a21

Întrebarea Ligiei Ruscu

Alexander Baumgarten

Amintirea unui vechi imperiu înfloritor, cu cetăţi, drumuri, împăraţi şi ţărani, negustori şi fete frumoase, oşteni, argaţi şi vrăbii în praful drumului. Un imperiu nimicit de apăsarea hoardelor şi de ambiţiile lăuntricilor, aşezat într-o geografie fabuloasă, de la Codrul Mohorât la Bradul-Înalt şi Cumpăna apelor, Pustia Cremenei şi Doamna Lunii. Un imperiu în care destinul este împărtăşit de oameni, licurici fermecaţi, zâne, zburători, solomonari şi muşaţi, din care numai ultimii cu adevărat nemuritori: restul doar cu un preţ divers al puterii şi cu o întindere diversă a vieţii, chiar dacă numai viaţa oamenilor defineşte firea, hotar stabil deasupra căreia sunt toţi ceilalţi. Să întindem acum cele spuse ca pe un covor, peste care să aşezăm o altă istorie: mai multe stăpâniri mai mici, luptând din greu să ţină piept aceloraşi hoarde şi fie pizmuindu-se între ele, fie înrudindu-se vremelnic, fie făcându-le încâlcit pe amândouă. Dar, în orice caz, trăind viaţa unui ev mediu foarte timpuriu, când toate construcţiile folosesc încă pietrele vechilor cetăţi şi temple, în care instituţia militară a mărginimii este esenţială, dar şi una în care viaţa ţărănească a unor puşti care colindă liberi luncile şi crângurile din marginea propriei cetăţi se naşte spontan şi fără încărcătura acelei istorii care apasă, de fapt, lumea de deasupra lor. Numele din roman evocă întotdeauna o limbă română arhaică (Ler, Şandru, Gruia, Soare, Crăiţa, Lina, Grincu, Vrabie şi alţii), iar imaginarul fiinţelor semidivine pare să evoce o mitologie autohtonă precreştină, cu un accent interesant al fiinţelor feminine (două torcătoare, religia Maicii, vrăjitoarea Frusina, luptătoarea Trohin şi muşata Milostiva).

Acesta este fundalul noii cărţi a Ligiei Ruscu, O căutare (Iaşi: Polirom, 2017) pe care am citit-o cu aceeaşi plăcere ca şi pe primul ei roman, O dimineaţă la vânătoare (Iaşi: Polirom, 2014). Acolo, mai multe planuri narative funcţionau paralel şi dădeau o explicaţie comună aceloraşi fapte: o crimă la un conac, în debutul secolului al XIX-lea, dezlega firele istoriei ruso-române prepaşoptiste, delicate istorii sentimentale, nimicnicii şi fineţuri omeneşti şi, în cele din urmă, propriile fire, umbrite deja ca importanţă de planurile ivite complementar. Aici, faptul că unul din puşti, moştenitor iniţial al tronului, descoperă că nu este urmaşul legitim deschide pentru el criza căutării propriilor origini şi călătoria lui iniţiatică, alături de câţiva prieteni. Un cuţit desfăcător de vrăji, un paloş care face să crească setea de putere a oricui ucide cu el sunt, însă, semne ale suprapunerii planurilor narative: conflictele dintre solomonari, muşaţi, zâne şi zburători, încurcaţi cu muritori şi muritoare, formează planuri paralele de înţelegere a sensurilor călătoriei lui Şandru, iar călătoria lui Şandru este o lentă dar sigură încercare de înţelegere a istoriei căderii vechiului imperiu şi a minciunii originare, dar necesare muritorilor, (ba poate chiar a religiei lor), care făcea din el o amintire blestemată. Conflictele divine le însoţesc în mod homeric pe cele umane şi se împletesc cu ele, însă graniţa dintre uman şi divin este făcută doar pentru a fi încălcată: Şandru însuşi se dovedeşte zburător şi fiu de nepământeană, iar condiţia umană apare în finalul cărţii ca un simplu rest, rămas după ce eroul plăteşte cu darurile sale peste fire reuşita luptelor împotriva vrăjilor sub care stă adevărul despre istoria sa şi a celor din jurul său. Interpretările succesive care dau roluri bune şi rele eroilor se răstoarnă de mai multe ori în carte şi păstrează cititorul într-o încordare legată, preferabil, de opţiunea autoarei pentru o lectură a istoriei: a fost vechiul imperiu o binecuvântare sau un blestem? Ceea ce, tradus în limbajul cărţii: sunt zânele bune sau rele, sunt muşaţii şi solomonarii buni sau răi? Decizia finală (dată cu forţa narativă a unei răsturnări spectaculoase, în urma unei pledoarii în care vrăjitoarele solomonare aruncă ultimul lor farmec prin descrierea muncii lor secrete la reconstrucţia marelui imperiu, în numele unei iluministe păci universale) e dată de autoare într-un mod simplu: bun e darul pur, ce nu îşi caută puterea în propriul act.

Fabuloasa carte a Ligiei Ruscu nu are nimic din ficţiunile literare care combină imagini, idealuri, haine şi vrăji presupus „medievale“. Nu e nimic medieval în această carte, cel puţin în acest sens dat, din păcate, de cultura de consum a modernităţii târzii. Dimpotrivă, este o interogaţie majoră şi gravă asupra sensului unei istorii în care memoria pierdută a unui mare imperiu dezmembrat provoacă în mod personal călătorii iniţiatice şi încercări ale virtuţii.