a11

Doina Cetea

  1. Cine a spus că poeţii sunt spirite nepractice şi că trăiesc cu capul în nori cu siguranţă nu i-a cunoscut pe unii din prietenii mei. De altfel, oameni minunaţi, dar puşi pe şotii. Iată ce mi-a făcut unul dintre ei…

Era în toamna anului 1980. Locuiam, pe atunci, pe strada Artelor, într-o casă mare şi primitoare, cu uşile întotdeauna deschise pentru colegii de breaslă cu chef de poveşti, rostite vesel la ceas de seară şi stropite cu unul-două pahare de vin de Teaca sau de ţuică din Cetea mea natală, după preferinţe. Într-una din zile, şi-a anunţat sosirea la Cluj un grup de scriitori bucureşteni, invitaţi pentru o întâlnire cu studenţii de la Litere şi, apoi, la o şezătoare literară la Casa de cultură. Printre oaspeţi se aflau Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Gheorghe Pituţ şi Mircea Micu. Au sosit cu trenul, după o călătorie lungă şi obositoare, s-au instalat imediat la hotel şi s-au gândit că cea mai bună soluţie pentru revigorarea trupului şi a spiritului ar fi o întâlnire cu prietenii ardeleni. Ne ştiam de mult, aşa că telefonul lui Mircea Micu care m-a anunţat că vine cu „toată trupa“ în vizită nu m-a mirat deloc. Deşi mesajul a fost neaşteptat, m-am bucurat de sosirea lor şi ne-am pregătit să-i primim aşa cum trebuie… Au fost câteva ceasuri minunate, am râs şi am glumit pe cinste, am făcut fotografii, eram cu toţii veseli aşa cum se poate vedea şi din imaginea alăturată. Nichita, cu generozitatea-i cunoscută, mi-a dedicat o poezie care, ulterior, a apărut în Tribuna.

Din vorbă în vorbă, am ajuns şi la maşina familiei, un Fiat 850, pe care ne hotărâsem să-l vindem ca să ne luăm un autoturism nou. Am discutat despre starea maşinii, iar Mircea Micu, care se arăta interesat de achiziţionarea ei, a început să-i dea târcoale, a examinat-o cu atenţie în garaj, apoi, ca orice cumpărător serios, a vrut să facă şi o probă. Ne-a asigurat că are toate actele în regulă, s-a urcat în Fiat şi, în aplauzele noastre, a pornit, ţanţoş, în plimbare pe străzile cartierului. Încântat de ceea ce a constatat, s-a declarat hotărât să o cumpere. Am stabilit preţul ca între prieteni şi, ca totul să fie corect, am întocmit chiar un contract de vânzare-cumpărare, pe care îl păstrez şi astăzi, şi pe care apare semnătura lui Nichita, în calitate de martor. Mircea Micu a ţinut, însă, să precizeze:

– Maşina acum – plata la primăvară!

Am fost de acord şi am bătut palma. Ce nu faci pentru un amic!

După consumarea momentelor literare clujene (îmi amintesc că şi la Facultate, şi la Casa de cultură sălile au fost arhipline), Mircea Micu s-a întors acasă la volanul maşinii noastre, avându-i alături pe Fănuş şi pe Nichita.

A trecut Anul Nou, a trecut şi primul trimestru din anul următor, iar noi aşteptam un semn de la cumpărător. Dar, de la Bucureşti – tăcere absolută. Cu o oarecare jenă, recunosc, l-am sunat şi am aflat că este la o întâlnire cu cititorii la Brăila. Peste câteva zile plecase la Craiova, apoi la Ploieşti, la Râmnicu Vâlcea… Am insistat să ne trimită banii, aşa cum ne-a fost înţelegerea, ba chiar, în disperare de cauză, l-am ameninţat că îl acţionăm în judecată. După săptămâni de nelinişte şi de îngrijorare, iată că Mircea Micu dă primul semn de viaţă: mă sună şi îmi spune că s-a răzgândit, că nu mai vrea maşina şi că mi-o trimite înapoi cu un şofer de la Uniunea Scriitorilor. Surpriza cea mare venea, însă, abia acum: m-a avertizat nonşalant că scaunul din dreapta faţă este rupt, din cauza unuia din cei doi pasageri (Nichita sau Fănuş, nu ştie care…). În rest, maşina este în stare excelentă, m-a asigurat cu optimism, doar uşa din spate este îndoită puţin, dar nu din vina şoferului, ci tot din neatenţia partenerilor de drum. Nu ştiam cum să reacţionez, vorbeam cu un prieten de care mă legau atâtea amintiri frumoase. Dar, totuşi… Am reuşit, în cele din urmă, să leg două vorbe şi să-l întreb:

– Explică-mi, atunci, de ce ai cumpărat Fiatul?

–- Am vrut să mă întorc la Bucureşti cu maşina şi, mai ales, să le arăt băieţilor cât de bine ştiu să conduc…

Scurt şi cuprinzător! Noroc cu generosul tata Iancu, cum îi ziceau scriitorii lui Traian Iancu, directorul Fondului literar, care, auzind de toată întâmplarea, mi-a trimis un ajutor financiar ca să putem repara stricăciunile…

Ani la rând de atunci, de câte ori mă întâlneam cu Nichita sau cu Fănuş, mă întrebau râzând:

– Nu mai ai o maşină de vânzare? Poate, de data asta, o cumpărăm noi!