a16

Perpelea: pentru o fractură minoră

Alex Ciorogar

Cei care au urmărit cu atenţie evoluţia literaturii recente ştiu, fără-ndoială, că, din anii ’90 încoace, poezia de notaţie n-a mai beneficiat de niciun reprezentant de seamă, pierzând din ce în ce mai mult teren în faţa convulsiilor expresioniste. Astfel, nu e deloc surprinzător faptul că poezia lui Octavian Perpelea eşuează şi ea în încercarea (conştientă sau nu) de revitalizare a esteticii unui Andrei Bodiu ori Constantin Acosmei. Predispusă experimentelor de orice fel, editura bucureşteană frACTalia găzduieşte o carte, trebuie spus din capul locului, defazată din foarte multe puncte de vedere. Contextualizarea e în sine dificilă (citeşte stânjenitoare) din simplul motiv că volumul nu poate fi raportat – cu succes – la niciuna dintre poeticile viabile apărute în ultimii, să zicem, 7-8 ani: scriitura de inspiraţie conceptuală, noul ruralism ori neobiedermeierul, ca să numesc doar trei dintre cele mai influente formule ale metamodernismului poetic românesc. Nu e deloc greşit să afirm, în acest caz, că textele autorului par a configura, per ansamblu, un soi de fracturism de grad secund.

Deşi cunoaşte ABC-ul „retoricii“ clasice, autoironia de prost gust („îmi perpelesc imaginaţia“) sau umorul negru trădează – de la bun început – intenţiile poetului. Cusute cu aţă albă, mizele volumului n-au cum să salveze un proiect în care autenticitatea e mereu căutată, iar sinceritatea, departe de a fi spontană, pare mai curând închipuită. N-am mai citit, de multă vreme, un volum pe cât de didactic, pe atât de ineficient în tehnicile sale procedurale: epatare, şoc, frondă – având, fiecare în parte, aparenţa unui magic show decât cea a unui manifest adevărat. Omagiile, mai mult sau mai puţin mascate, adresate unui Coşovei („Bad Boy Berceny Style“), Ianuş (strada frumuseţilor de altădată – o reciclare fertilă a motivului ubi sunt sau „tinereţea s-a dus/ animalul nu mai e la manete“ ori „vreau ca fiecare ţăran să primească o sută de mii de euro“) ori Manasia („cel care şi-a tatuat pe aripioară/ te fut“, „eu sunt cel ce a ucis/ libarca în bucătărie/ cu papucul/ cel ce a omorât/ fără milă/ musca/ ţânţarul/ molia/ păianjenul“), compun o poezie a marginaliilor, deconstruind absurdul ritualurilor urbane. Acum, aşa-zisa critică socială nu e aici de factură anarhist-avangardistă. Fiind, într-adevăr, prezente, aceste elemente constituie un simplu glet oratoric. Un aspect pe care aş fi vrut să-l văd dezvoltându-se pe parcursul cărţii. Octavian Perpelea trece însă mai degrabă drept polemistul în rubrica căruia jocul de cuvinte („Homer“, „agentul 007“) face casă bună cu anticalofilia programatică: „acesta e felul meu/ de a sabota/ frumuseţea lumii“ sau „sunt un jeg miop cu dinţii strâmbi“. Nerevendicat, marele maestru devine – şi asta se vede încă din titlu – nimeni altul decât Caragiale. Paradoxal, zona în care excelează e cea a poemelor de dragoste, nostalgice şi elegiace deopotrivă: „unde-s Oana Ramona Cornelia/ bucăţile cartierului/ după care toţi băieţii vibrau de încântare?/ unde-s fundurile acelea/ care aveau conturul/ fericirii noastre?“. Cele mai bune poeme apar, de altfel, în ciclul median al volumului.

Caricaturist de primă mână, pamfletar înflăcărat, autorul nu reuşeşte să imprime versurilor sale efectul genuin de poezie. Pasajele descriptive aduc aminte de un Caţavencu pesimist (ba chiar nihilist pe alocuri), astfel încât micile sale viniete realiste îl erijează în ridicola postură a poetului fanfaron. În consecinţă, nu e deplasat să vorbim despre rolul pe care falsele-ieremiade îl au în vederea profilării unui program identitar, în aceeaşi măsură în care am putea socoti aici şi aportul poemelor pseudo-proletare (amor rural). În interiorul reveriilor revoluţionare („aşteptând barbarul din mine“) şi al strofelor de inspiraţie biblică („strada celor fără casă“), supus tuturor atacurilor pare a fi tocmai „românismul“ balcanic al celor din jurul lui (aux portes de l’Orient, ou tout est pris à la légère), acolo unde toţi mimează mişcările caleidoscopului burlesc. Două sunt însă problemele aici: autismul construcţiilor aflate în răspăr cu atitudinea şi tonalitatea cvasi-angajată a poemelor, pe de o parte, şi inactualitatea strategiei în sine, pe de alta.

Ceea ce mă face să cred că putem vorbi deja despre un sindrom, dincolo de senzaţia că întreg volumul pare a fi fost scris ca exerciţiu de patchwriting, e faptul că scriitorul suferă de aceeaşi manie pe care am identificat-o în scriitura unui alt debutant, Răzvan Pricop: incapacitatea de a compune fără sprijinul unor proteze culturale. Imaginarul (spitalul de nebuni, „bosket“-ul, ) şi gesturile („acum stau pe bordură/ cu o bere la pet/ de câteva ore îmi privesc/ vârful pantofilor“) constituind, într-o oarecare măsură, marca personală a celui care semnează prefaţa (khasis), sunt deturnate prin intermediul elementelor onirice („visele noastre/ se amestecă/ şi formăm un animal uriaş“ sau „cel lovit părea că nu mai respiră/ avea în schimb în jurul tâmplei/ o gâlmă mare/ aurită“), doar pentru a puncta clasicismul celor câteva cadre cinematografice: oldboy, Tarkovski, romanian psycho, un cavou numit dorinţă, in the mood for love, Tyler Durden. Asta pe de o parte. Intertextul, pe de altă parte, e ceva mai inteligent pus în joc. Nelipsit în totalitate de registre metaforice („tigrul amorului/ să te înfulece“, „oraşul zace/ asemeni unei balene eşuate“), discursul biografic topeşte disonanţele (din o, rămâi) cu ambiguităţile celor 1001 de nopţi în Berceni. Obscuritatea discursului face loc, apoi, autosubminării (DADAist hold up), iar neaoşismele (morte a Venezia) sunt, în sfârşit, puse în slujba demitizării („Blazaville“).

Dacă ar fi debutat acum şaisprezece ani (cifra e aproximativă), Octavian Perpelea ar fi avut, probabil, şansa de a deveni unul dintre reprezentanţii histrionici (i.e. marginali) ai douămiismului. Coordonatele fiind, totuşi, altele, scriitorul semnează, în mod oficial, certificatul de naştere al epigonismului mizerabilist.