a10

Un comentariu de…

Gabriela Gheorghişor

2. fotografia de grup 
de Ioan Es. Pop

în jurul mesei după cină. poate îngînduraţi. poate doar sleiţi.
căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută – o piersică stricată –
dănţuitoare
lascivă a nopţii lor.
primul din stînga – zoli. cu barba roşcată spri-
jinită în pumn. cu paharul gol răsturnat
peste margine. cu ochii înceţoşaţi.
poate doar sleit. poate îngîndurat. după el
se vede doar gulerul ridicat al hainei mele,
în chip de glugă. mereu uit că nu
mă mai pîndeşte nimeni.
mereu umblu ca-nfăşurat în altcineva.

la capătul din dreapta – hans. el da. el are
treişopt. are capul căzut pe masă.
a avut bani. o avea pe tereza. are treişopt.
a avut băiatul un amic, amicul a avut-o pe
terezatereza a avut banii lui hans. hans are
capul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el.
pe atunci avea 36. acum are 41 la bocanci,
viaţa verde şi ciroza hepatică-l aşteaptă-n pat.

dintre noi, hansi e singurul om realizat.
mitru: de un an cu ocupaţie fără şi bun
pentru apostolat.
pripăşit şi el aici că aici e hotel pentru toţi.
a avut cîndva nevastă şi o casă,
însă i s-au terminat.

la mijloc între noi şade păianjenul cu cruce.
mereu îngîndurat, înfăşurat în giulgiul
propriei mătăsi
ca într-o àură de flăcări blîndă.
„vin zorile, se face iarăşi seară, zice,
şi nu se va trezi nici unul să mă vîndă.“

Poemul face parte din volumul de debut al lui Ioan Es. Pop, Ieudul fără ieşire (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1994). Cel mai valoros poet al promoţiei ’90 (alături de Cristian Popescu, vârful de lance al nouăzecismului), Ioan Es. Pop este considerat de unii critici şi istorici literari un „optzecist întârziat“ (v. Nicolae Manolescu, Istoria critică aliteraturii române). Ioan Es. Pop, indiferent de încadrările generaţioniste, rămâne însă unul dintre cei mai originali şi mai puternici poeţi români contemporani.
Ieudul fără ieşire a devenit o carte-cult a epocii post-comuniste, situându-se, într-o anchetă intitulată 22 de ani (de volume) de poezie (în revista Corpul T, nr. 2/ 2012), la care au răspuns 46 de critici literari şi/ sau universitari, pe locul al doilea, la un punct de Levantul lui Mircea Cărtărescu.
S-a vorbit, în cazul lui Ioan Es. Pop, de o poetică neoexpresionistă, întrucât Ieudul fără ieşire cartografiază un spaţiu infernal, deopotrivă exterior şi interior, realizând o „pictură“ distorsionată, în culori violente, a unei lumi ce pătimeşte în zadar, fără şansă de mântuire. Poemul fotografia de grup(a colocatarilor din camera 305 a căminului de nefamilişti de pe strada olteţului 15) conţine, ca şi altele, aproape toate elementele artei poetice a autorului: autobiografismul, narativitatea, dramatizarea, limbajul colocvial, simbolicul, metafizicul, intertextualitatea, umorul negru. Plecând de la o imagine a derizoriului cotidian (prietenii strânşi la masa de seară), poetul reface secvenţa biblică a Cinei cea de taină (reţeaua intertextuală porneşte de la textul sacru, trece prin celebra pictură murală al lui Leonardo da Vinci şi ajunge până la scena cerşetorilor din Viridiana lui Buñuel). Avem în faţa ochilor oglinda realităţii banal-mizere, însă „personajele“ îşi dezvăluie şi esenţa luminoasă, dacă le privim în negativul fotografiei. Telescopajul viziunii dă la iveală arhetipurile. Sacrul se ascunde, cum ar zice Mircea Eliade, în profan. Nu doar romanul e mit degradat, ci – iată! – şi  poezia. Ioan Es. Pop rescrie însă mitul christic la modul tragic. În locul lui Christos, apare un simulacru divin, un agent teratologic, păstrând, totuşi, aura blând-arzătoare a sfinţeniei: păianjenul cu cruce (care nu-i doar un simbol religios, ci şi unul recurent textual) profeţeşte venirea întunericului, adormirea speranţei, repetiţia nimicului, sfârşitul poveştii mitice salvatoare („vin zorile, se face iarăşi seară, zice,/ şi nu se va trezi nici unul să mă vîndă“). Întregul volum poate fi citit, de fapt, ca o Evanghelie pe dos, a psalmodierii nu a vreunui Mântuitor, ci a Neantului atotbiruitor.
Poemul este construit predominant vizual (de unde şi verbul impersonal „se vede“ sau locuţiunile adverbiale de loc, cu funcţie deictică: „din stânga“, „din dreapta“, „la mijloc“). Observatorul, aparent neutru sau outsider (el este şi vocea alienării), prezintă, în propoziţii scurte, telegrafice, unele eliptice de predicat, şi în detalii puţine, însă precise ori semnificative, cadrul spaţio-temporal şi anti-„eroii“ tabloului: „în jurul mesei după cină“. Atitudinea lor hieratică este pusă pe seama unor stări incerte, ipotetice: de meditaţie, de reverie, de prostraţie bahică sau de oboseală atroce. Lipseşte omniscienţa naratorului. Dubiul se arată prin iteraţia adverbului de probabilitate „poate“: „poateîngînduraţi. poate doar sleiţi“. De la perspectiva de ansamblu asupra grupului „apostolic“, privirea se mută apoi asupra fiecărui membru, se focalizează. Chipurile se individualizează, capătă nume: zoli, hans, mitru. Pe sine însuşi, poetul se descrie drept un ins cu psihologie de hăituit, întărind, printr-o comparaţie sugestivă, ideea dedublării, a măştii cu puteri constrângătoare: „mereu umblu ca-nfăşurat în altcineva“. Înfăşurat, strâns în chingi. Problemele existenţiale sunt narate succint, cu (auto)ironie şi haz, şugubăţ-eufemistic, ca-ntr-o delectatiomorosa: „viaţa verde şi ciroza hepatică-l aşteaptă-n pat.// dintre noi, hansi e singurul om realizat“; „mitru: de un an cu ocupaţie fără“, „a avut cîndva nevastă şi o casă,/ însă i s-au terminat“. Comuniunea întru ratare, similaritatea de destin şubred se exprimă prin pronumele la persoana I plural şi printr-o comparaţie plastică implicită: „capul căzut pe masă, masa şchioapă, noi cu el“. Toposul „hotelului pentru toţi“ (unde, cum ştim din poemul inaugural, „viaţa se bea şi moartea se uită“), adăpostul oamenilor de pripas şi, totodată, de prisos, poate fi şi o trimitere subtilă la Azilul de noapte al lui Maxim Gorki.
Pe lângă Araneus diadematus, ale cărui cuvinte profetice închid ca o lespede de piatră poemul, mai există un amănunt de decor, piersica stricată, personificată feminin: „căzută pe duşumea, cu cămaşa desfăcută […]/ dănţuitoare/ lascivă a nopţii lor“. Simbol convenţional sexual, piersica aminteşte aici de o Salomee biblică, intrată în putrefacţie. O fantasmă erotică malefică.
Poem deopotrivă realist şi metafizic, autobiografic şi simbolic, autenticist şi livresc, simplu în sintaxă şi expresiv imagistic, fotografia de grup reprezintă, cred eu, un concentrat artistic taman potrivit pentru o introducere în universul poeziei lui Ioan Es. Pop.