a15

După părerea domnului Grozăvescu 

 Florina Ilis           

          Ce minunat lucru este internetul!, îşi spune mereu domnul Grozăvescu care ignoră ceea ce se petrece în propria sa bucătărie şi nu ştie niciodată cu ce e îmbrăcată doamna Grozăvescu, dar care nu şi-ar începe ziua fără a porni întâi de toate calculatorul. Cercetează buletinul meteo, citeşte ziarele on-line şi intră pe facebook. Când domnul Grozăvescu a descoperit internetul, pătrunzând ca Alice în ţara minunilor, trecuse de mult de vârsta lui Alice, ba chiar lăsase prima şi a doua tinereţe în urmă, având 70 de ani. Singurul său regret era acela că făcea parte dintr-o generaţie pentru care asemenea minunăţii au venit mult, mult prea târziu. Îşi aducea aminte că, pe vremea când făcuse armata, prin 1967, la Bucureşti, unei scrisori trimise părinţilor săi înspre nordul ţării îi trebuia vreo două-trei zile ca să ajungă la destinaţie, apoi, încă două sau trei zile până când să primească răspunsul din mâinile soldatului însărcinat cu corespondenţa militarilor în termen. Astăzi, domnul Grozăvescu vorbea pe internet cu nepoata sa care se afla în Canada, cu fiica şi cu ginerele său, numai prin intermediul calculatorului. Oricât ai fi de ataşat vechilor valori tradiţionale, şi domnul Grozăvescu era, după cum se lăuda în faţa vechilor amici cu care juca table în Parcul Central, nu poţi să nu fii impresionat şi mut de admiraţie în faţa internetului care desfiinţează toate graniţele. Prietenii de demult, care deveniseră cu trecerea timpului amintiri uitate din vechi albume de şcoală, se preschimbaseră în prieteni noi cu care, prin facebook, domnul Grozăvescu reînnodase vechile legături. Ca să nu mai vorbim de faptul că foştii elevi îl contactaseră tot prin facebook, trimiţându-i, din când în când, câte un gând bun, o fotografie cu familiile lor.
Un alt mare avantaj al internetului îl reprezenta, după părerea domnului Grozăvescu, posibilitatea de a călători gratuit în toată lumea, de a vedea locuri îndepărtate, de a ajunge cu privirea în ţinuturi unde altădată nici n-ai fi gândit că ai putea ajunge altfel decât prin intermediul cărţilor sau al imaginaţiei. De când cu internetul, vechile cărţi de călătorie ale domnului Grozăvescu rămăseseră închise în bibliotecă. Ca fost profesor de geografie, domnul Grozăvescu nu iubea nimic mai mult decât călătoria. Nu ar fi avut niciodată bani să ajungă în Ţara de foc, dar de îndată ce tasta numele unei localităţi îndepărtate, Ushuaia, de pildă, îşi putea alcătui un tur virtual al zonei, găsea fotografii, mici filmuleţe postate de fericiţii călători care au ajuns acolo şi, prin googlemaps, putea plonja el însuşi în mijlocul străzii Ramón Cortez din Ushuaia. De ce nu exista în Ushuaia şi o stradă cu Julius Popper, cunoscutul explorator şi inginer a cărui familie se trăgea din Bucureşti, domnul Grozăvescu nu înţelegea…
Ajunsese aproape un maniac al călătoriilor virtuale. Pentru a-l smulge din acea stare de beatitudine şi totală dăruire, doamna Grozăvescu trebuia să apeleze nu la farmecele ei feminine, care cu timpul se evaporaseră, iar capotul vechi de casă nu o prea ajuta în această direcţie, ci la tertipuri mai adecvate situaţiei lor de doi bătrâni pensionari, cum îi plăcea să spună tocmai ca să-l enerveze. Îl trimitea la piaţă. Uitase să cumpere, morcovi, de pildă. Sau îl ruga să desfacă un borcan cu murături, înşurubat prea tare. Ori îl solicita la o oarecare îndeletnicire pe care biata femeie nu putea s-o îndeplinească de una singură. Să scoată aspiratorul din cămară, aflat pe raftul de sus. Domnul Grozăvescu nu putea să nu dea curs solicitărilor nevestei sale fiindcă, aşa cum n-ar fi vrut să se înţeleagă, simţea o oarecare vină pentru această pasiune, nefirească pentru un domn serios de vârsta lui, după cum îl tachina şi soţia, o pasiune pe care cu cât îl captiva mai tare, cu atât o socotea mai vinovată şi nepotrivită. Evident, doamna Grozăvescu nu-i împărtăşea pasiunea pentru internet, dânsa nu pricepea cum te putea entuziasma un oraş pe care nu l-ai văzut niciodată. În schimb, la televizor, considera doamna Grozăvescu, mai precis, la telenovele, e viaţă, viaţă adevărată! Personajele din filme, desăvârşite din toate punctele de vedere, intră în scenă şi vorbesc adevărata limbă a sufletului, înfrumuseţează realitatea cu pasiunile lor, până şi cele mai josnice patimi, ca invidia, gelozia sau ura, capătă, în film, lustru, înfiorând spectatorul, făcându-l să tremure pe dinlăuntru şi să recunoască în trăirea actorilor stări proprii, înăbuşite greu în suflet. Dar fără intrigile caracterelor negative, oamenii puri nu ar mai emoţiona şi nu te-ar mai durea văzându-i cum cad nevinovaţi în plasa duşmanilor, fără să poţi, în numele binelui, interveni. Şi, totuşi, cât de sus se înalţă prin iubirea statornică şi curată caracterele frumoase, sincere! În spatele uşilor pândesc intriganţii şi servitorii, răsturnările de situaţii apar la tot pasul, se ivesc terifiante secrete din trecut, totul se învălmăşeşte, te ţine cu sufletul la gură, când credeai că vei afla ceva, se schimbă scena sau se termină episodul dându-ţi un prilej cum nu se poate mai fericit de a aştepta cu nerăbdare până în seara următoare, făcându-te să speri, să te implici şi să participi intens la desfăşurarea acţiunii şi la încleştările dramatice de care au parte eroii. Omorul nu-ţi provoacă spaimă, e compensator, întotdeauna moare cine trebuie şi, într-un final fericit, după zeci de episoade, dragostea adevărată triumfă. Ce îţi poate oferi internetul din toate astea? Nimic!
Adevărul!, susţinea domnul Grozăvescu. Şi, ca să-i demonstreze, căuta informaţii despre telenovelele ei preferate, despre actori, demonstrându-i, cu ecranul în faţă, cât se înşela buna doamnă când făcea combinaţii amoroase între actori sau când îşi închipuia că peste tot în ţările sud-americane e aşa de frumos şi curat ca în filme. Când între cei doi soţi izbucneau discuţii contradictorii, niciunul nu ceda în faţa celuilalt, fiecare argumentând în favoarea pasiunii personale, bătălia retorică sfârşind, fie din lipsă de noi argumente, lucru valabil pentru ambele tabere, fie din lipsa de entuziasm în a mai continua o discuţie care nu ducea nicăieri. Uneori doamna Grozăvescu punea capăt discuţiei amintindu-şi că trebuia făcut un lucru sau altul. Ea era cea care, întotdeauna, avea un picior bine înfipt în lumea concreteţii materiale, a realităţii vieţii.
Dar asupra unui lucru cădeau amândoi de acord: ce minunat era Internetul, mai precis, skype-ul, fiindcă le permitea să se vadă şi să schimbe câteva cuvinte cu fiica lor, Maria, şi ginerele Paul, stabiliţi în Canada. Să o mai înveţe pe nepoata lor Ann (Anişoara, cum o alintau) câteva cuvinte româneşti. Domnul şi doamna Grozăvescu se aşezau în fiecare duminică după-masă în faţa calculatorului şi aşteptau. În Canada era dimineaţă, singurul moment din săptămână când fiica lor avea timp să petreacă o jumătate de oră cu părinţii din România. Sau cincisprezece minute. Mai nou, terminau totul în zece. Dar, decât deloc…! Cele zece minute deveneau apoi tema principală a discuţiilor celor doi bătrâni înainte de culcare. Fiecare cuvânt, fiecare expresie, fiecare mişcare a fiicei lor era interpretată, subînţeleasă şi analizată în detaliu. Nepoata lor, Ann, care avea deja 14 ani, le spunea scurt că îi e dor de ei şi că-i iubeşte, apoi o ştergea repede. Nu vorbea decât puţin româneşte…
E duminică. Seara de Crăciun. Conveniseră să se întâlnească pe net la ora opt, ora României. Domnul Grozăvescu pregătise computerul. Verificase să fie în priză, să fie pornit. Încercase difuzoarele. S-a asigurat că există o conexiune bună. Doamna Grozăvescu pregătise o farfurie cu cozonac. Ceaiul de tei. Se dichisise cum ştiuse ea mai bine. Şi-a schimbat capotul vechi de toate zilele, cu cel de duminica, cumpărat special pentru discuţiile de pe skype. Domnul Grozăvescu purta întotdeauna cravată. Ca o reminiscenţă a vremurilor de la catedră. Peste cămaşă şi cravată, îşi pusese un jerseu en cœur, tricotat de doamna Grozăvescu. Aşteptau plini de emoţie să sunetelefonul. Doamna Grozăvescu tresărea de fiecare dată când auzea acel sunet. Deşi îl auzise de atâtea ori, tot mai sărea sperioasă de la locul ei. E adevărat că domnul Grozăvescu se obişnuise să dea volumul tare. Ca nu cumva să fie prin casă şi să nu-l audă. Dar motivul adevărat era că bătrânul profesor nu mai auzea bine, lucru pe care, de altfel, nu l-ar fi recunoscut niciodată. Cu jumătate de oră înaintea orei stabilite, se aşezau amândoi, dichisiţi, la masa din sufragerie aşteptând apelul. În spatele lor, se înălţa biblioteca din lemn masiv, sculptat, dichisită cu cărţi. Erau cărţi cumpărate, aproape fără excepţie, înainte de 1989. Doamna Grozăvescu bombănea de fiecare dată când trebuia să le şteargă de praf. Cărţi de istorie şi geografie, beletristică. Întreaga serie Jules Verne. Cărţi de maxime şi cugetări de care se servise domnul Grozăvescu în faţa elevilor, enunţându-le pilde ale înţelepţilor de odinioară.
Cei doi soţi stau şi aşteaptă, dar telefonul nu sună. Computerul e aşezat pe masa din lemn de cireş din sufragerie. Cei doi soţi stau solemni pe câte un scaun cu spătar sculptat. Privesc spre ecran, aşteptând semnalul. Din când în când, doamna Grozăvescu trece cu batista peste ecran ca să îndepărteze nişte fire invizibile de praf. Trecuseră mai bine de 30 de minute de la ora stabilită. Încă nu era totul pierdut, o îmbărbăta domnul Grozăvescu pe soţia sa. Mai e timp! Ieri a fost ajunul de Crăciun, completează el, poate că s-au trezit mai târziu astăzi. Îşi permit şi ei să doarmă mai mult în ziua de Crăciun. Dar doamna Grozăvescu, impulsionată de filmele sud-americane, creează o suită de scenarii. Fiica lor a avut un accident. Tocmai în ajunul de Crăciun. Se grăbea acasă de la clinică (ea fiind medic), iar drumurile fiind cu zăpadă, le spusese doar că în Canada e iarnă grea, a avut un accident. Au dus-o la spital, cu ambulanţa. Au pus-o la aparate. Doamne, ce greu trebuie să-i fie, departe de părinţi! Într-un alt scenariu i se întâmplase nepoatei Ann ceva: A căzut la patinaj! O piruetă din acelea complicate, cu răsuciri… Fata făcea patinaj artistic de performanţă. Şi-a rupt ceva, doamne fereşte! Un picior, o mână…. Dar se putea întâmpla ceva şi cu ginerele lor, nu?! Lui i s-a întâmplat ceva cu siguranţă! Asta era mai uşor de suportat. Nu le-a plăcut niciodată de Paul. Le-a luat fiica şi a dus-o departe, în Canada. Ea avusese o situaţie bună în ţară, lucra la clinică, se înscrisese la doctorat, avea apartamentul ei. Când le-a spus părinţilor că se căsătoreşte cu Paul au fost surprinşi. Fuseseră colegi de liceu, e-adevărat, dar el plecase cu părinţii în Canada, imediat după Revoluţie… S-au regăsit mai târziu pe internet. Internetul ăsta, arză-l focul! După doi ani, cât au comunicat numai pe internet, el a venit în ţară şi a convins-o să se îndrăgostească de el. Domnul şi doamna Grozăvescu nici nu s-au dezmeticit bine, că fata lor, singura lor fiică (sufletul lor), a şi plecat departe, la capătul lumii. Apoi, anii au trecut… Da!, mai mult ca sigur că lui i s-a întâmplat ceva. Un secret terifiant din trecut!, gândi d-na Grozăvescu şi tâmpla îi zvâcni. Dar care? Aha! Ştia. Ca-n Inimă sălbatică şi pură. El recunoaşte că mai are o familie în Canada. Că din acea căsătorie are un fiu de 17 ani şi o fată de 15 ani. Că, de fapt, căsătoria cu fiica lor nici nu era legală. S-a făcut, oricum, în România. În Canada, el s-ar fi prefăcut că se ocupă de acte, dar totul a rămas în suspensie. Fiica lor, preocupată de muncă, nu a dat atenţie acestor lucruri şi a avut încredere în el. Ieri, în ajun de Crăciun, a ieşit totul la iveală. Toate aceste lucruri doamna Grozăvescu le spune aproape dintr-o răsuflare. Am o durere, uite aşa, ascuţită, în inimă!, arată ea spre coşul pieptului. O presimţire rea. Taci femeie!, se răsteşte la ea domnul Grozăvescu, verificând, încă o dată, firele, conexiunea…  Apoi, îi vine o idee. Accesează googlemaps. Scrie adresa fiicei lor, strada, numărul. Ajunge dintr-un click chiar pe strada ei, îi vede casa. O recunoaşte. Mai făcuse asta de nenumărate ori. Cunoştea perfect comenzile. E o zonă rezidenţială, liniştită din Toronto. Din când în când trece rar câte o maşină. Dar acum e soare, sunt flori şi iarbă verde!, exclamă nedumerit domnul Grozăvescu. Nicidecum zăpadă, cum ar fi trebuit să fie. În urmă cu o săptămână fiica lor le spusese că a nins mult, că abia au ieşit din casă. Domnul Grozăvescu nu mai înţelege nimic! Cum?! Îl încearcă un sentiment groaznic, de neîncredere şi neputinţă. Internetul minte! Apucă nervos, din când în când câte o felie de cozonac. Rujul doamnei Grozăvescu a dispărut de pe buze. Nu se mai osteneşte să-l refacă. Dacă n-ar simţi un junghi ascuţit în zona inimii, ar adormi cu ochii pe ecranul computerului. E obosită din cauza exaltărilor. Parcă ar fi văzut unul după altul nu ştiu câte episoade din telenovela ei… S-a făcut târziu şi telefonul nu sună, iar mintea ei nu ştie ce să mai scornească. Ca să stea mai comod, s-a mutat de pe scaun pe fotoliu.
D-l Grozăvescu, ca un soldat de pază credincios, continuă să păzească ecranul computerului. Îşi pune un pahar de vin din sticla desfăcută cu o seară înainte. Apoi, într-un târziu, după ce a golit sticla, s-a întins pe canapea. Şi-a desfăcut nodul la cravată. Ca prin vis a văzut-o pe doamna Grozăvescu ridicându-se din fotoliu şi rotind comutatorul. În cameră s-a făcut aproape întuneric. Numai calculatorul, colorând cu o ceaţă albăstruie încăperea, mai biruie slab întunericul. Înainte de a adormi de-a binelea, domnul Grozăvescu s-a văzut pe sine absorbit de acea lumină, atras în fascinanta şi mincinoasa lume a minunilor. Aterizează, cum se întâmplă numai în vise, chiar în faţa casei fiicei sale. Internetul avusese totuşi dreptate!, îşi spune: în Canada e soare, sunt flori şi iarbă! Sună nerăbdător la uşă. I se pare că aude undeva o sonerie. Uşa se deschide încet, dar, în prag, în locul fiicei sale, apare un băiat cam de 17 ani. O fi băiatul din prima căsătorie a ginerelui nostru, îşi spune domnul Grozăvescu în vis. Soţia mea a avut dreptate! Trebuie să se întoarcă repede acasă şi să-i spună că a avut dreptate! Dar nu găseşte mouse-ul calculatorului ca să dea click, să se întoarcă. Rămâne încremenit în prag, privindu-l uluit pe băiatul care seamănă atât de bine cu ginerele său. În buzunarul pantalonilor i se pare că aude telefonul sunând. Apoi, sunetul telefonului e acoperit de sforăitul doamnei Grozăvescu, ghemuită în fotoliu… Deasupra, pe tavanul sufrageriei, ecranul computerului îşi proiectează umbrele luminoase, de vis şi vrajă.