a8

De la proletcultism la existenţialism

Constantin Cubleşan

Destinul scriitoricesc al lui A.E. Baconsky este unul dintre cele mai ciudate (aş putea spune chiar – stranii) din literatura română de după cel de al Doilea Război Mondial. Traiectoria sa de la avangardă la proletcult, apoi la un soi de evazionism într-o poezie de meditaţie şi reflexivitate angoasată, pricinuită de şocul cunoaşterii unei lumi alienate a Occidentului, este pe cât de spectaculoasă, pe atât de dramatică. A fost un om al contrastelor şi al paradoxurilor întreţinute cu abilitate de strateg doctrinar al faţadelor, într-o cultură (societate) constrânsă dogmatic de o ideologie partinică brutală, comunistă. Afişând, ca prezenţă publică, o ţinută aristocratică, aproape că nu puteai crede că este autorul Baladei lăptarului din Feleac, cucerind lauri pentru o poezie propagandistică (a debutat în 1950 cu volumul Poezii, o lirică socială, militantă, obţinând în 1954 Premiul de Stat pentru volumul Cântece de zi şi noapte, cu o tematică angajată) de care se va dezice fulminant în plenul Congresului Scriitorilor din 1956, optând făţiş pentru criteriul estetic în artă, ceea ce a echivalat, în aprecierea forurilor conducătoare ale breslei (ale statului), cu o autentică deviere de la programul ideologic de educare şi de formare a omului nou, a noului intelectual. N-a putut supravieţui, însă, fără a strecura, insinuant, în versuri elemente dintr-un limbaj plat, de rutină, lozincard („Măsura acestor zile n-o cunoşti,/ Îţi trebuie oţel să pleci la luptă,/ Altfel se poate să rămâi de oşti/ Şi obosit s-adormi cu lancea ruptă“ – Artă poetică). A imprimat revistei pe care o conducea la Cluj (Steaua) o orientare deschisă în promovarea valorilor clasice şi interbelice, puţin agreate în epocă, şi deopotrivă o apropiere de literatura mare universală, contemporană (A tradus din poezia unor Quasimodo, Lundkvist, Semprun, Sandburg, Elytis ş.a., realizând în 1972 o masivă Panoramă a poeziei universale, socotită pe drept cuvânt, la vremea aceea, ca o adevărată provocare la cunoaşterea liberă a creaţiei fără frontiere). A cultivat în spaţiul autohton o lirică „intimistă“, cu amplă şi rafinată melodicitate a versului, mimând tehnica pastelului în evocarea naturii, a anotimpurilor şi, mai ales, a scurgerii implacabile a timpului cosmic: „Aripa străvezie a vântului de mai/ Lin se mlădie-n aer şi leagănă-n lumină/ Aceste flori şi ziua pe care-o aşteptai/ Din cerurile vaste, uşoară, să revină./ De-acum e primăvara aproape de sfârşit/ Şi trec petale albe-n văzduh, ca primii fluturi,/ Dar fiecare iarnă prin care-ai rătăcit/ Îţi lasă-n piept o floare pe care n-ai s-o scuturi (…) Zbor de petale albe – când rătăcind pe drum,/ În legănate ramuri îmi desluşesc destinul“ (Legănare de ramuri în mai). Cu volumele Fiul risipitor (1964), de fapt o altă altitudine în rostirea poetică se anunţase încă din volumul Fluxul memoriei (1957), dar, mai ales, cu volumele Cadavre în vid (1969) şi Corabia lui Sebastian (1978), poezia lui A.E. Baconsky dobândeşte un fior tragic, marcat de revelaţia deşertăciunii existenţiale, spectral apocaliptice: „Doamne al tuturor stăpânirilor, îngăduie/ să ne punem singuri cătuşe căci nimeni/ nu mai vrea să ştie de noi şi nu ne mai vrea/ drept supuşi… iată e foarte târziu, […] în acest foarte târziu cântând gutural/ dezacordatul pustiul cântec de insomnie“ (Cosmopolis).

A.E. Baconsky e poetul care a marcat epoca, emblematic, asumându-şi toate incongruenţele atitudinale făţişe sau obscure pe care le-au trăit creatorii generaţiei sale (în fond, toate generaţiile de după război), simţindu-se însă mereu independent şi liber în a-şi exprima propriile emoţii, propriile cugetări, pentru ca în final să-şi poată justifica, blagian, creaţia: „N-am otrăvit pe nimeni şi n-am ucis şi n-am/ lovit cu piatra păsări nici flori multicolore,/ nici ploile de toamnă pe care le purtam/ prin câmpuri ca păstorii tăcuţi şi buni. […] Cânt pe claviatura genealogiei tale,/ şi-n propriul meu cântec îmi caut adăpost“ (Către cititor).

După decembrie 1989, a fost contestat de către unii critici frondeuri, semnificativ, alături de Marin Preda, Nichita Stănescu, George Călinescu ş.a., denunţându-i o posibilă duplicitate în relaţiile cu stăpânirea. A rămas însă, în conştiinţa cititorilor, ca un clasic al literaturii neangajate din acea perioadă şi ampla natologie, reprezentativă, realizată de Diana Câmpan, una din vocile critice de suprafaţă ale generaţiei tinere, probează cu prisosinţă acest fapt: O sută şi una de poezii (Antologie de versuri, prefaţă şi selecţie de repere critice de Diana Câmpan. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2016). Pentru autoarea studiului introductiv (Pragurile poeticului în lirica lui A.E. Baconsky), creaţia scriitorului („un scriitor caz“) se dezvoltă în trei trepte de evoluţie, marcând destinul unui autor „evadat din şabloane, un poet emancipat din orice prizonierat în canon, jucându-şi reflexivitatea artistică pe multiple planuri, de la poezie şi proză, până la memorialistica de călătorie, eseistică, istoria şi teoria artei, teoria literară şi filosofia culturii“.

Cu poemele din volumul Fluxul memoriei, A.E. Baconsky devine mai melancolic, mai confesiv, evocator, refugiindu-se cumva, fără discreţie, într-o atmosferă autumnală a unei naturi ce pare mai degrabă inventată de poetul însuşi:„Mă uit la vânt şi nu-l văd,/ Mă uit îndelung şi nu-l văd,/ Văd doar arborii cum se clatină/ Şi frunzele cum aleargă prin iarbă.// Mă uit la timp şi nu-l văd,/ Mă uit îndelung şi nu-l văd – /Văd doar copii cum cresc/ Şi oamenii cum încărunţesc şi se-apleacă“ (Vântul). Astfel se implică în această contemplare a firii, a peisajului, însăşi biografia sa dramatică: „Din câte se-ntâmplară nu pot să uit nimic,/ Chiar dacă ochiul palid al lunii mă îmbie;/ Ca arborii din iarna ceţoasă mă ridic/ Şi-mi scutur amintirea – zăpada mea târzie“ (Fluxul memoriei).

Poezia de dragoste caligrafiază cu eleganţă tablouri de intimitate, de parcă ar picta, în manieră cvasi-renascentistă, nuduri ale unor fiinţe iubite, ireale:„Doarme în liniştea câmpului goală,/ Întinsă, uşor aplecată pe umărul drept –/ Ghioceii se-nalţă lipindu-şi urechea de sâni/ Ca să-i asculte cântecul inimii (…) Şi câmpul clocoteşte de sevele tinere,/ De sevele tinere, de sevele tinere cântă pâraiele,/ Şi plantele cresc în jurul ei noaptea/ Înfiorate de atingerea pulpelor goale“ (Nud de primăvară).

Se pasionează de lungi călătorii, emoţia cunoaşterii altor universuri, altor realităţi se translează în versuri exuberante („Toate poemele pe care le scriu/ Sunt cântece de drumeţie“ – Preludiu), până în clipa în care lumea îi apare dintr-odată transfigurată în ruina decăderii civilizaţiei umane: „plutim înainte/ cu toate pânzele-n vânt – nici un şoarece/ n-a părăsit vasul. Noaptea o-ntâmpinăm/ cu o muzică albă, muzică de ospiciu, de var,/ cu toate că plângerile ce se aud uneori/ transpar cu pete roşii de rugină şi fraţii/ nu se mai ştiu între ei (…) ne simţim copleşiţi de cei ce râvnesc/ bogăţiile noastre deşi trăiesc printre noi – am dori uneori/ să ne întoarcem la vechea noastră singurătate,/ la cenuşa părinţilor – dar drumurile acestea/ nu mai pot duce-napoi – drumul/ e fără drum – nu ne rămâne decât orizontul/ rotund, cercuri concentrice, ziduri aeriene/ de temniţă“ (Sebastian Brant). E de-acum o criză a conştiinţei, în faţa unui „univers vidat de sensuri umane“ (Mircea Braga) pe care nici nu ţine s-o depăşească, lăsându-se purtat într-o fatală derivă a existenţei ce-i pricinuieşte un spleen al derizoriului, pe care îl simte totuşi ca o presiune fiinţială eşuată în paradisul artificial al civilizaţiei occidentale, care-i apare ca un spectacol grotesc, crepuscular. Soluţia posibilei salvări, totuşi, o află în asumarea condiţiei omului religios, doritor al liniştii despre care îi vorbesc tainele biblice: „Doamne, aş vrea să plâng, dar nu mai/ am nici un râu pe-ale cărui maluri/ să-mi pot aminti de Sion. Şi Babilonul/ e-n mine şi mulţimea de robi/ îmi întinde cătuşele predestinate şi râde, râde…/ istoria, vechile mituri, capul de lup, Doamne,/ simt umbra ta mare deasupra pământului meu/ simt în scheletul pe care-mi port trupul“ (Psalm negru).

Profilul poetic al lui A.E. Baconsky nu seamănă cu nici un altul în epocă, impunând singular un destin creator de profet vizionar, în manieră programat apocrifă, contestat şi aclamat deopotrivă, în tumultul bătăliilor temerare pentru dreptul la exprimare independentă, ale tuturor generaţiilor ce-i succed.