10 poeme din Sori de fire (1968) de Paul Celan
în traducerea lui George State
Frankfurt, septembrie
Paravanul orb,
cu barba de lumină.
Visul unui cărăbuş
îl iluminează.
În spate,-odihnită de tînguiri,
se deschide fruntea lui Freud,
lacrima
aspru tăcută-n afară
zbucneşte cu fraza:
„Pentru ultima
oară psiho-
logie.“
Ea, ce-aduce-a
stăncuţă,
dejunează.
Ocluziunea glotală
cîntă.
Urma unei muşcături în Niciunde.
Şi pe ea
trebuie tu s-o combaţi
de-aici încolo.
Eternităţi moarte,
trecute peste tine,
o scrisoare-atinge
ale tale încă in-
vulnerabile degete,
fruntea strălucitoare
ricoşează-ncoace
şi-şi face culcuş în
duhori, rumori.
Excavata inimă,
’năuntru ei instalează simţire.
Patrie angro din pre-
fabricate.
Soră de lapte,
lopata.
Linişte, cotoroanţă cîrmace, hai du-mă prin vîltori.
Foc al genelor, luminează-n faţă.
Orb de suflet, îndărătul cenuşii,
în sacrosonatul cuvînt,
cel despuiat de rimă vine păşind,
cu mantaua cerebrală-nvelindu-i umerii,
cu canalu-auditiv sonorizat
de vocale-ntretăiate-n reţea,
el descompune purpura vizuală,
o compune.
Rouă. Şi zăceam cu tine, tu,-n moloz,
o lună mocirloasă
azvîrlea-n noi răspunsul,
ne prefăceam în fărîme
şi ne sfărîmam iar într-unul:
Domnul a frînt pîinea,
pîinea pe Domnul l-a frînt.
… chiar niciun fel
de pace.
Nopţi gri, preconştient-reci.
Mulţimi-stimul, viperine,
pe balastul conştiinţei
în drum spre
băşicile-amintirilor.
Grisai al substanţei.
O semidurere,-a doua, fără
urmă durabilă,-aproape
aici. O semiplăcere.
Mişcătorul, retentivul.
Al compulsiei la repetiţie
camaïeu.
Fire tortocheată, ştiu ale
tale mişunînd ca peştişorii
junghere,
mai în vînt strîns decît
mine nu a stat nimeni,
ca mie nimănui
grenul cu grindină nu i-a răzbătut prin
creieru-njunghiat, gata să
iasă-n larg.
Închipuie-ţi
Închipuie-ţi:
soldatul mlaştinii, din Massada,
patria şi-o ia-n stăpînire,-n măsura
cea mai de nedesfiinţat,
contra
oricărui spin în sîrmă.
Închipuie-ţi:
cei lipsiţi de ochi, fără-nfăţişare
liber te poartă prin forfotă, tu
devii mai puternic şi
tot mai puternic.
Închipuie-ţi: chiar
mîna ta
a ţinut
această din nou
ridicată la viaţă
prin pătimire
bucată de pămînt
locuibil.
Închipuie-ţi:
asta-ntru mine-a venit,
treaz cît numele, treaz cît mîna
pe veci,
dinspre neînhumabil.
Din volumul Paul Celan,
Opera poetică (II),
în pregătire la Editura Polirom