a18

Ovidiu Papadima
Bucureşti, 4 oct.1980

Iubite prietene Traian Blajovici,

          Am primit scrisoarea Dumitale din 12 sept.1980 şi îţi mulţumesc din inimă pentru generoasele aprecieri ale scrisului meu. Nu am ipocrizia să neg că astfel de opinii – bineînţeles, din partea unor personalităţi ca Dumneata, care merită credit deplin – mă bucură mult. Acum, cînd îmi fac bilanţul, depăşind vîrsta aşa zis „venerabilă“ de 70 de ani şi cînd sănătatea mă împiedecă să mai realizez cărţi de sinteză, mulţumindu-mă cu scrieri şi manifestări mai mărunte – cuvinte ca acelea ale Dumitale mă bucură şi-mi dau încredere că ceea ce am făcut nu a fost zadarnic. Urmăresc ceea ce scrie Ioan Alexandru – poet remarcabil şi cald cinstitior al sufletului românesc şi al spiritualităţii culturii noastre populare, cunoscută încă din copilăria sa transilvăneană; deunăzi am citit un frumos articol al său din „Flacăra“ şi m-a bucurat elogiul adus cuvintelor străvechi ale ţărănimii noastre, întemeiat pe entuziastele aprecieri ale unui tânâr savant japonez, care se reîntoarce mereu la noi, ca să cutreiere, mergînd pe jos, Maramureşul. Dar m-am şi întristat niţel, constatînd că între atîţia iubitori şi cunoscători ai frăgezimilor eticii şi poeziei vieţii acestei culturi – elogiaţi de Ioan Alexandru în acest articol şi în altele ale sale, de mai înainte – nu pomeneşte niciodată de mine, deşi multe dintre ideile de mare circulaţie şi prestigiu astăzi la noi au fost formulate încă de mult, din 1935, în vorbiri la Radio şi în articole ale mele în revistele de atunci, pînă în 1941, cînd a apărut cartea mea O viziune românească a lumii, premiată atunci de Academia Română cu premiul „I. Heliade-Rădulescu“. În timp ce L. Blaga vedea cultura noastră populară din perspectiva sistemului său filozofic, iar Mircea Eliade din aceea a istoriei religiilor, – eu o analizam în toată vastitatea şi complexitatea ei, ca o ordine de viaţă a satelor noastre din trecut, concretizînd-o prin evocarea nu numai a literaturii populare, ci şi a rînduielilor de viaţă, a obiceiurilor. Şi această uitare o constat şi la atîţia alţii care scriu astăzi despre creaţia noastră populară. E drept că această carte a mea a apărut acum patru decenii şi s-a epuizat încă de atunci. Editura Minerva mi-a propus – cu mai mulţi ani în urmă – o reeditare a cărţii, cu condiţia să o modific pe ici pe colo. E iarăşi adevărat că mi se reproşează astăzi că aş fi exagerat rolul formativ al creştinismului. Dar aceasta era o realitate în literatura veche şi în cea populară, era o realitate a epocii, nu numai în cultura noastră feudală, ci şi în aceea a altor ţări, unde ea nu e negată nici astăzi. La noi au fost reeditate – în substanţa lor – cele două volume ale lui N. Cartojan despre Cărţile populare, iar de curînd Istoria literaturii române vechi, tot a lui, – unde se constată aceleaşi fapte. Eu nu am negat, în cartea mea, substratul străvechi geto-dacic, nici cel latin, dar nu mi-am complicat cartea cu problema originilor; cele traco-dacice sînt şi astăzi greu de descifrat, din lipsa documentelor, iar în privinţa celor latine s-a exagerat mult, în secolul trecut. Eu am intenţionat doar o fenomenologie a culturii noastre populare, o înfăţişare a vieţii ei aşa cum apărea în culegerile noastre de folclor pînă în anii când am scris cartea. Recitind atunci cartea, am pregetat să o modific. De sigur, puteam elimina unele exagerări datorită clocotului tinereţii, – dar structura ei fundamentală nu o puteam modifica. Astăzi, dacă aş scri-o din nou, poate că aş scri-o altfel, mai ponderat. Dar ea şi-ar pierde viaţa şi farmecul acelei tinereţi, a cărei căldură acum nu o pot reînvia. Şi totuşi constat că această carte se mai citeşte şi astăzi – aşa cum a apărut ea atunci – ideile din ea umblă, aşa cu spuneam. Pe unele le recunosc chiar în tiparul frazelor mele de acolo. Cu cîţiva ani în urmă, citind un proiect vast de istorie a literaturii române prezentat de Paul Anghel într-o serie de articole, apărute mi se pare chiar în „Familia“, înfăţişînd rădăcinile acestei literaturi în cultura noastră populară – constatam cu uimire că vederile asupra acestora coincideau cu cele spuse de mine în O viziune românească a lumii. Am comunicat public – la o manifestare din Rîmnicu Vîlcea a Uniunii scriitorilor (Paul Anghel nu era de faţă, dar era prietenul său bun, Dan Zamfirescu) – cu toată decenţa, presupunînd doar că e o curioasă şi inevitabilă coincidenţă. Paul Anghel, cu care sînt în foarte bune raporturi şi astăzi şi pe care îl apreciez foarte mult ca scriitor – nu a reacţionat în nici un fel şi istoria sa literară nu a apărut mai tîrziu nici măcar în proiectele sale. Dar văd că m-am întins enorm la vorbă. Deci, la concluzie! Nu spun aici toate acestea ca să mă plîng, ci ca să dovedesc de ce aprecierile Dumitale m-au bucurat, arătîndu-mi că nu m-am trudit zadarnic. Am întîrziat să îţi scriu pînă acum, deoarece după primirea scrisorii Dumitale am primit un telefon de la dl. Iordache Florea, socrul Dumitale, prin care îmi vestea că – în urma rugăminţii Dumitale – va trece pe la mine ca să preia pachetele cu scrierile mele, pe care ţi le promisesem de mult şi pe care-mi era greu să le trimit prin poştă, deoarece tipăriturile erau de formate diferite, ceea ce complica ambalajul. La soluţia Gh. Bulgăr renunţasem şi eu, deoarece ştiam că e plecat temporar din ţară. Din fericire, a venit la mine dl. Iordache Florea, ca să ia cele două pachete – legate într-un singur plic mare – pe care le-am pregătit din vreme aşa cum mi-aţi spus: unul pentru d-voastră, altul pentru dl. Emil Roşescu. Din păcate, cărţile mele nu le mai am decît în exemplarele pe care le păstrez în biblioteca mea. Am scotocit totuşi cîte un exemplar pentru fiecare pachet, scriind pe acestea cuvenitele dedicaţii. Restul, sînt extrase din studiile publicate prin reviste – nici acestea toate, din aceeaşi pricină. Mi-aţi scris şi mi-a repetat şi dl. Florea rugămintea – să vă comunic ceea ce îmi amintesc despre Mihail Samarineanu. Merită într-adevăr să se scrie despre dînsul. Unul dintre motivele pentru care am cerut să mi se dea Oradea – cînd s-au făcut numirile de profesori titulari de liceu, în urma examenului de capacitate din 1935 – a fost şi dorinţa de a-i ajuta lui Samarineanu acolo. Din acelaşi imbold se dusese acolo şi prietenul şi colegul meu Octav Şuluţiu, ca profesor de limba franceză. Eu demisionasem din învăţămîntul universitar, ca să fac apostolat la graniţa de vest. Ştiţi cum era Oradea atunci, nu era ca astăzi. Era mare nevoie de oameni de cultură românească acolo şi Mihail Samarineanu ducea o muncă crîncenă – mai ales prin a doua serie a revistei Familia, ca să promoveze această cultură în Bihor. Mai se străduia acolo şi colonelul Bacaloglu – care scotea revista Cele trei Crişuri – dar nu avea pregătirea literară a lui Samarineanu. Samarineanu era aromân de origine, chiar din Samarina, unde se născuse şi tatăl meu. Îl cunoşteam şi îl preţuiam de mai nainte – aşa că am fost mulţumit cînd mi s-a dat catedra de limba română la Liceul „Em. Gojdu“, la Secţia maghiară. Mergea greu cu elevii maghiari, se mişcau greu în limba română, iar profesorul în locul căruia venisem fusese cam sever cu ei şi erau timoraţi. Mi s-a întîmplat, mult mai tîrziu, ceva emoţionant în legătură cu elevii mei de acolo, cu care căutasem să mă port astfel ca să dispară orice stînjenire între noi. Acum vreo trei ani – după ce ieşisem la pensie de la institut – mă trezesc cu un telefon de la secretariatul Institutului de etnografie şi folclor, cum se numea pe atunci. Mi se spunea că un profesor din SUA, profesor universitar, dorea să mă vadă şi să stea de vorbă. Am răspuns, tot la telefon, că accept cu plăcere, dar cel mai potrivit loc ar fi la acel institut, pe care profesorul îl vizitase tocmai atunci. Cînd ne-am întîlnit la Institutul condus pe atunci de Mihai Pop – în prezenţa unuia dintre membrii institutului, la rugămintea mea – m-am lămurit despre ce era vorba. Persoana respectivă era Dr. Lajos Vincze, „Assoc. Prof. of Anthropology“ la o universitate de stat din SUA. Vorbea încă destul de bine româneşte, căci fusese unul dintre elevii mei din Oradea. Specialist în „Cultural Anthropology“, ceea ce la noi se numeşte etnologie şi folclor – şi venit cu invitaţie oficială la noi, ca să ia contact cu terenul şi cu specialiştii noştri, auzind de la ei şi numele meu, a întrebat dacă n-am fost cumva profesor la liceul „Em. Gojdu“. S-a găsit cineva care să ştie şi i-a confirmat. În primele minute ale întîlnirii noastre, mi-a spus emoţionat că a ţinut să mă revadă – după mai bine de patru decenii – şi să-mi mulţumească pentru modul cum m-am purtat ca profesor, cu el şi cu colegii lui din clasă. Am făcut planuri de colaborare în viitor – în domeniul culturii populare – să facem schimb de cărţi şi publicaţii ale noastre, dîndu-şi adresa lui la Universitatea din Ohio. Bolnav fiind şi ştiind cît costă – timp, grijă şi bani – un astfel de schimb, nu m-am putut ţine de cuvînt şi nici dînsul nu mi-a trimis nimic. Nu mai ştiu despre el nimic de atunci. La sfîrşitul anului şcolar 1935-1936, am cerut şi am obţinut transferarea mea la Şcoala normală din Cîmpulung ( Muscel), pentru a fi mai aproape de Bucureşti, de a cărui viaţă universitară nu vroiam să mă rup cu totul. A venit între timp şi chemarea mea la Bucureşti, ca să-mi fac stagiul militar, pe care-l tot amînasem, fiind înscris la un doctorat pe care l-am dat mult mai tîrziu. V-am scris toate acestea ca să va daţi mai bine seama ce a însemnat scurta mea şedere la Oradea. Pe timpul cît am fost profesor de limba română la Secţia maghiară am condus Societatea de lectură a elevilor români de la „Em. Gojdu“. Am avut astfel, indirect, ca elevi o serie foarte bună, din care îi amintesc pe Gh. Bulgăr, Ovidiu Drimba, Ion Şiugariu şi alţii. Dl. I. Florea îmi spunea că – în scrisoarea d-voastră primită de dînsul – îl rugaţi să mă întrebe dacă Mircea Eliade ar fi fost elev al liceului „Em. Gojdu“. Nu ştiu nimic de aşa ceva, – nici din amintirile mele de acolo, nici din cele citite pînă acum. De altfel, era aproape imposibil, fiind bucureştean şi prin naştere şi prin familie, iar el nu era dintre acei elevi slabi – regăţeni cum li se zicea pe atunci – ca să caute un refugiu în şcoli depărtate. Poate că am înţeles eu greşit ceea ce dv. voiaţi să aflaţi despre el. Şi acum să revin la Mihail G. Samarineanu. Constat că scrisoarea mea s-a lungit enorm, iar scrisul meu devine din ce în ce mai puţin lizibil, din cauza oboselii pe care mi-o produce poziţia în care stau. Samarineanu era în primul rînd un mare suflet, cald şi entuziast. Marele lui suflet românesc l-a făcut să se risipească într-o sumedenie de activităţi culturale. Pe cînd eram la Oradea, mi-aduc aminte că venise acolo ca invitat să ţină o conferinţă, celebrul Trancu-Iaşi. Seara, M. Samarineanu a organizat o masă la restaurant, în onoarea lui. Nu ştiu de ce – poate sub influenţa vinului, poate a firii lui de iubitor bătrîn al sexului frumos – Trancu-Iaşi se comportase prea vizibil insistent faţă de doamnele din vecinătatea lui, între care era şi d-na Florica Samarineanu, soţia amfitrionului. M. Samarineanu a ştiut să-l pună la punct, cuviincios dar drastic, cu demnitatea cunoscută a aromânilor. Mi se pare că între fotografiile din arhiva mea se află şi una înfătişîndu-ne la un popas al autobuzului nostru, călătorind în Bihor la o manifestare culturală. Ştiu că a scris şi literatură – s-a risipit prin reviste, cum spuneam, fără să-şi adune scrierile în vreun volum de poezii sau proză. În paginile revistei Familia, M. G. Samarineanu trebuie să existe adesea, nu numai pe copertă. În al său Dicţionar de pseudonime, admirabilul om care a fost Mihail Straje, mort de curînd, a dat o succintă notă bio-bibliografică, amintind revistele numeroase la care a colaborat Samarineanu, precum şi multele pseudonime pe care le-a folosit, din prea multă modestie. Nota a fost scrisă după indicaţiile date [cuvânt indescifrabil] de d-na Florica Samarineanu (el a murit în 1959, iar dicţionarul a apărut în 1973, la Editura Minerva). La bătrîneţe, M. G. Samarineanu se mutase la Bucureşti – erau aici fraţi de ai săi, cred că după cedarea Ardealului de Nord. Luaţi de vîrtejurile vieţii, fiecare dus de vîrtejurile vieţii, nu ne-am mai reîntîlnit. În capitolele despre literatura aromână şi contribuţia aromânilor în viaţa poporului român, din cartea sa Oameni şi aspecte din istoria aromânilor (Editura Cugetarea, 1940) Sterie Diamandi îl menţionează pe M. G. Samarineanu doar cu numele, printre aceia care „au adus modestul lor obol pe altarul culturii româneşti“ (p. 118). Sterie Diamandi mai trăieşte, în Bucureşti, în vîrstă de peste 80 de ani şi e bolnav. Stă aproape de mine şi aş putea să-l caut – dacă mai aveţi nevoie de alte amănunte – şi să-l întreb dacă mai ştie despre M. Samarinenau mai multe. În concluzie, M. Samarinenau n-a fost un mare talent literar. Căsătorit cu o româncă de aici, n-a scris în dialect, după cîte ştiu. A fost însă, aşa cum spuneam, un om de suflet, cu o prodigioasă activitate culturală, în serviciul cauzei româneşti la marginile de apus ale patriei noastre. Ca atare, merită cred, să nu-l uităm de tot, mai ales de cei care cunosc trecutul apropiat al Bihariei. Iubite prietene, Traian Blajovici, nu ştiu cam ce aş mai avea de adăugat prea lungii mele epistole. Ba da, era să uit! La solicitarea d-voastră de a vă trimite o „autobiografie“ a mea, – nu am nici una la îndemînă. Am recurs la soluţia de a mă despărţi de unul dintre exemplarele cărţilor care conţin interviuri luate mie. Şi anume volumul Conştiinţă artistică prin operă,de Constantin Dumitrache, – care cuprinde şi suficiente date despre viaţa şi scrierile mele. În treacăt fie zis, am avut surpriza de a mă afla menţionat bio-bibliografic în celebrul dicţionar al contemporanilor din întreaga lume, Who’s Who in the World, ediţiile 1971-1972, 1973-1974. Încă odată, vă cer scuze pentru truda la care vă va sili descifrarea caligrafiei mele, deşi în bunătatea d-voastră aţi negat-o. Nu am curajul de a o reciti şi corecta. Vă îmbrăţişez cu toată preţuirea, adăugînd gîndurile bune al soţiei mele pentru d-voastră şi familia d-voastră.

Ovidiu Papadima

P.S. N-aveţi vreodată treburi prin Bucureşti, vreo ocazie de a veni pe aici? Ne-am bucura enorm să ne revedem în locuinţa noastră.
P.S.2. Am uitat să vă scriu despre poetul Ştefan Baciu. Pe altădată…