a19

Emanuel Modoc

Către un nou estetism

          Spuneam, cu altă ocazie, că douămiismul reprezintă, în contemporaneitate, un moment singular: nu există, în momentul de faţă, niciun raport de antagonism generaţional cu acesta. Douămiismul – fie că a fost emulat în proiecte de căutare a propriei individualităţi, fie că a fost de-a dreptul reiterat în imediat următoarea paradigmă de creaţie – nu a existat niciun moment în care acesta să fie contestat din raţiuni de legitimare estetică. Chiar dacă poezia aşa-numită „postdouămiistă“ (termen pe care nu l-aş recomanda tocmai pentru că douămiismul este considerat, pe bună dreptate, ultima generaţie de creaţie din literatura română) este deosebit de activă şi proteică, glisând între acalmie meditativă, nerv post-avangardist, nou ruralism şi postumanism deopotrivă, aceasta şi-a îmbrăţişat precursorii imediaţi, găsind în ei modele de referinţă pentru raportarea la realităţile sociale ale spaţiului autohton postcomunist. În acest context, reciclările neoexpresioniste sau biografist-minimaliste din producţiile apărute în acest deceniu au dat măsura influenţei generaţiei douămii în aceeaşi măsură în care au făcut-o şi despărţirile faţă de milenarism (şi aici mă refer nu la o detaşare violentă faţă de precursori, cât la prezenţa vădită a exerciţiului mimetic „de probă“, prin care poezia ultimilor cinci-şase ani şi-a dobândit o oarecare autonomie: Andrei Dósa, Matei Hutopila, Vlad Drăgoi, Florentin Popa, Radu Niţescu, Alex Văsieş, Ştefan Baghiu, Ovio Olaru şi alţii). În acelaşi timp, consider că apariţia, în a doua jumătate a deceniului trecut, a unor autori precum Vlad Moldovan, Gabi Eftimie, Bogdan Lipcanu sau Andrei Doboş a reprezentat un moment catalizator pentru noul val poetic: în măsura în care douămiismul s-a „canonizat“ rapid (nu în sens tradiţional, însă), prin apariţia unor antologii de referinţă şi a unor anchete care au stabilit ierarhiile după care se operează până în prezent în orice exegeză, paradigma – numită facil, e drept – „alternativă“ a arătat că pot exista şi ranversări productive ale discursului până atunci încărcat la modul obsesiv cu toate datele marasmului, imondiţiei, precarităţii sociale şi a visceralităţii ostentative. Fie că e vorba de mixajele în stil MC ale unui Vlad Moldovan sau autoscopia infrareală a unei Gabi Eftimie, acest val alternativ, din care face parte şi Andrei Doboş, reprezintă punctul de referinţă pentru discuţiile ulterioare despre poezia ultimilor ani.
În acelaşi timp, o nouă mutaţie se cere analizată, cu atât mai mult cu cât subtilitatea cu care se degajă unele tendinţe aşa-zicând extrem contemporane ar putea fi trecute uşor cu vederea. Mă refer aici la ceea ce Ştefan Baghiu numea, într-un articol recent, „new formalism“, referindu-se la mutaţia discursului poetic dinspre zona notaţiei ermetic-vizionare, pe de-o parte, şi cea biografist-minimalistă, pe de alta, la probarea formelor clasate, diferenţa specifică fiind aceea că acest gen de „nou formalism“ nu vine împotriva ideii de „adevăr organic“ (care nu poate fi livrat decât direct şi nemediat artificial-discursiv), cât mai degrabă în slujba lui. La originea influenţei exercitate de această tendinţă ar putea fi Dan Sociu, care în antologia Vino cu mine ştiu exact unde mergem (2014) proba, prin poemele inedite ce însoţeau texte din restul volumelor sale, tocmai această metodă a formei fixe, despre care Bogdan-Alexandru Stănescu scria că „este, poate, calea pe care ne invită Sociu în continuare, un drum care va descumpăni, iarăşi (a câta oară?) un public poate prea dornic de «constanţă». Ipoteza rămâne în picioare nu doar în cazul autorilor tineri (Radu Niţescu şi Alex Văsieş au testat cu succes această formulă în volumele de anul trecut, de departe unele dintre cele mai bune volume de poezie tânără a ultimilor ani), dar şi în cazul lui Andrei Doboş.
Dacă Valea rea (Cartea Românească, 2015) era un volum scris parcă împotriva dezvrăjirii generale a unei lumi tot mai relativiza(n)te, cu texte parcă sortite unei inevitabile căderi în manieră, Spiro, volumul apărut în 2016 la editura Charmides, elimină orice urmă de suspiciune în acest sens: apăsarea pe pedala senzorialităţii şi a poeziei de atmosferă nu provoacă manierizare cât, de fapt, stil, iar în acest volum se poate întâlni un Andrei Doboş în plin stil, căci dincolo de exerciţiile formale (reuşite oricum), poetul clujean face plenar transferul de la narativitate la poeticitate. De la imnic la elegiac şi de la meditativ la bucolic, Spiro reface şi un traseu al influenţelor exercitate asupra autorului. Poezia erotică, testată prea puţin de către autor, pare aici naturalizată instantaneu şi îi serveşte acelei combinaţii de confesiv şi observaţional care până odinioară erau mereu tratate separat, declanşând, nu de puţine ori, reflexul incongruenţei: „Îmi pare rău că n-am reuşit/ să ţin lumea întreagă/ pentru tine,/ nu sînt unul dintre cei nouă maeştri ascunşi/ care ţin lumea întreagă,// meditaţia mea/ nu funcţionează.// Îmi pare rău,/ că nu m-am mutat cu tine la ţară/ că nu ştiu să cânt la chitară/ şi nu am voce (nu desenez)/ că abia dansez,// îmi pare rău că nu vom vedea niciodată/ ceaţa albastră a muntelui în zori,/ îmi pare rău pentru fiecare zi/ ce trece în necaz/ şi lipsă de sens,// îmi pare rău cînd cineva apare/ şi-ţi recomandă ceai de sunătoare.“ La fel, farmecul străveziu al notaţiei emfatice e total lipsit de stridenţe şi trece şi de examenul paseist al formulei clasate: „Mi-am calibrat sufletul/ pe muţenia ta vesperală/ în piept mi-a crescut/ tufă înspinată/ de zmeură.// Am rostit/ cuvinte/ cu vocea ta de fetiţă/ jucîndu-se singură/ vibraţia ei floricolă/ cu ramuri noduroase şi micelii/ a prins rădăcini.“ Asumat patetic, poetul livrează poze convingătoare fără a deveni ilizibil. E, aici, o lecţie consumată de Andrei Doboş încă din mănăştur story, volumul său de debut, însă asimilat cu desăvârşire în Spiro: „Am stat mahmur/ în litri de cafea/ şi felii de castravete/ pentru tine./ Cu ce mă încălzeşte pe mine acum/ stingerea sorilor?/ Cu ce mă ajută gîndul la bucuria/ mea confuză?// Cu ce mă încălzesc pe mine toate acestea. Ce-i cu toţi oamenii ăştia aici,/ cînd tu eşti departe şi îmi otrăveşti mintea cu anemone?/ Am nevoie de buzele tale înnegrite de vin./ De zîmbetul tău mai puternic ca mine.// Fără tine sînt praf şi pulbere.// Fără o vorbă/ bună de la tine/ sînt praf şi pulbere.“ În alte poeme, precum Meditaţie la o beţie în oraş, Agnus dei, Silur, comentariul ironic se suprapune pozelor duioase, instanţa lirică părăsind zona de defulare vitriolică sau momentele de revoltă împotriva peisajului post-industrial. În rândul poemelor imnice rămâne notabil Devastare@#, magistral atât formal, cât şi ca livrare: „Slavă lui Dumnezeu pentru cei căsătoriţi şi pentru cei necăsătoriţi./ Slavă pentru poliamorie şi activiştii ei mulţi la număr ce complotează din umbră […]// Laudă lui pt. cei pe care îi iubeşti ca pe tine însuţi, pt. cei mai buni şi mai frumoşi ca tine./ Pt. seri în care devastarea vine alungată din locuri ascunse şi îţi intră în corp […]/ Pt. toate lucrurile glabre şi bălţate care împînzesc pământul,/ pt. striaţii şi etnii moi la atingere, pt. ecologia inimoasă a fetelor bete./ Pentru flacăra mea geamănă./ Pentru sora sufletească./ Pentru părinţie/ frăţie/ şi dezintegrare,/ slavă ţie, Doamne, slavă ţie.“
Trăgând linie, e de domeniul evidenţei că Spiro confirmă pe mai multe planuri: nu doar că volumul dă măsura desăvârşirii tehnice a unui autor al cărui talent a fost observabil încă din momentul debutului, dar şi apare ca un proiect reconciliant pentru cele două tendinţe poetice probate în volumele de până acum: confesivul şi observaţionalul. Sinteza adevărată are loc în acest volum, cum în subtilităţile sale pot fi descoperite şi certe urme ale unei strânse negocieri între influenţele exercitate asupra poetului şi noile tendinţe ale poeziei tinere.