a15

De la un populism la altul: Serbia după Miloşevici

07 aprilie, 2017

Vladimir Tismăneanu

Sfârşitul regimului Slobodan Miloşevici în 2000 nu a semnificat şi finalul unui anumit tip de politică specifică Europei post-comuniste: anume una înrădăcinată în resentiment, ruşine, mânie şi ostilitate în raport cu individualismul civic şi principiile dialogului şi toleranţei. Mai exact spus, Miloşevici (1941-2006) nu a fost pur şi simplu un comunist nostalgic ori un dictator cvasi-fascist, ci mai degrabă un lider populist capabil să execute salturi mortale formidabile de la stânga la dreapta şi invers, în funcţie de interese de moment. Astfel, ideile şi acţiunile sale pot fi cel mai precis înţelese drept expresia unui populism radical, o categorie care se sustrage dihotomiilor ideologice convenţionale. Într-adevăr, merită să ne reamintim originile acestui regim şi faptul că el a beneficiat de un veritabil sprijin popular în anii extrem de tulburi care au marcat agonia Iugoslaviei post-titoiste.

Dacă ne gândim la entuziasmul naţionalist sârb din acea perioadă, ne dăm seama că multe puncte ale agendei lui Miloşevici vor continua să inspire comportamentul politic al succesorilor săi. În anii 1990, într-o prelegere susţinută la Washington, cunoscutul filosof sârb Svetozar Stojanovici (1931-2010) nota că „Miloşevici nu este un naţionalist consecvent, ci mai degrabă un oportunist radical“. Stojanovici îl cunoştea destul de bine pe fostul lider sârb pentru a şti despre cine vorbeşte: cândva o figură proeminentă a grupului neomarxist Praxis, Stojanovici a fost consilierul lui Dobriţa Ciosici (1921-2014), o scurtă perioadă de timp preşedintele Iugoslaviei micşorate la începutul anilor ’90, romancier influent şi unul din arhitecţii renaşterii naţionalismului sârb în anii ’60 şi ’70. Ulterior, Stojanovici a fost unul din apropiaţii lui Vojislav Koştuniţa, reţinutul, chiar timidul expert în drept constituţional care l-a înfrânt pe Miloşevici în alegerile prezidenţiale din anul 2000. Faptul nu a fost deloc întâmplător dacă ne gândim că acesta nu-şi ascunsese niciodată poziţiile pronunţat etnocratice şi adversitatea în raport cu o presupusă „sârbofobie“ vestică (în special nord-americană). Pentru personaje precum Ciosici sau Koştuniţa, sârbii au fost întotdeauna victimizaţi şi persecutaţi. Culpa lui Miloşevici a fost că şi-a urmărit strict interesele personale, iar nu faptul că a transformat naţionalismul exacerbat în ideologia oficială a unui regim tot mai autoritar.

Cu alte cuvinte, structura opoziţiei anti-Miloşevici, care includea pe mulţi din foştii săi amici politici şi susţinători înfocaţi, era departe de a fi omogenă din perspectiva angajamentului în favoarea unei societăţi deschise. Tot astfel cum alegerea lui Emil Constantinescu ca preşedinte al României în noiembrie 1996 nu a rezultat în mult aşteptata revoluţie electorală. În fapt, viziunea lui Koştuniţa a fost în multe privinţe înrudită (dacă nu identică) cu etosul naţionalist al majorităţii intelighenţiei sârbe şi îngloba puternice accente mitologice anti-occidentale. Febra naţionalistă din Kosovo şi Muntenegru, spre a nu mai vorbi de Voivodina, ar fi putut oricând exacerba obsesiile legate de trădări şi comploturi în rândul politicienilor sârbi. În aceste condiţii, ne putem aştepta oricând, chiar şi astăzi, la o reîntoarcere nu neapărat a lui Miloşevici, ci a stilului politic al acestuia. Proaspăta alegere a lui Aleksandar Vucici ca preşedinte al Serbiei (aprilie 2017) confirmă, cumva, înclinaţia politică şi electorală a sârbilor pentru lideri populişti desprinşi parcă din matricea mentală a fostului dictator din Balcanii de Vest.

Dar să revenim: Slobodan Miloşevici şi soţia sa, Mirjana Markovici, au venit la putere jucând cartea politică a unui leninism recondiţionat. Ei au ştiut să combine în retorica lor simbolurile naţionaliste cu idealul unei revolte anti-birocratice. Într-o perioadă când alte regimuri de tip bolşevic se prăbuşeau în Europa de Est şi Centrală, Miloşevici a reuşit să simuleze o campanie de masă de luptă împotriva nomenclaturii dominante. Naţionaliştilor sârbi, el le-a promis restaurarea gloriei pierdute. Marxiştilor dezamăgiţi (şi nu erau puţini aceştia) le-a oferit imaginea unui socialism eliberat de corsetul ultracentralismului dictatorial. Mulţi au acceptat promisiunea sa că va renova şi fortifica socialismul într-o Iugoslavie în care sârbii vor juca, în fine, rolul dominant „predestinat“ prin istorie şi demografie. Trebuie avut în vedere că Iugoslavia titoistă a fost singura ţară din Est în care comuniştii au ajuns la putere fără intervenţia decisivă (directă sau indirectă) a Kremlinului. Decesul comunismului a fost tocmai de aceea mai întortocheat şi mai prelungit acolo decât în alte state din zonă. Talentul lui Miloşevici a fost să articuleze anxietăţi şi nevroze colective, făgăduind lucruri imposibile unei populaţii manevrate psihologic de interminabile (adeseori isterice) campanii propagandistice regizate şi controlate de partidul aflat la putere.

Acesta este de fapt secretul populismului, aşa cum a fost testat cândva de Juan Domingo Perón în Argentina sau de Hugo Chávez în Venezuela: confecţionarea şi manipularea imaginii terifiante a inamicului extern (perfid, cinic, mercantil); utilizarea mitului politic vag, deliberat ceţos, drept antidot împotriva discursului raţional; cultivarea viziunilor de salvare (mântuire) colectivă printr-o comuniune mistică, o dizolvare a individului în „corpul sacru” al naţiunii. Iar când a fost vorba de acest ultim element, discursul unui Koştuniţa nu a diferit esenţial de cel al lui Slobodan Miloşevici. Ambii au citit şi au admirat romanele lui Ciosici despre Serbia ca stat/naţiune perpetuu marginalizat(ă), „Hristosul“ Balcanilor…