Virgil Stanciu
0. Traduc din engleză în română, mai rar invers. Printre cărţile pe care le-am tradus cu cea mai mare plăcere şi care s-au bucurat de o bună primire se numără romanele Alegerea Sophiei de William Styron şi Cartea copiilorde A. S. Byatt.
1. O traducere trebuie să surprindă tonalitatea originalului, să-i fie fidelă acestuia în literă şi în spirit. Foarte important este să „curgă frumos“, adică să se citească cu plăcere, lucru pentru realizarea căruia este necesară o foarte atentă folosire a limbii române.
2. Pentru scurt timp, traducătorul intră în pielea scriitorului, în sensul că încearcă să se modeleze cât mai bine pe gândirea şi sensibilitatea acestuia, desigur cu grade de identificare mai mari sau mai mici. Ideal ar fi ca tălmăcitorul să cunoască bine nu doar textul peste care se apleacă, ci întregul univers ficţional al autorului tradus. Asta duce la o mai uşoară identificare a cazurilor de intratextualitate. Foarte important este palierul cultural al unui text, care extinde şi mai mult sfera cunoştinţelor traducătorului şi asigură o interpretare corectă. Este posibil însă ca traducătorul să aibă o atitudine detaşată, chiar critică, faţă de textul cu care lucrează. De aici unele pretenţii absurde, cum că traducerea ar fi mai bună decât originalul.
3. Sunt nevoit să-l invoc din nou pe unul dintre primii mari traducători ai omenirii, regele Alfred cel Mare al Wessexului, care spunea că uneori tălmăceşte „word for word“, alteori „meaning for meaning“. Azi am zice că traducerea trebuie să fie fidelă în literă şi în spirit. Dintre cele două tipuri de fidelitate, al doilea este cel mai important. Traducerile de poezie sunt mai dificile, tocmai pentru că fidelitatea faţă de literă (formă) impune o încorsetare a fidelităţii faţă de sens. În cazul meu, dau ca exemplu romanul lui A. S. Byatt, Posesiune, care este plin de poezie, un capitol întreg fiind scris sub forma unui fragment de saga scandinavă.
4. Acesta este, probabil, unicul avantaj al traducătorului român faţă de cei din alte ţări. Altminteri, el nu numai că trebuie să se mulţumească să primească cele mai mici onorarii, dar rămâne şi cvasinecunoscut – cu onorabilele excepţii ale unor Aurel Covaci, Mircea Ivănescu sau Antoaneta Ralian –, nefiind pomenit nici măcar în recenziile la cărţile traduse de el. Rezultă că un traducător depune eforturi mari pentru o răsplată nesemnificativă şi că trebuie să aibă vocaţia anonimităţii. Munca asta o faci mai mult din plăcere decât în vederea vreunui câştig.
5. De obicei, propunerile vin de la editură, care are un portofoliu de texte achiziţionate, plătind copyrighturi etc. Uneori însă iniţiativa aparţine traducătorului, care însă trebuie să aibă norocul ca unei edituri să-i convină propunerea. Editurile sunt destul de mofturoase şi acceptă cu greu o ofertă care nu coincide cu planul lor de apariţii prestabilit.
6. Apar multe traduceri, iar revistele au puţine rubrici de „carte străină“. De multe ori, cum spuneam, cronicile se mulţumesc să treacă numele traducătorului după autor şi titlu şi apoi discută cartea ca şi cum ar fi fost scrisă în româneşte. Rareori se aventurează cineva la o analiză mai serioasă a transpunerii. Mi-aş dori o reflectare mai serioasă a acestui proces, cu zeci de protagonişti la nivelul ţării, o consemnare promptă şi diversificată a dinamicii traducerilor, evidenţierea succeselor şi a lucrurilor deosebite care se produc în domeniu.