a23

Conversaţii cu D. Sam Abrams
critic literar, Barcelona

Xavier Montoliu Pauli: Ai sosit la Barcelona la vîrsta de 18 ani, în 1970. Erau doar doi ani de cînd Universitatea publică catalană, Universitat Autònoma de Barcelona, îşi reluase cursurile. Ce i-a trezit tînărului şi promiţătorului om de litere nord-american interesul pentru literatura şi cultura catalană într-un moment în care doar se întrevedea o relativă recuperare a culturii catalane (franchismul se va termina abia în 1975)?

D. Sam Abrams: Cînd am aterizat la Barcelona eram foarte tînar şi inocent. De fapt, veneam cu o bursă pentru un an. Pentru mine însemna, în primul rînd, „a avea o anumită experienţă europeană“. Din secolul al XIX-lea există ideea că orice nord-american trebuie să petreacă un timp în Europa pentru a-şi completa instruirea. Heny James a imortalizat şi a mitificat această idee în romanele lui. În primele luni în Barcelona mi-am dat seama că nu ştiam nimic. Nu înţelegeam ce înseamnă Spania sau ce înseamnă Europa, nu înţelegeam nimic. Ideile pe care le aveam erau idei învechite care nu corespundeau realităţii. Trebuia să-mi rearanjez complet totul în cap. În plus, pe parcursul primului an, familia la care stăteam era una cu o profundă conştiinţă a catalanităţii ei. Ei m-au introdus în cultură catalană. Arta romanică, Modernismul, Gaudí, arhitectura modernă a lui Josep Lluís Sert, pictura lui Joan Miró şi Antoni Tàpies, poezia lui Joan Maragall. Şi un foarte lung etc. Cînd am început să citesc opera poetică a lui Maragall, mi-am dat seama că era vorba de un mare poet european ignorat. Atunci a început totul: mi-am dat seamă că există o Europă oficială şi una ascunsă.

X. M. P.: Eşti cunoscut că fiind catalanul din West Virginia, locuieşti în Catalonia de aproape cincizeci de ani, citeşti şi cercetezi literatura catalană. Ai un rol important în eseistica literară catalană (ca antologator al numeroaselor volume), iar vocea ta critică, sinceră, a devenit de mult un reper intelectual (ca publicist, colaborezi în mod regulat în presa scrisă de specialitate) şi, mai ales, ca reputat apărător al valorilor literare care din motive neobişnuite au fost uitate. Care este perspectiva ta asupra evoluţiei literaturii catalane de-a lungul ultimei jumătăţi de secol? Crezi că faptul că literatura catalană este o literatură europeană puţin cunoscută pe plan internaţional, sunt mulţi cei care nu au citit-o încă, are legătură cu acest fenomen, extrapolabil şi la alte universuri literare, de a nu valora destul tradiţia proprie? Care sînt motivele acestei lipse de interes pentru patrimoniul propriu?

D. S. A.: Cultura catalană este una mare, în cadrul diferitelor culturi din Europa. Cultura catalană a adus valori imprescriptibile culturii europene, cum ar fi gînditorul şi teologul Ramon Llull, poetul Ausiàs March (cel mai mare poet european al secolelor al XIV-lea şi al XV-lea), compozitorul Frederic Mompou, plus numele citate mai sus. Mulţumită bunelor oficii ale Janei Matei, cititorii români pot să aibă acces la diferite opere emblematice ale lui Ramon Llull (vezi Editura Meronia). Dar cultura catalană nu este atît de cunoscută la nivel internaţional din motive de ordin intern. Este vorba, în primul rînd, de faptul că nu dispune de un stat care s-o sprijine. Dar trebuie să avem în vedere şi problemele proprii. Societatea catalană nu îşi asumă în totalitate cultura naţională. Are dubii asupra valorii ei autentice. Şi nici nu se implică în potenţarea prestigiului cultural. Cultura catalană este bogată, diferită şi absolut competitivă, dar nu dispune de unelte interne, încât să poată stabili un canon, şi, ulterior, să-l poată impune la nivel internaţional.

X. M. P.: În anul 2005 ai îngrijit volumul La mirada estrangera (Privirea străină) care include textele despre Catalonia semnate de autori străini (Cervantes, Hans Christian Andersen, Prosper Mérimée, George Sand, Gertrude Stein, Max Jacob, Eugenio Montale, Dorothy Parker, Borges, Lorca, Rafael Alberti, Walter Benjamin, Robert Graves, Ernest Hemingway, Jean Genet, García Márquez ş.a.m.d.). Este vorba de cîteva perspective care vorbesc şi despre identitatea proprie. Necesară pentru a cunoaşte alteritatea. Societatea catalană se găseşte într-un moment de schimb, într-un proces liber şi voluntar spre independenţă. Din punct de vedere cultural şi, mai ales, literar, scriitorii catalani ar avea mai multă vizibilitate dacă ar dispune de un stat propriu nesubordonat statului spaniol în ceea ce priveşte felul în care acesta tratează celelalte limbi şi literaturi de pe teritoriul lui (în afară de cea castiliană sau spaniolă)?

D. S. A.: Mi se pare clar şi evident, dincolo de orice dubiu, că literatura şi cultura catalană ar beneficia extraordinar de un stat propriu. Pentru statul spaniol există doar cultura în limbă spaniolă sau castiliană şi apoi, un şir de culturi „minore“ în celelalte limbi ale statului. În acest moment, în generaţiile mai tinere, se produce un fenomen foarte interesant. Tinerii creatori nu se mai privesc în oglinda creatorilor spanioli, ci se uită spre alte ţări şi alte culturi pentru a găsi referinţele lor. Pînă acum, cultura catalană credea, în general, că marea cultură cu adevărat era cultura spaniolă în limba castiliană. Şi cultura catalană era una secundară. Dar în ziua de azi, acest lucru se întîmplă din ce în ce mai puţin. Prozatorii tineri, de exemplu, nu privesc către Spania, ci privesc către Europa şi către lume. Şi e limpede că prozatorii tineri nu mai privesc către autori precum Eduardo Mendoza, Javier Marías sau Javier Cercas ca modele. Poeţii tineri nu mai privesc către Antonio Gamoneda sau Luis García Montero. Era deja timpul să se întîmple asta. Tinerii, cu aceasta nouă viziune, pun bazele unei culturi catalane mai puternice şi mai puţin complexate.

X. M. P.: Totuşi, în 2007, Tîrgul de carte de la Frankfurt – desigur, unul dintre cele mai importante evenimente europene şi internaţionale, dacă nu cumva cel mai important – a avut ca invitat de onoare cultura catalană, un lucru cu totul excepţional, căci în mod obişnuit se invită doar ţări. Traducerile din literatura catalană în alte limbi au crescut progresiv. Care sînt autorii sau operele din literatura contemporană care vor intra într-un canon literar? Sau, mai bine spus, care ar fi operele pe care le-ai recomanda unui cititor român?

D. S. A.: Actualmente, literatura catalană dispune de mari creatori în toate genurile literare. În plus, există un extraordinar arc generaţional care cuprinde patru blocuri de generaţie active. Sînt prozatori de o mare greutate, ca Miquel de Palol, Francesc Serés sau Jordi Puntí. Sînt poeţi de înălţimea lui Màrius Sampere, Joan Margarit sau Lluís Solà. Memorialişti de vîrf, ca Pere Rovira, Valentí Puig, Vicent Alonso sau Enric Sòria. Şi am putea continua cu multe alte exemple, timp îndelungat. Aveţi norocul de a dispune de o excelentă selecţie a autorilor moderni şi contemporani pe care traducătoarea-editoare Jana Balacciu Matei a construit-o în extraordinara Bibliotecă de Cultură Catalană a Editurii Meronia din Bucureşti. Lista autorilor traduşi este foarte semnificativă şi are autori clasici-moderni şi contemporani de talie înaltă, precum Blai Bonet, Jaume Cabré, Pere Calders, „Víctor Català“ (Caterina Albert), Maria-Mercè Marçal, Joan Francesc Mira, Quim Monzó, Mercè Rodorda, Carme Riera printre alţii.

X. M. P.: În 2014, ai fost la Bucureşti, în cadrul primului colocviu internaţional consacrat traducerii din catalană, organizat de Universitatea din Bucureşti, Limbi şi culturi în contact: catalana şi Europa de azi;Dialoguri culturale prin traduceri literare. Ai fost invitat să ţii o conferinţă despre Joan Sales (Barcelona, 1912-1982), un autor clasic-modern catalan de mare forţă artistică. Ai participat la masa rotundă organizată de Editura Humanitas alături de traducătoarea Jana Matei şi de criticul literar Elisabeta Lăsconi (1957-2015). Ţin bine minte cît de surprinzătoare a fost pentru tine maniera de abordare a criticii româneşti. Ne poţi da cîteva detalii?

D. S. A.: Participarea mea la colocviul din Bucureşti a fost o autentică revelaţie. A fost unul de înalt nivel intelectual şi de mare interes cultural. Masa rotundă a fost o experienţă de neuitat şi una de impact de care o să-mi amintesc toată viaţa. De ce? Sînt trei motive foarte concrete. Primul motiv este forţa operei lui Joan Sales. Al doilea, forţa traducerii literare de a transla marile opere. Şi al treilea este forţa criticii literare de a ajunge la opere mari. Romanul lui Joan Sales, Incerta glorie(Ed. Meronia, 2014) este o importantă operă catalană şi un mare roman internaţional. La masa rotundă la care am fost invitat să particip am putut constata forţa artistică a acestei opere. Trei oameni specialişti şi competenţi, dar care nu aveau toţi ca limbă maternă limba catalană, vorbeam despre romanul acesta şi îi recunoşteam valoarea. Şi aceiaşi trei oameni ne-am înţeles bine şi am putut discuta cu amănunte despre roman, pentru că traducerea în limba română, am înţeles, nu a lăsat să scape nicio nuanţă din original. Cei trei oameni ne-am putut întîlni pe aceeaşi frecvenţă, din trei puncte de vedere diferite: Elisabeta Lăsconi, care nu cunoştea versiunea originală; Jana Matei, care cunoştea versiunea originală şi cea română; şi eu însumi, care nu cunoşteam versiunea românească. Trei poziţii diferite, dar într-un dialog absolut fluent şi cordial, pentru că această operă ne-a putut reuni şi lega. Şi, în sfîrşit, m-a frapat marea valoare a discursului critic, care a permis ca Elisabeta Lăsconi şi cu mine să ajungem să comunicăm la niveluri profunde prin intermediul irepetibilului roman al lui Sales.

X. M. P.: Dacă tot am pătruns în cultura românescă, în octombrie 2014 ai ţinut conferinţa de deschidere a Zilelor de Cultură Românească la Universitatea Rovira i Virgili din Tarragona, cu o prelegere despre un autor atît de patrimonial ca Marin Sorescu, a cărui operă a fost recent reeditată în limba catalană. Pe de altă parte, ai susţinut candidatura traducătorului Arnau Pons – renumit specialist internaţional al operei lui Paul Celan – pentru a-l propune la Premiul Naţional. Ca director al Festivalului Internaţional din Barcelona, ai organizat o masă rotundă cu traducătorii lui Basho, Celan, Brodsky, Sorescu şi Robert Creele în 2013, iar doi ani mai tîrziu, în 2015, l-ai invitat pe Mircea Cărtărescu la încheierea Festivalului care are loc la Palatul Muzicii din Barcelona. Interesul tău pentru literatura română îşi are rădăcinile în Statele Unite, adolescent fiind, cu lectura operelor Anei Blandiana, lui Marin Sorescu sau lui Nichita Stănescu… Întrebarea mea este dublă: una personală şi una profesională. Cum a fost să te întorci în ţara strămoşilor tăi şi cum este acest „pariu“ al tău, de a face prezentă literatura română – o tradiţie literară pe care Catalonia o considera, pînă de curînd, din necunoaştere, secundară.

D. S. A.: Într-adevăr, avem două chestiuni diferite: una personală şi una profesională. Am rămas impresionat că m-am putut „întoarce“ în oraşul bunicilor mei materni. Amîndoi erau originari din Bucureşti. Bunicul meu s-a născut în State, din părinţi bucureşteni. Bunica a trăit în Bucureşti pînă la 12 ani, cînd a emigrat în State. Ei erau imigranţi „forţaţi“, a trebuit să plece împotriva voinţei lor, încît nu vorbeau niciodată despre Bucureşti, dar, evident, rădăcinile erau foarte adînci. Să pot cunoaşte de aproape oraşul lor a fost, pentru mine, ca o întoarcere la mine, a fost un fel de revendicare a unei părţi din patrimoniul meu personal şi familiar.
În ceea ce priveşte relaţia mea cu literatura română, ea vine de departe, din adolescenţa mea. În State, în anii ’60 şi ’70, partea cea mai progresistă a lumii intelectuale şi literare privea spre Estul Europei căutînd noi repere, noi voci, noi forme de a face lucrurile. Literatura din Est era foarte la modă, mai ales în privinţa poeziei: Vasko Popa, Joseph Brodsky, Czeslaw Milosz, Thomas Venclova, Miroslav Holub, Vladimir Holan, Zbigniew Herbert… şi, bineînţeles, exista un interes pentru Marin Sorescu, Nichita Stănescu şi Ana Blandiana.
Cred că mulţi oameni din State au citit literatura română dar nu ştiu că au citit autori români, pentru că sînt „invizibili“ ca români, adică autori ca Mircea Eliade, Emil Cioran, Tristan Tzara, Paul Celan sau Eugène Ionesco. Au citit literatura română fără a-o conştientiza.
Mulţi ani a existat o problemă importantă în ceea ce priveşte recunoaşterea literaturii române pe plan internaţional. Explicaţia este foarte simplă. Pe de o parte, Europa nu a fost niciodată un continent integrant şi integrator. Au existat diferite proiecte pentru a reuşi integrarea totală a Europei, dar, mereu, proiectele au eşuat pentru că exista în continuare obsesia celor două Europe, vestică şi estică, cu o limpede prevalenţă pentru cea de Vest, în detrimentul Europei de Est. Să ţinem cont că mult discutata Comunitate Europeană a fost ultimul proiect al integrării europene, care nu a mers deloc, deoarece încă se mai vorbeşte de o Europă a celor două timpuri. Pe de altă parte, există problema adevăratului sechestru al României în timpul anilor de subordonare faţă de URSS, apoi ai dictaturii ceauşiste. România încă se recuperează din acest sechestru.
Din fericire, tendinţa postcolonială a culturii mondiale favorizează emergenţa multelor culturi mici şi periferice, care, în realitate, nu sînt deloc aşa. Să observăm că lumea este mult mai dispusă să recunoască autori din tradiţii aproape necunoscute. Sándor Márai, Péter Nádas, László Krasznahorkai şi Magda Szabó sînt, în prezent, autori cunoscuţi peste tot în lume. Să nu uităm că Mircea Cărtărescu apare pe lista nominalizaţilor la Nobel în fiecare an. Acum ştim că marii autori pot apărea în orice tradiţie literară, oricât de mică sau necunoscută ar fi.
Timp de trei ani am avut onoarea de a fi directorul Festivalului Internaţional de Poezie din Barcelona. Festivalul are o istorie de mai mult de trei decenii, care îl face să fie recunoscut că unul dintre festivalurile cele mai prestigioase din Europa. Pe scena Palatului Muzicii – o bijuterie a arhitecturii Art Nouveau catalane, „el Modernisme“ – au defilat poeţi de talia lui Bei Dao, Hans Magnus Enzensberger, Jorie Graham, Aleksandr Kuşner, Sharon Olds, Jaime Sabines, Charles Simic şi Adam Zagajewski, ca să dau cîteva nume. Am vrut să-l invit şi pe Mircea Cărtărescu. A venit, a participat şi a avut un mare succes. Cărtărescu, pe bună dreptate, merită un loc printre marii poeţi ai secolului XX. Poemul lui, Levantul, este una din marile opere lirice din modernitate. Şi opera sa în proză – foarte atinsă de impulsul liric – îl situează printre marii creatori actuali. Opera sa magna, Orbitor, este cunoscută peste tot în lume. Acum citim fără prejudecăţile de înainte. Acum nu se mai face diferenţierea între culturi mari şi culturi mici, ci vorbim despre opere mari şi autori mari sau despre opere şi autori mai trecători.
Avem, în prezent, un caz insolit în Catalonia, care demonstrează foarte clar ce zic. Este vorba despre poetul, criticul, teoreticianul, traducătorul şi editorul Arnau Pons. Pons este unul dintre cei mai buni cunoscători exegeţi şi interpreţi al operei lui Paul Celan la nivel internaţional, alături de figuri ca Jean Bollack, Peter Szondi sau Pierre Joris. Pons şi-a propus sarcina titanică de a traduce în limba catalană toată opera poetică lui Celan, carte după carte, în ediţii comentate. În 2014, i s-a decernat Premiul Naţional pentru Traducere – cea mai înaltă distincţie oferită de Statul spaniol – pentru acest proiect. Să remarcăm cum, din cultura catalană, Pons şi-a cîştigat un loc de respect şi de incidenţă pe unul din cîmpurile cele mai exigente ale culturii moderne: cunoaşterea operei lui Paul Celan. Nu mai sînt bariere.

X. M. P.: Actualmente, lucrezi la un proiect de a-l traduce pe poetul Màrius Sampere (Barcelona, 1928) în limba engleză. Ai tradus un alt poet, Joan Vinyoli (Barcelona, 1914-1984), încă aproape necunoscut internaţional vorbind. A penetra în sistemul literar anglo-american este o garanţie pentru a fi mai cunoscut şi valorat? Sau periferiile trebuie percepute ca fiind avantajoase?

D. S. A.: Sunt total convins că traducerea literară este o armă foarte puternică pentru a promova culturile, mai ales dacă aceea de pornire este una mică şi cultura de sosire este una mare, puternică. În acest sens, trebuie să ne amintim doar că marele William Faulkner este un produs al culturii franceze. Aura de geniu literar l-a ajuns odată cu Jean Paul Sartre şi traducerile lui în franceză. În momentul de faţă, la nivel cultural, uşa de intrare către recunoaşterea universală este limba engleză şi industria editorială din New York şi Londra.
Faptul de a-i traduce pe Sampere sau Vinyoli în limbă engleză este deja o declaraţie de principiu. Eu cred că cei doi poeţi merită un loc de frunte în poezia lumii, Sampere cu metafizica lui paradoxală, vitală, vizionară, tumultoasă şi corozivă, iar Vinyoli cu subtila sa combinaţie de realism, existenţialism şi autoreferenţialitate care ne face să ne gîndim la poeţi unici ca marele Wallace Stevens.

X. M. P.: La Barcelona, ai cunoscut-o pe Marta Petreu cu ocazia turneului ei literar. Cel puţin doi autori ca reputaţi eseişti vă leagă: Cioran şi Sebastian. Sînt doi exponenţi creatori ai istoriei culturii europene din secolul XX. Care sînt ideile lor care te-au atras?

D. S. A.: Mulţumită chiar operelor magne ale Martei Petreu, în sfîrşit am putut cunoaşte mult mai bine opera lui Cioran şi a lui Sebastian, cu toate luminile şi umbrele lor, cu toată încărcătura de paradoxuri, ambiguităţi şi tulburări. Asemenea personaje întotdeauna sînt de o mare bogăţie pe toate planurile. Şi nu cred că ne facem o favoare nouă înşine dacă adoptăm o poziţie simplistă şi reducţionistă şi îi dăm la o parte, uitîndu-i ca pedeapsă. Cioran, Sebastian, Céline, Pound, de Man, Heidegger şi mulţi alţii sînt personaje cu care trebuie să ne înfruntăm fără teamă. Sînt personaje care ne interpelează şi trebuie să acceptăm provocarea umană, intelectuală şi artistică a interpelării lor. Nihilismul sardonic al lui Cioran şi auto-ura calculată a lui Sebastian sînt forţe culturale prezente în societatea noastră şi nu putem să le omitem. A omite ceva înseamnă că lucrul respectiv cîştigă partida. Şi nici nu putem să ne prefacem că nu le vedem deloc, această soluţie este puerilă şi de o mare slăbiciune morală.

X. M. P.: And last but not the least. Să prezentăm opera ta poetică. Ultima carte publicată în ediţie bilingvă este: Into footness all their lust / Tot el desig a peu de plana (Toată dorinţa ca notă de subsol, 2002), din care Irina Petraş a tradus cîteva poeme în limba română. Pregăteşti un nou volum, The weeping angel / L’àngel que plora (Îngerul care plînge). Te întreb mai întâi: a scrie în limba catalană sau în limba engleză? Şi: de ce un înger care plînge?

D. S. A.: Legat de prima întrebare, am un punct de vedere ferm; eu separ limbile în două categorii: limbi de comunicare şi limbi de creaţie. Un scriitor poate folosi oricîte limbi de comunicare vrea el. O limbă de comunicare este cea pe care o poţi folosi atunci cînd comunici conţinuturi culturale. De exemplu, eu însumi folosesc limba catalană ca limbă de comunicare pentru a scrie critică literară şi articole de opinie în presă. Am scris critică şi articole şi în limba spaniolă. Şi sînt convins că o pot face şi într-o altă limbă. Dar limba de creaţie este o limbă unică, este limba cu care ai legături adînci, limba care se asociază cu rădăcinile tale identitare şi cu personalitatea ta. Nu cred în autori bilingvi. Poemele franceze ale lui Rilke sînt o galanterie, dar nu au potenţialul uman, intelectual şi artistic al Sonetelor către Orfeu. Joseph Brodsky este doi poeţi: poetul care a scris în limba rusă şi poetul care scria direct în engleză în ultimii săi ani de viaţă. Sînt doi poeţi diferiţi. Autenticul Brodsky este rusul. Brodsky englez nu este decît o simplă curiozitate culturală şi literară şi un fel de copiuţă pentru a ne apropia de cel rus şi de a înţelege alte aspecte ale operei lui în rusă. Poemele în engleză ale lui Brodsky reprezintă un soi de atentat împotriva limbii engleze, dar asta nu are de a face cu acea voce psalmică a lui Brodsky care porneşte din adîncul său şi trece prin Biblie, Puşkin şi W. H. Auden.
Îngerul care plînge, este o sculptură pe care am văzut-o la catedrala din Amiens, o sculptură care decorează mormântul canonicului Guilain Lucas, decedat în 1628. Este o piesă a sculptorului Nicolas Blasset, creată în 1636, în timp ce lucra la catedrală, între 1630 şi 1659. În timpul unei călătorii în Franţa, am putut admira sculptura şi imediat m-a frapat. Sîntem obişnuiţi să vedem îngerul care rîde din catedrala din Reims, care a devenit un reper pentru cultura noastră, dar de un înger care plînge nu s-a auzit niciodată. M-a impresionat imaginea şi m-am gîndit că era o bună întrupare a spiritului secolului al XXI-lea: pînă la urmă, îngerii plîng pentru noi.

Interviu realizat şi tradus
din catalană în română de Xavier Montoliu Pauli,
Barcelona, vara 2016