Moştenirea lui Maiorescu

Marta Petreu

„Practicianul“

Unul dintre maiorescienii de a doua generaţie, filosoful Ion Petrovici, sublinia faptul că Maiorescu a fost un spirit aplicativ, un „practician“. Într-adevăr, aşa cum atunci cînd se inventează un produs industrial, e proiectat nu numai produsul, ci sînt proiectate şi instrumentele, adică sculele fără de care acesta nu poate fi realizat, şi Maiorescu împreună cu junimiştii au avut intuiţia şi capacitatea de a inventa atît instrumentele prin care poate fi creată o cultură modernă, cît şi cultura însăşi. În acţiunea lui şi a Junimii, care de la un moment dat cu greu pot fi disociate, Maiorescu s-a folosit de o serie de instrumente, de pîrghii culturale, de el şi de Junimea înfiinţate, şi care le-au asigurat o audienţă mai largă decît o puteau face, pentru Maiorescu în cazul de faţă, doar cursurile de la Universitatea din Iaşi; concret, el şi junimiştii şi-au creat mijloacele de-a scoate filosofia şi, în general, cultura înaltă din universitate şi de a le pune la dispoziţia unui public extrauniversitar, dar interesat.

Prima pîrghie au fost „prelecţiunile populare“, şirul de conferinţe pentru lumea bună, cultivată, a Iaşului, inaugurate de Maiorescu încă în iarna-primăvara anului 1863; desfăşurate cu un ritual riguros, solemn, pe care el l-a creat în întregime, acestea au fost aşa de bine legate de la bun început de numele lui, încît, atunci cînd, în toamna aceluiaşi an, Iacob Negruzzi i-a propus lui Vasile Pogor să facă împreună „un şir de prelegeri publice“, a fost refuzat scurt şi rece: „Să vie Maiorescu“.

Următorul instrument a fost cenaclul, adică „Junimea“ însăşi, cu întîlnirile de vinerea seara şi ceremonialul ei, cînd rigid – de pildă, cu interdicţia ca poetul să-şi citească producţiunile cu gura lui şi, cu atît mai mult, cu opreliştea ca autorul să şi le explice pe înţelesul tuturor sau să şi le apere de eventualele ironii –, cînd suspendat cu totul, prin regula supremă că anecdota primează; pentru că, vorba lui Panu, „Junimea era o societate foarte nedisciplinată“. Şi nici nu avea cum să fie altfel, căci în acest club select şi totodată deschis („intră cine vrea, rămîne cine poate“!) de tineri, manierele erau pe potriva denumirii. E. Lovinescu, care a avut ideea ingenioasă să calculeze raporturile de vîrstă dintre Maiorescu – a cărui autoritate era recunoscută în mod absolut, inclusiv prin amănuntul semnificativ că rămăsese singurul fără poreclă şi era numit „domnul Maiorescu“ – şi ceilalţi junimişti sau invitaţi de vază ai cenaclului, a constatat că acesta era mai tînăr decît trei dintre fondatorii cenaclului (cu 7 ani faţă de Pogor, cu 3 ani faţă de T. Rosetti şi P.P. Carp) şi mai mare cu doi ani decît Iacob Negruzzi; la fel, comparat cu 24 dintre junimiştii din prima fază a societăţii, era mai tînăr decît 8 dintre ei, de aceeaşi vîrstă cu 5 dintre ei şi mai în vîrstă decît 11 dintre ei…

Pîrghia cea mai eficientă de creştere a influenţei Junimii şi de impunere a noului ei canon cultural şi-apoi estetic a fost însă revista Convorbiri literare, pentru care societatea avea tipografia proprie. Înfiinţată la 1 martie 1867, cu un tiraj iniţial de 300 de exemplare, revista este dovada strălucită a felului cum poate fi generată o nouă cultură, de la producţiunea auctorială la un nou gust literar, printr-un „fleac“ cum este o publicaţie literară.

La aceste instrumente, se cuvine adăugat fără nici o ezitare banchetul anual al Junimii, la care se participa pe bază de invitaţie şi care era un instrument de întărire a prestigiului public al grupării.

Iar după ce junimiştii şi Maiorescu însuşi au intrat în viaţa politică, pîrghiile politice existente au fost folosite pentru a pune în practică proiectul cultural şi politic junimist. Căci, după cum îi aminteşte Maiorescu lui P.P. Carp într-o scrisoare din aprilie 1870, raţiunea de a fi a Junimii, „şi anume cea mai importantă“, constă în aceea că „trebuie să prezinte ţării acea operă unitară de reforme“. Iar „direcţia nouă“ prevedea, după mentorul Junimii, o cultură caracterizată „prin simţămînt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorează civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar accentuarea elementului naţional“, sintetizează el în Direcţia nouă (1872). Drept urmare, Maiorescu a trimis tineri în Apus să studieze, iar pe măsură ce ei s-au întors cu studiile făcute şi doctoratele (mai mult sau mai puţin) luate, i-a plasat în universităţi, asigurînd şi în felul acesta, nu doar prin cursul său, sincronizarea învăţămîntului şi, în general, a culturii româneşti cu învăţămîntul şi cultura occidentală; pentru că, vorba lui Cioran, marea binecuvîntare a lumii sociale constă în aceea că nu e natură şi, prin urmare, că o ţară poate sări sau „arde“ etapele.

La o sută de ani de la moartea lui Maiorescu şi după ce de două ori la rînd, deşi din motive cu totul diferite, valoarea şi importanţa lui au fost serios puse sub semnul îndoielii – o dată, în anii 1930, de către extrema dreaptă românească, cînd de pildă mulţi, însă nu toţi, membrii generaţiei ’27 au respins spiritul lui raţionalist şi critic; a doua oară, la începuturile socialismului real românesc, cînd extrema stîngă la putere i-a interzis numele şi opera – se vede foarte clar importanţa fondatoare a lui Maiorescu şi a Junimii. Socotindu-l „marele organizator al culturii noastre“ moderne pînă atunci „neînchegate“, Ion Petrovici, fostul său student, a enunţat un adevăr astăzi evident: sîntem într-o foarte mare măsură, cu structura culturii noastre, cu bunele şi relele culturii noastre, moştenitorii acţiunii lui Maiorescu şi a Junimii, acţiune care a dat liniile mari de organizare şi evoluţie ale culturii româneşti.

În filosofie, pentru care iniţial s-a pregătit, Maiorescu nu şi-a dat măsura, căci el, în loc să scrie o operă strict filosofică pentru care n-ar fi avut cititori, din fericire pentru cultura românească şi-a deturnat energiile creatoare înspre ceea ce era aici de lipsă. În loc să scrie o lucrare, foarte în ton cu tendinţa epocii, despre psihologia popoarelor şi mecanismele de individuare a naţiunilor, pentru care avea un interes profund, a gîndit criteriile de „scriere a limbei române“; şi, drept urmare, noi scriem pe bazele gîndite de el.

Dar şi în filosofie a lăsat urme de neşters. E vorba, în primul rînd, de manualul de Logică, pe care şi l-a îmbunătăţit la fiecare nouă ediţie şi care a fost folosit în învăţămîntul din Regat, atît în universitate cît şi în şcoala medie, pînă imediat după Primul Război Mondial.

Apoi, tot lui i se datorează impregnarea mediului filosofic – şi cultural – românesc cu filosofia schopenhaueriană, căci după ce l-a descoperit, în 1862, pe filosoful german, l-a introdus pas cu pas în cultura română. Socotindu-l „un geniu absolut incomparabil“, Maiorescu i-a tradus Afo­rismele asupra înţelepciunii în viaţă; traducerea, într-o foarte frumoasă şi neînvechită încă limbă românească, citită şi discutată la „Junimea“, publicată în serial în Convorbiri literare, iar în 1890 în volum, a fost un succes – ca dovadă, reeditarea ei de încă patru ori înainte de Primul Război Mondial. Mai mult, pasiunea lui Maiorescu pentru Schopenhauer a făcut adepţi şi-a fost de folos… culturii franceze, căci prietenul său I.A. Cantacuzino, supranumit „Zizin“, s-a apucat de tradus Schopenhauer – în franceză. Aşa că putem să ne bucurăm că admiraţia lui Maiorescu pentru „bărbatul secolului“ s-a materializat, în final, prin medierea „cneazului Zizin“, într-un cadou de lux făcut culturii franceze: patru cărţi ale lui Schopenhauer, inclusiv Lumea ca voinţă şi reprezentare (pentru prima dată tradusă în franceză, de altfel…). În ţară, influenţa lui Schopenhauer asupra culturii româneşti – declanşată, repet, prin acţiunea lui Maiorescu, şi pe care trebuie s-o consemnăm nu ca pe un merit, nu ca pe o scădere, ci ca pe un fapt de cultură pur şi simplu – s-a întins pînă în preajma celui de-al Doilea Război Mondial (o dovadă evidentă este filosofia lirică românească a lui Cioran).

Tot la meritele lui filosofice trebuie să înregistrăm şi estetica maioresciană – de esenţă kantiană, mai precis un Kant filtrat prin Schopenhauer – criticismul maiores­cian reuşind să impună în mediul românesc criteriul de receptare şi evaluare pur estetic, în locul celui utilitar-patriotic.

Contribuţia lui filosofică cea mai importantă, vie şi utilizată şi astăzi pentru a diagnostica patologii ale mediului socio-uman, este însă teoria formelor fără fond. Această teorie este o contribuţie de filosofia istoriei şi a culturii, prin care putem interpreta nu doar propria noastră istorie, ci şi fenomene mari ale istoriei universale.

Teoria maioresciană a formelor fără fond

La sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, teoria formelor fără fond şi a conflictului formă-fond a avut o circulaţie foarte largă, fiind acceptată inclusiv de filosofi socio-democraţi de nuanţă marxistă ca Dobrogeanu-Gherea (de pildă, în Neoiobăgia…). Larga acceptare de care s-a bucurat, inclusiv în mediile nejunimiste sau chiar adversare junimismului, se explică tocmai prin faptul că era un instrument teoretic funcţional şi că surprindea o stare de fapt.

Maiorescu şi-a expus teoria formelor fără fond în 1868, în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, şi a completat-o patru ani mai tîrziu, în 1872, în Direcţia nouă în poezia şi proza română. Întreaga teorie despre societate, ieşită din alambicul Junimii, ar fi, după E. Lovinescu, creaţia lui P.P. Carp, dar, datorită strălucirii lui Maiorescu, ar fi rămas în istoria culturii noastre drept creaţia intelectuală a acestuia din urmă. Ideea însăşi a fost prefigurată, dar nu şi conceptualizată, de către intelectualii români din secolul al XIX-lea, de la Gh. Asachi la M. Kogălniceanu, care au încercat să numească traumele apărute la noi pe măsură ce, împrumutînd modalităţi de organizare din Vest, lumea românească s-a pomenit lezată şi stînjenită de hainele prea strîmte în care s-a îmbrăcat.

Termenii par inspiraţi sau chiar împrumutaţi de Maiorescu din estetica antică elenă, care spune că obiectul de artă are formă şi materie (sau conţinut), şi transformaţi pe nesimţite în concepte de filosofia istoriei şi a culturii. Maiorescu a introdus aceşti termeni în articolul În contra direcţiei de astăzi…, care este, din păcate, unul de reacţie polemică, iar nu unul expozitiv, ce ar urmări simpla clarificare a ideilor sale cu privire la starea culturii şi societăţii româneşti.

Mentorul Junimii spune că societatea românească a trăit pînă la începutul secolului al XIX-lea în „barbaria orientală“. Apoi, tinerii care au studiat în Occident au adus în ţară „o parte din lustrul societăţilor străine“, dar „numai lustrul dinafară“ al acestora, „formele de deasupra ale civilizaţiunii“, nu şi „fundamentele istorice mai adînci“. Prima formulare este deci „formele de deasupra“ fără „fundamentele mai adînci“ ale civilizaţiunii. Peste cîteva pagini, Maiorescu reformulează: „formele deşarte“ fără „fondul solid“ sau „pretenţii fără fundament“, iar apoi ajunge la formula memorabilă de: „forme fără fond“.

Ca exemple de forme deşarte, el dă: jurnale politice înainte de partid politic, reviste literare înainte de public cititor, şcoli prin sate înainte de învăţători săteşti, gimnazii şi universităţi înainte de profesori capabili, atenee şi asociaţiuni de cultură înainte de a avea o cultură, societate academică română înainte de cercetare ştiinţifică, conservator de muzică înainte de a avea artişti etc. Exemplele sînt din domeniul politic şi cultural, adică din zona în care începuse fenomenul de imitare după Occident. După aceste ilustrări (dintre care unele sînt îndoielnice), autorul dă şi un exemplu important din domeniul politic: „avem chiar o constituţiune“, spune el, destul de necugetat de altfel, căci şi înaintea Constituţiei din 1866 au existat în Principate reglementări juridice globale care au împlinit rolul pe care urma să îl joace Constituţia în noile împrejurări istorice ale României.

Denunţînd felul cum s-au născut aceste „pretenţii fără fundament“, adică prin imitarea de către noi a Occidentului, şi dînd exemple concrete de „forme fără fond“, organicistul Maiorescu spune, de fapt, destul de clar ce înseamnă formele fără fond: modalităţi de organizare, adică instituţii – dar instituţii fără fond, adică fără reflexele de comportament sau fără tezaurizările materiale pentru domeniul de realitate socială pe care îl organizează.

El spune, în fapt, că avem „forme“ europene, adică modalităţi europene de a organiza domenii de viaţă socială, dar nu avem respectiva viaţă sau realitate socială care să fie organizată, nu avem „materia“ europeană pentru aceste forme. Forme fără fond înseamnă de fapt forme europene fără fond european, adică forme europene aduse la noi şi împerecheate cu fondul românesc, autohton.

Maiorescu comprimă şi descrie laconic în cele cîteva pagini polemice ale sale un proces istoric care s-a desfăşurat în timp:

  1. România, după cum spune Maiorescu, a fost „barbarie orientală“. „Orientală“ – pentru că Principatele, apoi România, pînă la sfîrşitul secolului alXIX-lea şi începutul secolului alXX-lea, era considerată ca făcînd parte din Orient, de care a şi aparţinut, din punct de vedere politic; nu este plăcut pentru noi, care ne revendicăm drept europeni din naştere, să descoperim că pentru Europa de Apus noi am fost nişte orientali sau zonă neclară de dinafara istoriei; dar, de fapt, aşa am fost consideraţi. Termenul „barbarie“ pe care îl foloseşte Maiorescu aparţine perioadei eurocentriste a filosofiei universale şi reprezintă punctul de vedere al europenilor (al lui Hegel, de exemplu) despre zonele geografice şi populaţiile care au cunoscut o altfel de evoluţie decît aceea apusean-europeană; este deci punctul de vedere filosofic europocentrist despre alteritatea istorică.

Nimeni nu este atît de naiv încît să îşi închipuie că Principatele Române, înainte de contactul cu Europa, au fost „barbare“, adică total lipsite de instituţii şi de substanţa acestor instituţii. Din punct de vedere antropologic, acolo unde există societate omenească, există şi instituţiile ce reglementează viaţa colectivităţii, şi substanţa sau materia vieţii sociale. Atîta doar că aceste instituţii şi substanţa lor nu intrau, pînă pe la mijlocul sau chiar sfîrşitul secolului al XIX-lea, în „canonul“ istoric şi cultural al Europei de Vest. Dacă traducem această formulă, „barbarie orientală“, în concepte create după stilul maiorescian, atunci, pînă la începutul secolului al XIX-lea, noi am avut forme româneşti sau autohtone [instituţii româneşti] cu fond românesc sau autohton [cu realităţi româneşti], avînd, fireşte, şi o cultură; o cultură minoră şi preponderent populară, dacă este să folosesc descriptiv conceptele blagiene-spengleriene. În diagnosticarea stării în care se afla societatea românească de dinaintea contactului cu Europa Occidentală, Maiorescu a folosit la repezeală sintagma „barbarie orientală“, sintagmă ce reprezintă punctul de vedere al filosofiei eurocentriste de la începutul şi mijlocul secolului al XIX-lea.

  1. Apoi, datorită imitării instituţiilor occidentale, s-a ajuns la starea pe care o denunţă Maiorescu, adică laforme [europene] fără fond [european], ceea ce e totuna cuforme [europene] cu fond [românesc sau autohton].

Maiorescu insistă pe formele fără fond din domeniul culturii, lăsînd pe planul al doilea restul domeniilor de viaţă colectivă (social, juridic, politic etc.). Demersul lui, tatonant şi lipsit de acurateţe (să nu uităm că Maiorescu era un tînăr de numai 28 de ani şi că scria un simplu articol polemic!), atinge însă, măcar din cînd în cînd, şi domeniul socio-politic. Iar în Direcţia nouă în poezia şi proza română, purtat de logica internă a filosofiei sale a culturii şi istoriei sintetizată în formula „forme fără fond“, el chiar pune, retoric, o întrebare destul de nepotrivită, după părerea lui Panu, cu privire la statul român (adică la instituţia politică care le cuprinde pe toate celelalte, de orice natură ar fi ele): „Va avea România un viitor?“.

Maiorescu diagnostichează consecinţa cea mai gravă a introducerii formelor europene la noi: s-a creat „un abis“ între „clasa de sus“ şi „poporul de jos“ sau ţărănime. Iar această observaţie îi permite să tragă concluzia, severă: „Forma fără fond […] este de-a dreptul stricăcioasă“.

Formele [europene] fără fond [european, ci cu fond autohton] reprezentînd un pericol, Maiorescu a căutat remedii. Cum au observat comentatorii, el n-a cerut eliminarea instituţiilor de tip apusean înfiinţate la noi, n-a recomandat desfiinţarea „formelor“ şi întoarcerea la trecut („Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă“, scria el), ci, dimpotrivă, a susţinut că trebuie să se ajungă la potrivirea dintre forme şi fond.

  1. Aşa că filosoful culturii formulează, drept soluţie globală: „noi, în anul 1868, îi cerem fond pentru aceste forme“.

Practic, teoreticianul cere să se ajungă şi la noi la forme [europene] cu fond [european].

Iar pentru atingerea acestui ţel, recomandă, încă în articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, ca tinerimea „să deştepte voinţa de a pune fundamentul adevărat acolo unde astăzi se află numai pretenţii iluzorii“.

Această recomandare, de ridicare a fondului autohton încît să ajungă pe potriva formelor înalte aduse din Europa (pe care o putem reformula astfel: această recomandare de occidentalizare a poporului român, a celui din Regat, pînă atunci „oriental“, căci Transilvania a aparţinut altei istorii, central-europene) este repetată şi în 1872, în articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română:

 Tot ce este astăzi formă goală în mişcarea noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi fiindcă am introdus un grad prea înalt din viaţa dinafară a statelor europene, trebuie să înălţăm poporul nostru din toate puterile pănă la înţelegerea acelui grad şi a unei organizări politice potrivită cu el. Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală. […] Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea.

Între timp, Maiorescu însuşi îşi modificase simţitor părerea despre formele de import; într-o însemnare de jurnal din 1870, el recunoaşte că acestea (concret: Constituţia), odată introduse în societatea românească, obligă „poporul să reflecteze“ şi reprezintă „o şcoală de exerciţiu pentru popor“. Cu alte cuvinte, Maiorescu observă rolul educativ al formelor, faptul că ele, „cu timpul“, exercită funcţia de creare de fond, că atrag, precum magnetul atrage pilitura de fier, fondul.

Aş mai observa că Maiorescu, apelînd la clasa de sus, căreia îi cere să se implice, pe măsura culturii şi a conştiinţei ei morale, pentru soluţionarea problemei, deci inclusiv pentru anularea prăpastiei ce se căscase între clasa de sus şi poporul de jos, gîndeşte ca un om de stat. Următoarea lui afirmaţie,

nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea,

este un imperativ etico-polititic. Un imperativ realist şi deci fără iluzii din punct de vedere antropologic şi gnoseologic, căci Maiorescu le cere claselor de sus numai atîta ştiinţă cît pot avea; dar un imperativ categoric din punct de vedere moral, căci cere atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă.

Teoria formelor fără fond a fost larg acceptată de intelighenţia românească. (În fapt, ea poate fi şi chiar este folosită spontan şi astăzi, pentru a măsura, acum, la reîntîlnirea, după o jumătate de secol de pauză constrînsă, cu Apusul, adaptarea, readaptarea şi neadaptarea noastră ca ţară la criteriile sau formele occidentale. La fel, observînd marile zguduiri din lumea contemporană, din ţările Africii, Americii de Sud, Asiei, adică din fostele colonii ale unor ţări europene, nu este nelegitim să ne întrebăm în ce măsură actualele zvîrcoliri istorice sînt sau nu un decont istoric al fostelor colonii faţă de fostele lor metropole, care le-au impus, vreme de cîteva secole, forme europene, în intenţie civilizatoare, peste fondul lor de cultură şi de civilizaţie care nu avea nimic de a face cu acestea.) Ciocnirea dintre filosofii români ai culturii şi istoriei s-a produs nu pe seama existenţei ori non-existenţei formelor fără fond, căci prezenţa acestora era evidentă şi recunoscută fără ezitări, ci numai pe seama consecinţelor practice, de politică socială, administrativă, culturală etc. ce rezultă din existenţa lor. Mai simplu spus, ciocnirea dintre teoreticieni s-a produs nu pe seama diagnosticului, ci pe seama tratamentului care se cuvine aplicat.

Generaţiile de maiorescieni

Linia de gîndire maioresciană şi junimistă – este greu, repet, să stabilim cu exactitate ce îi aparţine strict lui Maiorescu, ce a fost creat în laboratorul cultural al Junimii – a cîştigat, în secolul al XIX-lea, bătălia cu o seamă de fenomene patologice ale culturii româneşti, forme de cultură destructurate de contactul violent şi traumatizant cu cultura şi civilizaţia, infinit mai bine structurate, mai puternice, mai autoritare, provenind din Europa apuseană. Tot aşa, maiorescianismul şi junimismul au ocupat terenul culturii noastre – nu ar fi reuşit fără implicarea junimiştilor în politică – marginalizînd pe termen lung (pînă astăzi, de fapt) o şcoală culturală importantă şi impozantă din secolul al XIX-lea, hasdeismul.

  1. Draghicescu nota undeva că „Maiorescu a fost un profesor incomparabil, un creator nu de filosofie, ci de filosofi“. Dovada afirmaţiei lui şi, totodată, dovada succesului pe termen lung al maiorescianismului a adus-o, într-un moment critic pentru moştenirea maiorescian-junimistă, E. Lovinescu, care a sistematizat generaţiile de maiorescieni. După marele critic, prima generaţie de maiorescieni este formată din: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, D. Evolceanu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, G. Bogdan-Duică, Duiliu Zamfirescu, N. Petraşcu, Anghel Demetriescu; a doua generaţie, din: Ion Petrovici, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, D. Caracostea; a treia generaţie, din: G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Tudor Vianu. Putem să observăm, la simpla citire a listelor de nume, îndepărtarea progresivă de filosofie a generaţiilor a doua şi mai ales a treia, în aceasta din urmă un singur autor mai fiind filosof – Tudor Vianu – şi unul singur dintre criticii literari avînd preocupări şi teoretico-filosofice – Pompiliu Constantinescu.

Cu foarte puţin timp înainte de moarte, la 23 mai 1943, E. Lovinescu s-a declarat – şi trebuie să-l credem – plin de „gratitudine“ faţă de tinerii din Transilvania care i-au adresat drept scrisoare deschisă Manifestul Cercului literar. Aflat de ceva vreme în căutarea „celei de a patra generaţii postmaioresciene, care să ducă mai departe acţiunea pornită acum şaptezeci de ani“, marele critic a recunoscut în Manifestul Cercului literar apariţia continuatorilor, a urmaşilor, iar în semnatarii lui, „a patra generaţie postmaioresciană de apărători ai autonomiei esteticului“.

Cerchiştii au fost: I. Negoiţescu, autorul Manifestului, scris însă în urma unor dezbateri cu Radu Stanca, şeful recunoscut al grupării; apoi: Victor Iancu, Ion D. Sîrbu, Eta Boeriu, Henri Jacquier, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Cornel Regman, Eugen Todoran, Radu Enescu, Viorica Guy-Marica, Deliu Petroiu, Ovidiu Cotruş, Ioanichie Olteanu, Wolf von Aichelburg, Arthur Dan, Ovidiu Drimba, Ion Oană, Al. Cucu, Ilie Balea, Dominic Stanca. Ca grupare coerentă, Cercul literar – produsul strălucit al universităţii clujene, refugiate, după cedarea Ardealului (1940), în „cetatea umbrelor“, cum a numit Radu Stanca Sibiul – este cea dintîi rodire masivă a Universităţii din Cluj, care şi-a atins în felul acesta, pentru prima oară, ţinta. Pentru că rostul unei universităţi acesta este şi trebuie să fie: să producă tineri străluciţi, apţi să lucreze pentru cultura umanistă şi ştiinţifică a ţării – şi-a lumii. Ideologic vorbind, prin invocarea modelului Maiorescu, cerchiştii sînt a patra generaţie postmaioresciană, învestită ca atare de E. Lovinescu atît prin scrisorile private, cît şi prin „Răspunsul…“ public pe care marele critic li l-a dat; prin alegerea lui E. Lovinescu drept model inspirator, cerchiştii au fost a doua generaţie postlovinesciană, după cum nota undeva Cornel Regman; iar prin influenţa puternică pe care Blaga a avut-o asupra lor, ei sînt prima generaţie postblagiană, ieşită, pe de o parte, din seminariile lui Blaga, pe de altă parte, din cenaclul Cercului, la care filosoful „mut ca o lebădă“ era invitat anume pentru că tăcerea şi mai ales „magnetismul“ lui, similar celui goethean, induceau inteligenţa sau efervescenţa lor creatoare.

Cu ascendenţa maioresciană şi lovinesciană conştient asumată, cu influenţa lui Blaga adînc asimilată – fapt ce se vede inclusiv în textul Manifestului –, cu un program universalist, antisămănătorist şi antitradiţionalist, Cercul Literar reprezintă, cred, cea mai importantă mişcare cultural-ideologică născută la noi după generaţia ’27; cu precizarea că, în esenţă, este vorba despre o generaţie de democraţi.

Cerchiştii, cîţiva dintre ei, mai ales Radu Stanca şi I. Negoiţescu, prin legături directe de familie şi prietenie şi prin afinităţi literare, au marcat măcar în parte primele promoţii de echinoxişti – Echinox-ul fiind a doua mare rodire a Universităţii din Cluj. Îmi place să cred că inefabila mixtură filosofică care i-a animat pe cerchişti a fost transmisă de ei ca învestitură măcar unora dintre echinoxişti, care ar fi – care am fi – a cincea generaţie postmaioresciană, a treia generaţie postlovinesciană şi a doua generaţie postblagiană.

(Pentru a economisi spaţiul, notele au fost eliminate. Un fragment din acest text a fost publicat în vol. Marta Petreu, Filosofia lui Caragiale)