a11

Roberto Merlo

„Societatea noastră este o societate de sclavi crescuţi pentru a consuma şi a fi consumaţi“

Interviu realizat de Florian Saiu

Florian Saiu: Aţi studiat limba şi literatura română în Italia şi în România, v-aţi susţinut licenţa cu o lucrare despre Marin Sorescu, v-aţi luat doctoratul scriind despre mitologia dacilor, aţi tradus din română în italiană, iar acum predaţi limba română la Universitatea din Torino. E clar, sunteţi un om-punte între două culturi care au la bază limba latină. Dar cum a încolţit, domnule Roberto Merlo, această pasiune pentru România în inima unui italian-sadea? A fost suficient să asistaţi la cursurile excepţionale ale profesorului Marco Cugno sau această dragoste are alt resort intim?

Roberto Merlo: Adevărul este că, ştiind foarte puţine lucruri despre România înainte de începerea studiilor universitare, factorul hotărâtor iniţial a fost, cu siguranţă, carisma profesorului Cugno şi atracţia exercitată de cursurile sale de literatură, dar şi interesul pentru seminariile de dialectologie şi istoria limbii ţinute de lectorul meu, cercetătorul Dumitru Loşonţi de la Academia Română. Sigur, şi România a avut rolul ei în a mă cuceri, prin cultura, peisajul şi – de ce nu – fascinanta ei alteritate.

 

F.S.: În continuarea acestei idei – ce v-a fascinat la poezia lui Marin Sorescu? Cum l-aţi descoperit ca poet? Şi, apoi, cum aţi ajuns să studiaţi şi să scrieţi despre mitologia dacilor, subiect extrem de delicat de-a lungul istoriei noastre, un reper încă actual, utilizat, manipulat, deformat şi adaptat în funcţie de diverse interese de moment?

 

R.M.: Despre Sorescu am auzit vorbindu-se, pentru prima dată, la cursurile profesorului Cugno, prieten foarte apropiat al acestuia de pe la jumătatea anilor ’60, când profesorul Cugno a fost trimis ca lector de limba italiană la Bucureşti. Cu acel prilej, a avut posibilitatea de a intra în contact cu mulţi autori tineri, printre care şi Sorescu. Ce mi-a plăcut la acest poet a fost capacitatea sa de a se opri – după cum afirma el însuşi – „chiar lângă tragic“, tratând temele grave ale reflexiei literare de oricând şi de oriunde (viaţa, moartea, iubirea, arta) cu o demnitate sobră care nu exclude, ci chiar adesea invită ironia, ludicul, surâsul. Lucru, de altfel, vizibil şi în Puntea, volumul bolii, al suferinţei şi al pregătirii pentru moarte.

Teza de doctorat despre Dacia în cultura română între mit şi istorie, ca şi monografia ulterior dedicată imaginarului dacic în literatura română din secolul al XIX-lea, au luat naştere dintr-o curiozitate foarte personală. Această direcţie de cercetare îşi are originea ultimă în nedumerirea stârnită de un nume, aplicat fără diferenţiere automobilelor, hotelurilor şi bulevardelor, într-un tânăr de douăzeci de ani, student la Litere şi Filosofie, în cursul plimbărilor sale pe străzile Clujului şi ale altor oraşe din România anilor ’90 târzii, după ce urmase primul curs de limba şi literatura română din viaţa lui. Am învăţat atunci că Dacia nu este, sau nu este în primul rând, o maşină, ci o „povestire semnificantă“, altfel spus, un mit. Alimentată de aprofundarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor de limbă, istorie şi cultură română şi de conştientizarea importanţei dimensiunii simbolice a fenomenelor culturale, curiozitatea studentului s-a maturizat în cercetările doctorandului şi, apoi, în studiile cercetătorului. Mă fascina şi, trebuie s-o spun, încă mă fascinează incredibila capacitate de atracţie a acestui mit al originilor întru totul cult, precum şi faptul că – după cum aţi observat şi dumneavoastră – a fost asimilat, recitit, reinterpretat şi modificat din direcţii şi în scopuri foarte diferite, uneori opuse, din secolul al XVII-lea şi până la atât de discutata statuie a lui Traian din 2012.

 

F.S.: V-a interesat cultura balcanică în general. Ce amintiri păstraţi din perioada în care studiaţi limba sârbă, limba maghiară? Mai aveţi, în prezent, vreo legătură cu aceste îndeletniciri?

 

R.M.: Amintiri foarte frumoase! Continui să cultiv sârbo-croata (eu am studiat-o când aşa se numea şi continui să o numesc astfel) pe care o iubesc aproape la fel de mult cum iubesc şi limba română, la nivel de limbă şi literatură, şi mă folosesc de ea şi în activitatea mea ştiinţifică (de pildă, am în lucru, de multă vreme, un studiu despre Petar Skok şi limba română, despre care am publicat deja ceva). Citesc şi recitesc încă literatură sârbă şi croată când am timp, cred că este o literatură extrem de interesantă, cu scriitori extraordinari. Limba maghiară am cam neglijat-o (şi e oarecum ciudat pentru că petrec mult timp în Ardeal; sau nu e ciudat de loc, având în vedere cât de separat pot trăi două culturi care împart acelaşi spaţiu geografic?), însă contactele mele cu această cultură din păcate nu au fost niciodată atât de strânse cât au fost cu celelalte două: la Torino, catedra era mai slabă, fără un lector şi fără un profesor titular (între timp a şi fost închisă), în timp ce persoana care mi-a fost atunci profesoară de sârbo-croată este astăzi colega mea. De asemenea, în Serbia am fost de mai multe ori şi pe perioade mai lungi. În activitatea mea ştiinţifică folosesc limba maghiară precum şi alte limbi slave pe care le-am studiat, dar pe care nu le-am cultivat intens, ca de pildă macedoneana şi poloneza, şi le citesc literatura (în traducere) pentru că îmi place să văd, din când în când, ce se întâmplă în literaturile din zonă. Culturile din această parte a Europei sunt extraordinare, foarte bogate, fascinante, ca şi cultura română, şi cred ca au mult de dat culturii europene globale.

 

F.S.: Vorbind despre trei culturi – română, sârbă şi maghiară, care este, în opinia dumneavoastră, cultura mai matură, mai aşezată, mai vie, mai prezentă şi mai apreciată în Europa? Şi, mai departe, cum interferează aceste culturi cu cea italiană?

 

R.M.: La prima întrebare n-aş şti să dau un răspuns pentru că nu mi-am pus niciodată problema în aceşti termeni. Fiecare cultură are propriii timpi interni, propriile idiosincrazii. Mai obiectiv este discursul care se poate face în ceea ce priveşte prezenţa lor în Europa şi în Italia, deşi, şi aici, trebuie să facem unele distincţii. Dacă ne limităm, de exemplu, la numărul traducerilor, literaturile din fosta Iugoslavie şi cea maghiară sunt mai „vizibile“ decât cea română. Dacă ne gândim, în schimb, la cinematografie, cultura română traversează un moment deosebit de fericit. Totul este relativ. Părerea mea personală, care este şi una critică, este că în ansamblul ei (există, evident, anumite excepţii importante) Italia nu se distinge în mod deosebit prin interesul pentru limbile şi culturile Europei orientale şi sud-orientale. Paguba este a ei, în primul rând.

 

F.S.: Numiţi, vă rog, câteva titluri de cărţi din fiecare cultură menţionată care v-au schimbat modul de a gândi, care v-au impresionat, care v-au rămas în suflet!

 

R.M.: Ce pot face este să dau câte un exemplu de cărţi de care sunt foarte ataşat şi care, prin urmare, au „supravieţuit“ numeroaselor mele schimbări de domiciliu şi de bibliotecă, între Italia şi România, continuând să facă parte din tot mai restrânsa (o spun cu părere de rău) secţiune din biblioteca mea nededicată strict „serviciului“ meu. Printre acestea, toată opera lui Milorad Pavić, despre care cred că este un autor genial pe care îl recitesc cu mare plăcere, romanele şi povestirile extraordinare ale lui Ivo Andrić, Enciclopedia morţilor a lui Danilo Kiš, poeziile şi romanele lui Miloš Crnjanski, Cum să potoleşti vampirul al lui Borislav Pekić, şi minunata Dervişul şi moartea de Meša Selimović. Pentru limba maghiară, o carte la care ţin mult este Călătorul şi clarul de lună al scriitorului şi criticului literar Szerb Antal, precum şi Nuvelele de un minut ale lui Örkény István, Califul barză de Babits Mihály şi romanele lui Krúdy Gyula. După cum se vede, îmi plac „clasicii“.

 

F.S.: Aţi predat în România, predaţi în Italia. Care ar fi, stimate domn, hibele învăţământului superior românesc? Dar ale celui italian?

 

R.M.: Discuţia ar fi foarte lungă şi complexă, însă, după părerea mea, totul se poate reduce la o chestiune foarte simplă şi foarte centrală: în ambele ţări, problema principală a învăţământului, în special cel preuniversitar, dar nu numai, este faptul că e foarte prost plătit. Dacă este practicată cu conştiinţă, meseria profesorului este o meserie foarte importantă, dificilă şi solicitantă. Dacă este un serviciu plătit prost, e absolut firesc ca mulţi profesori să lucreze aşa cum sunt plătiţi, adică prost. Şi nu e vina lor, nu întotdeauna. Dacă rămâne un serviciu plătit prost, e la fel de firesc ca absolvenţii buni să meargă să facă altceva, cu rezultatul că vor rămâne ca profesori sau puţinii care sunt foarte motivaţi, sau mulţii care nu-şi găsesc altceva mai bun.

La rândul său, această problemă nu este decât un simptom al unei chestiuni mai generale: în cel mai bun caz (vorba vine), dezinteresul total şi cras al instituţiilor publice pentru tot ceea ce înseamnă formare şi educaţie publică; în cel mai rău caz, şi eu personal înclin spre această ipoteză, o acţiune conştientă şi ţintită de distrugere a educaţiei publice. Un popor de ignoranţi poate fi manipulat mai uşor decât un popor educat.

F.S.: Mediile universitare şi academice din întreaga lume sunt, de ceva vreme, modelate după principiul politicii corecte. Cum consideraţi că a influenţat această idee spaţiul universitar din România, respectiv Italia? Care ar fi beneficiile? Dar dezavantajele?

 

R.M.: Eu personal nu percep tendinţa de political correctness ca deosebit de influentă în mediul universitar, cel puţin nu în mediul universitar care îmi este familiar. Poate pentru că tradiţia cea mai bună a studiilor umaniste, cu atenţia sa pentru alteritate şi diversitate, nu are nevoie să vină politica să o înveţe cum să se poarte civilizat. În ceea ce mă priveşte, în afara universităţii, văd noţiunea de politically correct ca simptom al unei inacceptabile lipse de civilizaţie a discursului public: în măsura în care este de folos pentru atenuarea tonurilor, poate fi utilă în aşteptarea unei soluţii reale; însă, acolo unde nu este decât un mod de a evita abordarea unor chestiuni incomode, devine un paravan păgubos.

 

F.S.: Sistemul Bologna – cum a schimbat el activitatea universitară în Europa? Ce credeţi că ar trebui adăugat sau revizuit? Şi de ce?

 

R.M.: În ceea ce mă priveşte, reforma universitară a sistemului Bologna, şi felul în care ea a fost aplicată concret, este un eşec pe toată linia. Şi aici discuţia este destul de complexă, întrucât reforma universitară nu reprezintă decât o parte din acel proces de distrugere şi delegitimare a educaţiei publice despre care am vorbit mai înainte. Rezultatul final al sistemului Bologna este o scădere generală a nivelului de pregătire a absolvenţilor şi transformarea universităţii într-un fel de fabrică de diplome, un soi de al doilea liceu. Sistemul universitar a fost transformat, contrar voinţei majorităţii profesorilor şi sub pavăza unei „democratizări“ foarte prost înţelese, într-un sistem de producţie, nu de formare: pentru a nu fi penalizaţi de minister, trebuie să scoatem studenţi pe banda rulantă şi nu contează dacă e cu adevărat nevoie de aceşti absolvenţi de facultate, sau dacă ei sunt cu adevărat pregătiţi. E greşit să creşti procentul de licenţiaţi scăzând nivelul studiilor (şi e ceea ce se întâmplă). Abandonul universitar care, în ochii reformatorilor, constituia unul dintre păcatele cele mai mari ale universităţii italiene pre-Bologna, era şi rezultatul unui proces de selecţie in itinere. Înainte, oricine se putea înscrie la universitate, însă obţinea licenţa cine reuşea cu adevărat să facă faţă studiilor. Şi n-o spune un copil de bani gata care a fost ţinut în facultate timp de zece ani, ci fiul unor muncitori care s-a înscris la Litere venind nu de la un liceu, ci de la un institut tehnic. Nu a fost simplu, dar am reuşit, şi ca mine mulţi alţii. Bineînţeles că sistemul anterior avea şi multe probleme, nu vreau să fac lauda universităţii de atunci doar de dragul memoriei; dar dacă această reformă a rezolvat câteva dintre ele (şi aici mai mult la nivel de formă, de statistici) a creat altele şi mai grave. Din păcate, însă, atâta vreme cât universitatea îşi duce bătălia de una singură „împotriva sistemului“ nu are decât de pierdut: schimbarea trebuie să fie sistemică, să vină din societate.

 

F.S.: Cum se desfăşoară un curs de-al dumneavoastră? Sunt interesaţi italienii de valorile culturale ale românilor? Aveţi studenţi dintre românii stabiliţi în Italia?

 

R.M.: La cursurile mele de literatura română fac istoria culturii şi societăţii prin literatură, cu ajutorul imaginilor, al filmului şi al muzicii. Cultura este un fenomen complex, iar cuvântul scris reflectă doar un aspect al acesteia. Mă interesează şi încerc să-i fac pe studenţi să fie interesaţi de cauza lucrurilor, a mişcărilor, a fenomenelor. De ce elitele româneşti i-au selectat în canonul marilor clasici de la sfârşitul secolului al XIX-lea pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici? Pentru că erau „cei mai buni“? Ce înseamnă să fii „cel mai bun“ scriitor dintr-o epocă? Şi apoi, această capacitate chiar reprezintă totul? Evident că nu. Cursurile de acest tip au, fireşte, o componentă istorică foarte mare: nu pot concepe studiul literaturii, nici al oricărui alt produs al minţii umane, în afara istoriei în care acesta se construieşte.

La cursurile de limbă fac istoria limbii, care este şi specializarea mea în domeniul lingvisticii, şi traduceri. La cursurile de traducere luăm un text şi îl despicăm de-a fir a păr, îl analizăm în toate aspectele sale. Lucru care, evident, se poate face doar în cadrul unui curs universitar: când traduci în mod profesionist, nu-ţi poţi permite luxul timpului. Trag însă nădejdea că problematizarea şi conştientizarea actului traducerii să fie mereu prezente la studenţii mei, măcar ca modalitate generală de abordare.

Laboratorul este un context de tip seminarial în care citim texte poetice (şi romane) şi le comentăm împreună. Mă interesează ca studenţii, înainte de a citi critica, să citească cu adevărat şi în profunzime textul, cu mintea lor şi nu cu a altora. În acest context, mai bine o idee poate naivă, dar personală, decât zece idei geniale învăţate pe de rost (şi, deseori, asimilate superficial sau de-a dreptul neînţelese). Critica e foarte bună; dar primul pas trebuie neapărat să fie lectura textului literar. La laborator (care se ţine în întregime în limba română) vin şi foarte mulţi studenţi Erasmus, români, care adesea au mari dificultăţi de comentare a unui text fără a recurge la un studiu critic.

Avem şi studenţi români, de fapt aş spune studenţi italieni de origine română întrucât, în afară de limbă, şi aceasta cu grade diferite de competenţă, ştiu puţine lucruri despre România. Vin la cursurile noastre tocmai pentru a învăţa ceva despre o literatură şi o istorie cu care au puţină familiaritate şi pentru a învăţa să vorbească şi să scrie într-un context diferit de cel familial.

 

F.S.: Ce credeţi despre fenomenul migraţiilor? Vor schimba aceste mişcări masive de populaţie profilul cultural al Occidentului, sau Europa are forţa necesară absorbţiei acestor oameni cu valori şi culturi atât de diferite?

 

R.M.: Despre acest lucru, chiar nu ştiu ce să spun. Situaţia actuală e atât de complexă încât nu ştiu cum ar putea evolua. Sigur că e vorba de o mare provocare, din foarte multe puncte de vedere: politic, economic, cultural… Găsesc însă dăunătoare atât şovinismul naţionalist, cât şi „do-goodism“- ul aproblematic.

 

F.S.: Sunteţi un „intim“ al României. Încotro se îndreaptă acest popor, stimate domn? Sincer, cum vedeţi destinul acestei ţări de care v-aţi ataşat necondiţionat? Credeţi că România va deveni vreodată un partener cu drepturi egale al Europei sau va înţepeni (din nou) în statutul de stat periferic, provincial, tributar siajului Rusiei?

 

R.M.: Trebuie să spun că, după ce am avut ocazia să revăd în ultimii ani locuri pe care le văzusem ultima dată în a două jumătate a anilor ’90 sau la începutul anilor 2000, sunt mult mai optimist decât eram cândva. România a făcut paşi uriaşi, societatea s-a schimbat şi încă se schimbă, se reînnoieşte, se maturizează simţul civic, responsabilitatea instituţiilor locale… Marea provocare este, cu siguranţă, politica naţională. Şi educaţia, evident, ca în restul Europei. Rămân încă multe contradicţii, contraste stridente, însă impresia mea (sau poate e ceea ce-mi place să văd) este că lucrurile merg, chiar dacă uneori nu fără greutate, într-o direcţie bună. O banalitate: mi-a fost mereu foarte greu să fac o fotografie unui monument istoric fără să mă trezesc în faţa unor încâlcituri infinite de cabluri atârnânde; acum, în sfârşit, în centrul unor oraşe ele au început să dispară. E, cu siguranţă, un amănunt, însă, după cum se ştie, diavolul stă în detalii, şi îmi place să cred că e un simptom al unei crescânde atenţii pentru spaţiul public. Tot în acest sens, eu cred că România este o ţară minunată din punct de vedere naturalistic şi sper ca această comoară de neînlocuit să fie respectată şi tutelată în mod adecvat.

Într-o lume guvernată de o economie dematerializată, mă întreb ce sens mai are discursul despre centru şi periferie. Dacă discutăm la nivel politic, nu am instrumentele necesare pentru a formula o opinie neimpresionistă, deci mă abţin; însă, dacă vorbim despre cultură, în special cea umanistă, mă tem că de-acum toate „culturile“ sunt periferice faţă de cea anglofonă. Nu doar de siajul Rusiei sovietice sau de autoritarismul Rusiei contemporane ar trebui să fim îngrijoraţi, ci şi de sechelele pe termen lung al consumerismului occidental…

 

F.S.: Ce v-a impresionat cel mai mult la români? Ce v-a dezamăgit?

 

R.M.: M-a impresionat, întotdeauna, stupefianta capacitate a culturii române de a asimila elemente externe, integrându-le organic în propria structură: latineşti, slave, maghiare, greceşti, turceşti etc., într-o sinteză unică. Pentru mine, cultura română este un caleidoscop, o frescă foarte colorată, o nestemată cu mii de faţete. Nu mi s-au părut niciodată deosebit de interesante fenomenele „pure“, „originare“, „esenţiale“; mă plictisesc. „Fructele pure înnebunesc“ – sună titlul unui eseu celebru de antropologie culturală. Dacă vrem, farmecul unic al culturii române stă tocmai în fertila sa „impuritate“, în felul său de a nu fi complet „occidentală“ şi nici pe deplin „orientală“, în esenţa ei, într-un cuvânt (şi preiau aici ideea unui pătrunzător eseu al lui Sorin Alexandrescu), „paradoxală“. Gândiţi-vă la perle: nu cumva şi ele iau naştere în jurul unei impurităţi?

În ceea ce priveşte dezamăgirile, aş putea cita o anumită tendinţă spre şovinism, de fapt negarea a ceea ce am spus mai sus, şi spre exaltările compensatorii, mai ales ideologice şi religioase.

 

F.S.: Domnule Roberto Merlo, se poate trăi decent din meseria de profesor în Italia? Dar în România (pentru că aţi predat, dacă nu mă înşel, patru ani la Oradea)?

 

R.M.: În Italia, ca profesor universitar, poţi trăi decent. Cantitatea orelor de lucru la care trebuie să facem faţă este, cu siguranţă, disproporţionată faţă de salariu, pentru că trebuie să predăm, să ne ocupăm de administraţie, să urmărim dosarele studenţilor şi, în plus, să facem cercetare în teritoriu. Trebuie să fim atenţi la cheltuieli şi să ne facem bine socotelile, însă nu murim de foame. Când eram cercetător, nu de puţine ori ajungeam la sfârşitul lunii pe zero şi, uneori am ajuns chiar pe roşu, însă, repet, nu muream de foame. Când eram lector în România, începând cu anul universitar 2003/2004 şi până în 2006/2007, ca să ajung la sfârşitul lunii trebuia neapărat să mai fac şi multe alte lucruri: traduceri, interpretariat, meditaţii etc.

În România, după experienţa mea şi a unor prieteni şi cunoscuţi, salariile de bază ale profesorilor din preuniversitar şi ale gradelor universitare şi academice cele mai mici sunt mizerabile, de muritori de foame, ceea ce, dincolo de a fi o jignire adusă demnităţii unei persoane, care a investit ani din propria viaţă pentru a ajunge să facă acea meserie, generează problema despre care am vorbit mai devreme: cei cu adevărat buni ori sunt extrem de motivaţi (ori îşi pot permite), ori găsesc altceva de făcut. Însă nu e uşor să găseşti motivaţia necesară pentru a te dedica unei meserii prost plătite şi tot mai puţin prestigioasă din punct de vedere social, mai ales în preuniversitar. De asemenea, diferenţa dintre gradele mici şi cele mai mari este exagerată. Am înţeles că în România se merge în direcţia simplificării sistemului şi a creşterii salariilor, însă mi se pare că există încă decalaje enorme: pentru un guvern, investiţiile în educaţie ar trebui să fie un punct de onoare, nu un inconvenient neplăcut.

 

F.S.: Ce opinie aveţi despre noile mijloace de comunicare – Facebook, WhatsApp, Twitter etc.? Sunt platforme virtuale unde idiotul se poate întâlni lesne cu intelectualul şi invers. Regretatul Umberto Eco vorbea chiar despre o „invazie a imbecililor“…

 

R.M.: Sincer, la nivel personal, social media mă plictisesc cumplit. Nu am timp să-mi trăiesc pe deplin viaţa reală, darămite să mai urmăresc vieţile altora; mai ales că nu mi se par atât de interesante. Am conturi deschise, ca tot omul (aproape), dar le folosesc extrem de rar. Folosesc mesageriile ca instrumente de comunicare. Recunosc, însă, că ele pot avea un uz profesional, chiar dacă eu nu am timp să mă ocup de ele. Şi sunt de acord că, în general, sunt şi scena pe care poate urca oricine să-şi exprime propriul punct de vedere: găseşti lucruri inteligente şi idioţii colosale, dar, mai ales, o doză, pentru mine insuportabilă, de banalităţi şi platitudini. Adevărul este că, în mai toate domeniile, asistăm la apariţia mediocrităţii adesea arogante: prototipul ideal al societăţii contemporane este impostorul fără voie, ignorantul care se crede cult, imbecilul care se crede inteligent, fascistul care se crede progresist…

 

F.S.: Diversitatea mijloacelor de comunicare a condus la o globalizare rapidă, la o coordonare fără fisuri etc. Dar, surprinzător, dacă ne gândim la variantele multiple de comunicare, omul, ca individ, pare tot mai izolat, mai singur, mai deprimat. Pare că prietenii virtuali nu reuşesc să suplinească amiciţiile reale. Ce părere aveţi?

 

R.M.: Sub stindardul unor libertăţi mincinoase, societatea noastră este o societate de sclavi crescuţi pentru a consuma şi a fi consumaţi: trăim ca să muncim şi nu muncim ca să trăim. Am creat o lume pe care nu suntem în măsură să o gestionăm adecvat, prea complexă pentru animalul care, în fond, încă suntem.

F.S.: Vor rezista produsele tipărite (cărţi, ziare, reviste etc.) în faţa asaltului celor digitalizate? Credeţi că vor continua să existe în paralel, sau în viitor vom citi nu o carte, ci un e-book?

 

R.M.: Eu citesc şi azi mai mult pe ecran decât pe pagină. Nu merg nicăieri fără Kindle-ul meu, mi se pare comod şi plăcut. Cuvântul e cuvânt: hârtia tipărită e numai un mijloc, tranzitoriu, aşa cum a fost tăbliţa de argilă, papirusul sau pergamentul. Produsele pe hârtie vor supravieţui, probabil, aşa cum au supravieţuit discurile de vinil în momentul apariţiei cd-urilor şi, mai ales, a formatului digital. Fiinţa umană va avea mereu nevoie să-şi ancoreze afectivitatea în ceva material. Declinul cărţii tipărite nu face să-mi tremure încheieturile, dimpotrivă, cred că este pozitiv măcar în sensul că deja se risipeşte o cantitate inadmisibilă de resurse materiale pentru a tipări o cantitate neverosimilă de lucruri inutile şi lipsite de valoare.

 

F.S.: De ce credeţi că domeniul Culturii este unul dintre cele mai slab finanţate domenii ale unui stat?

 

R.M.: Cum spuneam, ipoteza cea mai sumbră este că un popor de ignoranţi fără voie, fără capacitatea de a gândi critic, e uşor de manipulat. Altminteri, este vorba de miopie vinovată; societatea actuală se învârte în jurul „produsului“, al procesului de producţie şi al consumului acestuia, în vederea „câştigului“: atâta vreme cât îmbunătăţirea care derivă din consumul de „produse“ imateriale precum educaţia, conştiinţa de sine, inteligenţa, frumuseţea, nu e înregistrată ca un „câştig“ de către organele publice care se ocupă de finanţarea culturii, adică nu e cuantificabilă rapid în bani, nimeni nu investeşte în ea. Să laşi în mâna unor privaţi, a unor fundaţii sau a altor instituţii de acest tip, nu e o soluţie şi, mai ales, nu e corect: să investeşti în cultură, în sănătatea minţii şi a spiritului, nu e o opţiune, ci o datorie a Statului, la fel ca şi tutela sănătăţii corpului (sigur, şi în acest sector public se afirmă tot mai agresiv principiul „rentabilităţii“, cu consecinţe nefaste…). Să ucizi treptat cultura şi educaţia, subfinanţându-le instituţiile şi subplătind-le agenţii, este o crimă din culpă, de miopie şi incompetenţă, sau premeditată, de rea-credinţă.

 

F.S.: Intelectualul, filosoful, gânditorul – este tot mai puţin valorificat, evidenţiat, urmat în societate. Trăim o eră a „omului de afaceri“ descurcăreţ. V-aţi găsit locul în această lume, domnule Roberto Merlo?

 

R.M.: Răspunsul scurt e „nu“. Unul mai puţin scurt ar fi că nici nu prea ştiu dacă vreau un loc în această lume, dacă aceasta înseamnă să faci compromisuri pe care nu eşti dispus să le faci. Încerc să-mi fac bine meseria de profesor şi de cercetător şi, mai presus de toate, să fiu o persoană de care să nu-mi fie ruşine.

 

F.S.: Ce opinie aveţi despre revitalizarea naţionalismului? În Franţa, în Germania, în Olanda naţionalismul a revenit în forţă, inclusiv pe scena politică.

 

R.M.: Mi se pare foarte îngrijorătoare. Apariţia unui nou tip de autoritarism xenofob şi intolerant mi se pare unul din spectrele cele mai ameninţătoare şi mai consistente care grevează asupra viitorului Europei. Nu vreau să spun prin asta că problema migranţilor, a fundamentalismului religios etc. nu trebuie să fie abordate cu fermitate, ci doar că, pentru mine, calea xenofobiei sau a supralicitării religiei nu este calea cea mai bună. Dar, pe termen lung, mi se par extrem de îngrijorătoare şi alte lucruri, de exemplu suprapopularea sau chestiunile legate de mediu. Dacă acestea nu se rezolvă, problemele cu care ne confruntăm acum – şi din care izvorăşte revenirea naţionalismelor – în viitor se vor agrava şi multiplica.

 

F.S.: Ce proiecte aveţi în desfăşurare?

 

R.M.: Vorbind despre cercetare, am un fişier intitulat „Lucruri de făcut“, creat cu ani în urmă. Din conţinutul lui am reuşit să termin puţine lucruri: printre proiectele în fază de elaborare concretă, am traduceri (şi nu mi-ar displăcea să apară şi ca e-book) printre care primul roman al Martei Petreu şi Mara de I. Slavici; o micromonografie privind raporturile dintre folclor şi literatura cultă română din secolul al XIX-lea, tot pe linia mitocriticii; un studiu despre coordonatele spaţiale ale modernismului bacovian; lucrarea de care am mai vorbit – Petar Skok şi limba română; şi alte câteva, la care ţin personal, precum culegerea în volum a studiilor şi traducerilor maestrului meu, Marco Cugno, începând cu teatrul lui Sorescu.

 

F.S.: În ce credeţi cu toată fibra, domnule Roberto Merlo?

 

R.M.: Necrezând în bunătatea esenţială a omului (eventual, dimpotrivă), cred cu fermitate că singura şansă a unui viitor mai bun şi mai prosper, poate chiar de supravieţuire, pentru specia umană pe acest pământ este educaţia, o educaţie temeinică, critică şi difuză. În lumea în care trăim, cred că sunt destule „excelenţe“, ceea ce ne lipseşte tot mai mult este „calitatea“ de bază.

Interviu realizat de Florian Saiu