a10

Irina Petraş

Interioare cu deschidere la mare

          Noua carte a lui Dan Cristea – Caii lui Ahile şi alte eseuri, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2016, 224 pag. – confirmă liniile de portret pe care le trasam scriind despre cititorul de „cărţi de azi“ şi de „poezie vie“. Regăsesc lectura lent-alertă, de şi din interior, interesată de „poziţia eului care scrie, fiinţa atât sensibilă, cât şi lingvistică“, ignorând temporar sintaxa şi aţintindu-şi privirea critic-eseistică asupra morfologiei verbale şi umane, cu gesticulaţie de scufundător în căutare de esenţe. Interesat de eul poetic, de eul care scrie, eseistul identifică pretutindeni feţe, alteri, polivalenţe şi polifonii, multiplicări şi scindări. Eseurile sale sunt variaţiuni pe aceeaşi temă. Interpretarea utilizează toată biblioteca critică, dar o lasă în surdină. Mai ales specifică îi e lui Dan Cristea contrapunctarea prezentului cu reveniri la marile cărţi ale trecutului. O şi spune într-un interviu: „Lectura în stil hei-rupist şi orientată doar pe cărţi noi îl poate împiedica pe cronicar să mediteze la ce citeşte. Şi i-ar strica, într-un fel, şi gustul. E astfel bine ca un cronicar literar să îmbine cititul «noutăţilor», al actualităţii cu revenirea, din când în când, la marii clasici ai literaturii române şi universale. Altfel spus, cititul cu recititul“. Mai constatam şi o aplecare nouă, una care ar putea ţine de inevitabila crepuscularitate, ca să zic aşa: e tot mai atras de poveste, de confesiune, de reamintire. Dincolo de reliefurile cărţilor comentate, poţi descoperi o veritabilă egografie deghizată.
Cartea de acum reduce drastic deghizările şi lasă în prim plan un Dan Cristea solar, sentimental, prelung-visătoriu, cu scormoniri alene în subtextul marilor cărţi, cu o detectivistică înaltă dornică să identifice umanitatea eternă, miezul tare al fiinţei, cel care se strecoară pe nesimţite în pagină. Nu m-a mirat frecvenţa luminii, a iubirii, a visului (cu multe zeci de apariţii în text), în stare să împingă în fundal noaptea, crepusculul. Dan Cristea, îndrăgostitul de Grecia – fermecătoare şi cumva nobile parantezele cu transcrieri în greacă! –, vorbeşte fără sfială de sentiment, emoţie (estetică, imaginară, creatoare, intensă), suflet, plâns, inimă, dar o face decupându-le sâmburele de lumină tăioasă, de privire lucidă, într-o rafinată degustare intelectuală.
Cartea se deschide cu o mărturisire programatică: „Printre scenele din Iliada care mă emoţionează în mod deosebit se numără şi cea a cailor lui Ahile, Xanthe şi Balios, care deplâng moartea lui Patroclu“. Şi, mai departe, explicativ: „Ceea ce mă emoţionează însă în acest episod, într-un fel care nu mai are strict de-a face cu emoţia estetică, e însăşi «viziunea» cailor care plâng, a cailor care varsă lacrimi, aşa cum, mai târziu, în Virgiliu, dăm peste lacrimile lucrurilor (sunt lacrimae rerum) care impresionează mintea muritorilor. De la oameni, caii nemuritori au învăţat ce este durerea, de la oameni au învăţat şi să-şi exteriorizeze durerea prin lacrimi“ […] „de la oameni, ei înşişi de plâns, caii fără de moarte n-au deprins nimic altceva decât solidaritatea suferinţei prin lacrimi“. În Despre copiii din Iliada, celebrele comparaţii homerice au parte de o recitire „pe lăturiş“, cum ar zice Noica, identificând, din nou, ceva mai adânc şi mai durabil decât eroicele fapte epopeice. Spune Zeus: „Cum, aproape de mare,/ Un copilaş, când se joacă şi-şi face din prund jucărele,/ Iar le răstoarnă din joacă cu mâinile şi piciorul,/ Astfel, Apollon, uşor şi tu risipit-ai/ Atâta muncă şi trudă făcută de-ahei şi stârnitu-le-ai fuga“. Apoi Ahile, întâmpinându-şi prietenul în lacrimi: „Ce ţi-e, Patrocle, de plângi asemenea unei fetiţe,/ Care se ţine de maică-sa-n drum, îi dă zor s-o ia-n braţe/ Şi de pulpan-apucând-o, o tot stinghereşte din fugă/ Şi se uită cu lacrimi în ochi şi se roagă s-o ieie?/ Tocmai aşa, o Patrocle, verşi picuri de fragede lacrimi“. Dar cine vorbeşte despre „firea şi năravul“ nebunilor de copii?, se întreabă eseistul, conducând lanţul de întrebări retorice spre o surprinzătoare încheiere de teorie literară: „Vorbeşte oare Homer, poetul despre a cărui existenţă nu ştim nimic? Vorbeşte dialogic «sălbaticul» Ahile, cu firea lui împietrită, greu de a fi asimilată grijii pentru un copil? E codul narativ? Se exprimă înţelepciunea universală? […] «Miracolul literaturii» de aici începe: ascultând o «voce», a altcuiva, care ne vorbeşte şi pe care o înţelegem“.
Înţelegere şi asumare de „voci“ străine sunt eseurile lui Dan Cristea. Scriind despre Grecia lui Henry Miller – „Aşadar, renaştere, reînnoire, purificare, iluminare, revelaţie, vindecare, eliberare sau întregire, iată termenii la care Miller recurge cel mai adesea sau pe care îi lasă să se subînţeleagă abundent pentru a defini călătoria interioară, de natura unei aventuri spirituale, care îi dublează, precum o umbră, voiajul său practic prin geografia peisajului grecesc“ –, pregăteşte însemnările din Fărâme din Grecia mea, excelente divagări pe tema locuirii, a obârşiei, a apartenenţei la un loc, la o geografie, la o cultură, cu un vag subton nostalgic cu dublu sens. Căci Dan Cristea tânjeşte deopotrivă după locul său legitim şi după cel adoptat: „În lumea greacă, de azi, ca şi din vremea lui Homer, locul de obârşie, are, aşadar, mare importanţă, afirmarea lui fiind însoţită în genere de un sentiment de mândrie“. „«Apo pou isse (de unde eşti)?», se interesează un grec, într-o conversaţie cu un altul, necunoscut. Şi asta, îndeobşte, se petrece chiar de la primele schimburi de cuvinte“. Obicei de ţară mică, zice D.C., în care apropierile sunt încă posibile şi înrudirile multe; obicei pe care îl descopeream şi eu la români: De unde eşti de loc? întreabă românul, încercând să afle care e locul căruia îi aparţii, pe care îl recunoşti al tău. Cel mai adesea, e locul naşterii, deşi nu rareori apare o precizare în plus, cu dar…, căci puţini oameni pe lume pot spune că de generaţii în şir au avut un loc şi numai unul. Amănuntele locuirii sunt procesate ţinând seama de determinaţii destinale, dar şi de adaptabilitatea livrescă a omului la o altă cultură şi la alte determinări. Românul Dan Cristea locuieşte Grecia nu atât geografic (deşi nu lipsesc excelente peisaje), cât cultural, prin intermediul lecturilor din marii greci care îi devin puncte de reper ale privirii în jur, modificându-i raportarea şi la locurile de obârşie, fiindcă şi acestea tot prin cărţi sunt scrutate. Camerele ca o carte, mică divagaţie pe „motivul camerei“ la Mircea Ivănescu, conţine şi o pledoarie implicită în favoarea cărţilor ca posesiuni ale spiritului, de el emanate pentru a-l hrăni de-a lungul vârstelor succesive ale omenirii. Formula unui timp-contratimp, pe care o descoperă la acelaşi Mircea Ivănescu – „Legăturile mele cu timpul sunt ca o fugă a unui nebun care vrea să se prindă pe el însuşi“ – e o prelucrare a celebrelor versuri camilpetresciene: „Un nebun încearcă, până la exasperare,/ Ocolind o casă pe el însuşi să se prindă“ (Iubire).
La T.S. Eliot, comentariul e tot de adâncime, adăstând nu atât asupra ideii de impersonalitate a marii poezii, ci asupra elementelor „care ţin, dimpotrivă, de imponderabil (cum ar fi însăşi combinarea sau fuziunea de trăiri disparate pe care o realizează poetul în poem) şi de zone preconştiente ale spiritului, de corp şi de misterele acestuia“, devenite metafore obsesive, neapărat complementare, căci „nici «sufletul», nici «inima» nu sunt suficiente, cum credeau sentimentalii romantici, pentru a compune poezie bună“. Recitind scrisorile eminesciene, Dan Cristea nu de fragmentul cosmogonic din Scrisoarea I se lasă emoţionat, oricât de impresionant ar fi acesta, ci de „tabloul extincţiei universale, aşa cum iese aceasta din capul cugetătorului, cu moartea solară şi îngheţarea planetelor care se prăbuşesc în spaţiu“. Pe Kavafis îl reciteşte în postura de „formidabil ironist“, schimbând costumaţii şi măşti într-un spectacol al aparenţelor înşelătoare. Leonid Dimov şi onirismul aleg „modelul visului nu pentru posibilităţile de interpretare freudiană ale acestuia, ci pentru virtuţile de potenţialitate pe care le conţine visul. […] În vis se reflectă, în acelaşi timp, dificultăţile fiinţei, dar şi bucuria şi libertatea acesteia“.
În fine, la Gellu Naum, alege poemul Malul albastru pentru tonul „de mare intimitate, cald şi ataşant, care pare că vine de undeva, de foarte departe, imperturbabil, cu o monotonie bine reglată, de inocenţă şi firesc“. Ar putea fi şi autoportretul lui Dan Cristea, cel din această carte frumoasă.