a15

Mecanica subtilităţii

Emanuel Modoc

Un caz aparte în literatura recentă îl reprezintă prezenţa (tot mai pregnantă) a debuturilor relativ târzii. Relevanţa autorilor acestor debuturi nu ţine atât de vârsta biologică, cât de paradigma în spatele căreia se raliază. Ajunşi în pragul vârstei mijlocii, aceşti debutanţi iau calea unui soi de estetism subtil, dar lipsit de sobrietate. În rândul acestor debutanţi, Alina Purcaru, Vlad Roman şi Horia Corcheş au avut apariţii editoriale cel puţin interesante anul acesta. În acelaşi timp, opţiunile lor estetice sunt variate. Alina Purcaru scrie o poezie diafană, departe de imaginarul douămiist, optând pentru formula elegantă şi discursul sofisticat, gata rafinat. Vlad Roman a debutat cu un roman aproape în întregime scris la persoana a doua, teribil-estetizant şi amintind, pe alocuri, cel puţin în componenta caracterologică, de zonele hipster ale cărţii de povestiri scurte semnate de Marius Chivu, Sfârşit de sezon. Debutul romanesc al lui Horia Corcheş (Partaj, Bucureşti: Editura Art, 2016) se leagă, în schimb, de o tradiţie literară cu urme mult mai adânci în literatura noastră. Cu numeroase urme de holbanianism (prin tematica erotică închisă în sine, solipsistă) şi preluând deseori notaţia lucidă, dar consumată de tangaje interioare, a unui Camil Petrescu, Horia Corcheşare şi o bătaie mult mai lungă decât cea a congenerilor lui: Partaj e un roman polifonic care se bazează pe autoficţiune aproape pentru a parodia autoficţiunea, compus din şaptesprezece proze scurte de sine stătătoare care îşi găsesc confluenţa în personajul central al cărţii, Matei Jitaru. Trama din Partaj e una cât se poate de previzibilă. Romanul porneşte dintr-o experienţă de dragoste care îi oferă lui Matei (personajul principal) iluzia că se reinventează, că îşi descoperă sinele. Matei e un bărbat care trăieşte criza vârstei de mijloc (fapt semnalat de Claudiu Turcuş pe coperta a patra a cărţii) pe care nu o poate rezolva. Artificiul din spatele acestei poveşti e, şi el, previzibil. Matei pare că repetă fatalist istoria unchiului său, Ionel. Relaţiile amoroase pe care le are Matei sunt, şi ele, de orientare fatalistă. Însă Matei îşi dă seama de platitudinea şi de clişeul propriilor sentimente. Hiperlucid, personajul din romanul lui Horia Corcheş are emfaze intelectualiste, revelaţii sentimentale, o dorinţă permanentă de a evolua intelectual, însă toate aceste calităţi nu fac decât să trădeze un mecanism compensativ cu care să facă faţă inabilităţii lui de a menţine o relaţie amoroasă.
Această tensiune se extinde şi asupra celorlalte personaje care se descoperă prin autoanaliză. O puternică dorinţă de autoconfirmare răzbate din existenţele lor mundane, de unde nu vine nicio urmă de confirmare exterioară. La fel ca revelaţiile lor, iubirea nu e una metamorfotică, salvatoare, ci un simplu instrument asertiv. Trecând de la o relaţie ratată la alta, îşi construiesc o stilistică a experienţei dramatice, prin filtrul căreia îşi gestionează vieţile. De aici, un multiplu joc de oglinzi construieşte marele bazin al romanului. Avem, aşadar, jocuri antitetice (Matei-Sinel), jocuri fatalist-mimetice (Matei-Ionel) sau false proiectări de sine în celălalt (Ligia, Arina, Maria). Aceste redări în oglindă, în paralel cu istoriile alternative, reprezintă găselniţa cea mai inteligentă a romanului. În raport cu soţul Mariei, de pildă, Matei caută să găsească acele calităţi individuale care să-l distanţeze de acesta, un ofiţer cât se poate de banal, lipsit de sentimente autentice, care îşi auto-impune emoţiile şi îşi coordonează acribios viaţa sentimentală şi socială.
Pe latura formală, Partaj e o autoficţiune, în sensul că strategiile de ficţionalizare utilizate în roman merg mână în mână cu cele utilizate în mod tradiţional în autoficţiuni, însă Horia Corcheş nu provoacă şi nici nu destabilizează convenţiile deja stabilite. În schimb, autoficţiunea e mecanismul compoziţional prin care autorul caută adevăruri mai puţin literale, mai puţin evidente. Perspectiva demiurgică, cuplată cu naraţiunea psihologizantă, creează o oarecare distanţă faţă de aspectele autoficţionale. Din acest melanj, aproape desăvârşit din punctul de vedere al resurselor tehnice, iese o combinaţie reuşită între drama contemporană a unui om la 40 de ani şi o radiografie nu atât detaliată, cât autosuficientă, nu atât o frescă, cât, mai degrabă, o panoramă. Pe un alt palier, secundar, Partaj atinge câteva note prea puţin cântate în proza contemporană românească. Avem de-a face cu o scanare observaţională a mediului şcolar (mai cu seamă în capitolul Matematică). Matei e un director de liceu de filieră vocaţională, fraudulos, dar în acelaşi timp merituos, cu o părere foarte proastă despre şcoala pe care o conduce şi care îi provoacă cele mai mari angoase sociale. Foarte interesant, aici, e modul în care sistemul educaţional pare să-i anuleze lui Matei orice puseu de pasiune profesională. Analiza (e drept, voalată) a acestei lumi relativ umbrite de povestea centrală de dragoste trebuie totuşi înţeleasă în subtilităţile ei, întrucât slujeşte cadrului mai larg al deficienţelor lui emoţionale.
Toate aceste aspecte confirmă ideea, de pe coperta a patra, a lui Alex Goldiş privind iluziile şi stereotipurile middle-class-ului actual („încrederea pozitivistă în instituţii sau mitul familiei perfecte“). Matei e deopotrivă sastisit de clişeele instituţionale cu care se confruntă şi de propriile drame pe care şi le generează la nesfârşit, cu un soi de voluptate a suferinţei aflate la pragul gratuităţii. În tot cazul, personajul central din Partaj rămâne un auto-devorat, care îşi materializează ratările prin persistenţa lui de a rămâne captiv în interiorul relaţiilor amoroase ratate. Singura desfătare (şi, de aici, şi cheia autoficţiunii) rămâne în focalizarea până la acribie a realităţii, într-o lentoare la fel de obsesivă ca psihozele lui Matei. De altfel, aceste pasaje se regăsesc în întregime atunci când perspectiva naratologică se concentrează asupra personajului central: „Maria se opri pentru o clipă şi ridică paharul de vin să ia o înghiţitură. Matei simţise deja în ceafă cum i se adună toată limfa ca într-un nodul şi-şi dusese mâna să pipăie, dar nu era nicio umflătură. O văzu cum atinge piciorul paharului, cum îl ţine în echilibru o clipă între trei degete, apoi simţi încordarea uşoară a muşchilor în gestul ridicării lui spre buze. Privea hipnotizat cupa paharului cum se colorează în roşu, revărsarea lichidului peste marginea lui, până în gură, peste limbă, trecând lent prin gâtlej, mângâindu-i obrajii. Şi stropii rămaşi pe buze apoi, şterşi cu vârful limbii, într-un gest ostentativ. […] Matei simţi cum i se îngroaşă nodul din ceafă şi acum avea senzaţia că i s-a dublat capul, că i-a crescut brusc încă un creier, care ameninţă să-i rupă pielea şi să împroaşte. Aruncă o privire în spate şi văzu pe perete oglinda imensă. Luă la repezeală paharul cu vin în mână şi îl dădu peste cap dintr-o înghiţitură“.
Prilej cu care revin la paradigma estetică la care iau parte scriitori ca Horia Corcheş. Avem de-a face, în Partaj, cu un roman erotic pur şi simplu. Într-un context literar în care erotismul este cel mai adesea politizat, expus din punct de vedere social şi ideologic, aşadar un erotism „cu teză“ neapărat, drama erotică e singura care îl interesează pe Horia Corcheş. De aceea, componenta psihologică îl leagă de o tradiţie interbelică a romanului erotic (Anton Holban, Camil Petrescu şi chiar Gib Mihăescu, mai ales în latura obsesionalului). Chiar dacă uneori nu reuşeşte să-şi controleze suficient de bine efuziunile, eşuând câteodată într-un registru când melodramatic, când infatuat (deşi s-ar putea ca aceste „defecte“ să pară, în ochii multor cititori, calităţi), Partaj rămâne un debut notabil, cu siguranţă cel mai bine individualizat în rândul debuturilor târzii.