a20
Cristian Vasile
Camil Petrescu şi interlocutorii săi ideologici
După 1989, în contextul asumării unei perspective critice accentuate asupra trecutului postbelic şi al revizuirilor, între demisii morale cu rezonanţă a fost analizată şi cea a lui Camil Petrescu. Este un caz special, pentru că la „tovarăşul Camil“ lipseşte exuberanţa ditirambică procomunistă de la G. Călinescu. Sinuciderea la care se gândea în 1927 devine după 1947 una morală: va plăti ascensiunea în Academie şi integrarea în sistemul cultural ideologic cu preţul mutilării propriului scris.
Cu toate acestea, nu a fost scutit nici el de arbitrariul autorităţilor comuniste; la puţin timp după ce a fost admis în Academia RPR (în noiembrie 1948), ca membru titular, este dat afară cu forţa din locuinţa sa provizorie de pe Calea Victoriei. Dacă este să dăm crezare lui Mihail Sebastian, Camil îi mărturisise în martie 1941 că nu s-ar fi dat în lături de la a ocupa case confiscate de la evrei1; ca un fel de răzbunare a istoriei, vechea sa reşedinţă a fost bombardată la 23 august 1944. A fost constrâns să se mute, numai că puterea comunistă instaurată pe plan local nu a avut niciun scrupul şi l-a evacuat în 1949. Doar la intervenţia ministrului de Interne, Teohari Georgescu, dramaturgul a reuşit să capete o casă2. Probabil situaţia lui locativă s-a rezolvat şi prin intermediul cuplului ideologic Iosif Chişinevschi-Leonte Răutu, pe care l-a cunoscut spre finele lui 1947 (în decembrie încetase să mai fie redactor-şef la Revista Fundaţiilor Regale fiind în căutarea unui nou angajament). Dincolo de nesiguranţa domiciliară, o altă sursă de nelinişte era conţinutul dosarului de cadre. În 1949, chiar Gh. Gheorghiu-Dej era interesat de verificările de personal de la Academia RPR întreprinse de Direcţia Cadre de aici condusă de funestul Ştefan Levanovici3.
Anul 1952 nu a însemnat doar procesul „tovarăşului Camil“ (şedinţa din 30 iunie din redacţia revistei Viaţa românească în care a fost „analizată“ piesa Caragiale în vremea lui4), ci a fost presărat de arestări, epurări, demascări, voturi de blam, mustrări, excluderi din partid, organizaţii UTM şi facultăţi, toate aceste violenţe ideologice fiind declanşate în mare parte în urma descoperirii aşa-zisei „devieri de dreapta“. Această purificare ideologică de proporţii a atins şi spaţiul cultural, mediile academice şi artistice, astfel încât serviciile de cadre au fost îndemnate să reia procedurile de verificare în mai toate instituţiile importante ale frontului cultural. A fost o perioadă în care a înflorit din nou delaţiunea, de multe ori încurajată de Secţia Cadre a CC al PMR, condusă de alt cerber ideologic, Al. Rogojinschi, care, în plus, a solicitat şi ajutorul organelor de securitate (moştenitoare ale arhivei Siguranţei şi SSI).
La Direcţiile de cadre au ajuns fie denunţuri cu tăieturi de ziare (articole compromiţătoare din trecut), fie informări ale poliţiei secrete conţinând culpe politice şi morale (în general, atitudini din anii 1930 şi 1940 aparent favorabile extremei drepte şi/sau regimului antonesciano-legionar), dar şi interacţiuni cu demnitari comunişti căzuţi în dizgraţie la momentul 1952 (Marin Jianu, de exemplu). Nici Camil Petrescu nu a fost scutit de acest soi de investigaţie vizând biografia lui politică, o dovadă fiind fişa de cadre, pe care o reproducem mai jos. Este datată 4 decembrie 1952 şi, în ciuda faptului că aduce în atenţie suspiciuni privind apropierea scriitorului de dreapta radicală interbelică, rămâne fără urmări dramatice; Camil obţine în 1954 Premiul de stat şi titlul de laureat al Premiului pe anul 19535.
Fişa a fost reutilizată, fără modificări, şi în iulie 1955 (în dreapta sus există înregistrarea: 450/21.VII.1955). Documentul nu este asumat şi nu ştim ce serviciu de cadre l-a redactat (poate fi şi o „operă“ colectivă, a Direcţiei Cadre a Academiei în colaborare cu Secţia-mamă de la CC al PMR). Merită remarcat faptul că documentul se regăseşte într-un dosar din 1955 conţinând fişe de cadre emise în vederea aprobării sau respingerii unor numiri/promovări şi confirmări în posturi (în general de conducere). Avizul Direcţiei Cadre era crucial. Este posibil ca Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor să fi luat în calcul încă din 1955 înfiinţarea unei reviste dedicate vieţii teatrale6. Nu ştim în ce măsură refolosirea documentului din 1952 ţinea de o eventuală promovare a lui Camil Petrescu la conducerea preconizatei publicaţii. Oricum, în martie 1956, scriitorul-academician a fost confirmat preşedinte al colegiului de redacţie al revistei Teatrul în pofida menţiunilor din fişa de cadre ce sugerau asocieri ale sale – începând din 1936 – cu formaţiuni şi regimuri anticomuniste, progermane, naţionaliste şi de extremă dreapta. Probabil fişa de cadre cu elemente incriminatorii (trecut politic inutilizabil şi duşmănos, recente legături cu transfugi etc.) a fost şi o modalitate de şantaj, pentru a-l determina pe Camil să accepte mai uşor cerinţele şi sugestiile interlocutorilor săi ideologici. De altfel, concesiile creatorului se vădesc atât în drama Caragiale în vremea lui, cât şi în romanul istoric Un om între oameni, cele mai importante opere postbelice.
Petrescu Camil
– Născut la 21 aprilie 18947 în Bucureşti.
– Studii: Doctor în Filosofie
– Profesia: scriitor şi redactor
– Căsătorit, are 2 copii.
Dintr-o notă a MSS [Ministerul Securităţii Statului] reiese [sic!] următoarele:
În iulie 1936 a apărut în ziarul Universul articolul intitulat „Conferinţa şi banchetul Frontului Generaţiei de Foc. Lupta împotriva comunismului“. Despre Camil Petrescu în acest articol se arăta că: „deşii [sic!] bolnav, a ţinut să asiste la sărbătoarea luptătorilor adunaţi în jurul Căpitanului. La olaltă [sic!] cu ceilalţi afirmă: ziua de mâine trebue să fie Ziua Frontului de Foc“.
În ianuarie 1938 în ziarul Universul a apărut un alt articol intitulat „Hotărârile Comitetului Executiv al Frontului Generaţiei de Foc“8. În acest articol se arată că, pe lângă fruntaşii din capitală, între care şi scriitorul Camil Petrescu, au participat şi conducătorii de judeţe.
Într-o notă din 24 mai 1939 se arată că se va redacta un film revistă cu caracter critic, având drept scop popularizarea filmelor germane, la care a participat şi Camil Petrescu.
Într-un alt material, Camil Petrescu este arătat că funcţiona la „Revista Fundaţiilor Regale“, făcând parte dintre salariaţii acestei reviste.
Într-o notă din februarie 1940 se arată ca colaborator [sic!] al publicaţiunii Fapte [sic!].9
Camil Petrescu mai este arătat că, împreună cu alţii, a participat la editarea revistei Satira politică.
În 1942 a solicitat un paşaport pentru Elveţia şi Italia şi a primit aviz favorabil.
Într-un alt material se arată că în martie 1945, la domiciliul ziaristului Truşan Ardeleanu, a luat fiinţă un Oficiu de studii legislativ[e]10. Acest oficiu a existat şi înainte de 23 august 1944, iar din Comitetul de conducere – în care intrase şi exmareşalul Antonescu – făcea parte şi Camil Petrescu.
Din Comitetul de conducere al acestui oficiu mai făceau parte şi Mihail Manoilescu, profesor, care a fost invitat de mai multe ori de Asociaţia Inginerilor Germani şi a făcut dese călătorii în străinătate. Era prieten cu [Corneliu Zelea] Codreanu şi desfăşura activitate legionară.
Într-o notă din Sept[embrie] 1944 se arată că la conferinţa PNŢ-Maniu a organizaţiei capitalei a participat şi un anume Camil Petrescu.
Soţia lui Camil Petrescu [Eugenia Marian] este artistă la Teatrul Tineretului, are legături prin corespondenţă cu Éminée Eminovici, fostă artistă la Teatrul Naţional, plecată în Iugoslavia împreună cu sora şi mama sa, cu paşaport aprobat de fostul ministru adjunct [de Interne, Marin] Jianu11.
Între anii 1926-1942 a făcut călătorii prin diferite ţări străine. Rude în străinătate nu are.
4 decembrie 1952.
I./M.
2 ex.
(Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR –
Secţia Propagandă şi Agitaţie. Dosare Anexe, dosar nr. 158/1955, f. 73.)
Note
1. Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti: Editura Humanitas, 1996, p. 319.
2. Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953, Bucureşti: Editura Humanitas, 2010, p. 87.
3. Levanovici a fost un cadrist cu sprijin politic semnificativ: în referate/fişe de cadre îşi putea permite să incrimineze ilegalişti cu vechi state, precum P. Constantinescu-Iaşi sau academicieni membri ai Prezidiului RPR (M. Sadoveanu); ANIC, fond Gh. Gheorghiu-Dej, dosar nr. 693/1848, f. 23; ibidem, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 94/1949, f. 12.
4. Procesul „tovarăşului Camil“. Teatru documentar în stare naturală, prefaţă de Mircea Zaciu, text îngrijit şi înscenat de Ion Vartic, Cluj, Biblioteca Apostrof, 1998, p. 13.
5. Vasile Popovici, Camil Petrescu, în Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, coord., Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 639.
6. Pentru stăruinţele în vederea apariţiei unei asemenea reviste, vezi Ce a fost. Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Iaşi: Editura Polirom/Cartea Românească, 2013, p. 179.
7. Stil nou.
8. Au existat mai multe grupări (ultra)naţionaliste, unele fiind prolegionare, altele de orientare mai degrabă procuzistă. Organele Siguranţei au semnalat prezenţa Frontului Generaţiei de Foc şi în provincie, la Craiova, de exemplu. Sintagma „generaţia de foc“ se mai referă şi la generaţia de intelectuali care trecuse prin Marele Război (Mircea Vulcănescu a făcut o periodizare care includea şi „generaţia de foc“).
9. Probabil o eroare de dactilografiere şi documentare: Camil Petrescu a început să publice în Fapta din toamna lui 1944.
10. Camil Petrescu a devenit membru activ al Oficiului de Studii Legislative (preşedinte: P.P. Negulescu) la 6 iunie 1936; Laurenţiu Hanganu, Camil Petrescu, în Dicţionarul general al literaturii române, vol. V, P–R, coord. Eugen Simion, Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 191.
11. Marin Jianu a fost destituit în mai 1952, iar în februarie 1953 a fost arestat; Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente privind instituţiile şi practicile, Bucureşti: Editura Vremea, 2003, p. 188.