanţa cetăţeanului de onoare şi acesta mi-a sugerat să chem un taxi şi să-l aduc la întîlnirea care urma să aibă loc peste un sfert de oră. Distanţa dintre hotel şi prefectură poate fi parcursă pe jos în cinci minute, pe atunci pe un pietonal în construcţie. I-am adus taxiul. Văzîndu-l, l-a refuzat categoric. Şi s-a retras mofturos în holul hotelului, de unde ceilalţi invitaţi plecaseră deja. Caut disperat o altă maşină, a unui prieten. Aceasta vine rapid. Era o Dacie de culoare roşie. Îi spun că aceasta este maşina trimisă de prefect. A analizat maşina, a făcut o grimasă caracteristică şi a spus: „Cum, Ducu îmi trimite mie o maşină de culoare roşie!? Nu ştie că nu suport această culoare? Vreau o limuzină, aşa cum i se cuvine unui cetăţean de onoare!“ Şi se retrage în holul hotelului, hotărît să nu meargă pe jos, aşa cum i-am sugerat, şi să-i spună direct prefectului supărarea lui. Dau telefon prefectului şi-i spun că Magistrul nu vrea să iasă din holul hotelului. În cinci minute vine o altă maşină. Îl invit pe Magistru să vină să o vadă. Era o Volgă neagră. Privind cu uimire maşina, spune: „Da, aceasta este o limuzină! Dar e de la bolşevici! Nu! Să mergem pe jos!“ Şi aşa, după patruzeci şi cinci de minute de negociere, am purces pe jos spre prefectură.