a17

Mansarda unde se arată îngerul

Stelian Tănase

Ca fapt divers. Nu-mi mai dă ghes această cronică scrisă fără buleftrică într-o mansardă care era să ardă cînd a lovit-o fulgerul şi a intrat îngerul prin lucarnă. Era iarnă, de Bobotează, mult după amiază. Totu-n jur era-ngheţat. Aerul zvîntat. Afară viscolea, zăpada te orbea. Mă acoperea mai abitir ca un coviltir. Îngerul m-a privit liniştit şi senin. Mi-a întins cupa cu venin. Îi eram dator cu Marele Incendiator. Am ronţăit biscuiţi, păream nişte sfinţi în biserică. Nenică, am depănat amintiri, mi-a arătat preţuiri. M-a încîntat. Era un înger nevinovat. Nu un spurcat. Am băut ceai, venea din Rai. Cu filotimis i-am zis – Mai stai! cînd a dat să plece zicînd – Timpul trece! A rămas. OK, dacă vrei, fac un popas. Aducea doamna mea cu o albăstrea. Luase mutra unui şoarece. Cu oarece lihtis mi-a zis – Sunt un mesager. Am coborît din cer să-ţi cer să-mi spui ca nimănui povestea ta din cronică. Da! la o adică, i-am zis ca din paraclis. Povestea o ţin la teşcherea, şi e aievea. I-auzi ia! M-a binecuvîntat. L-am întrebat – Şi ce faci apoi!? Mă duc înapoi s-o spun celorlalţi prea înalţi îngeri vaganţi. Ard toţi de nerăbdare să afle oare cine moare. Dacă se încheie fericit, dacă s-au iubit. Dacă Zoe şi Vivi fac copii. Dacă vor rămîne-mpreună!? O cunună pentru ei îţi las! a zis fără glas. Să le fie temei în pragul casei, e din ramuri de tei.
Spune-mi povestea pînă la sfîrşit. Fă-mă fericit! Te privim, sfînt şi heruvim, din ţintirim, din Ierusalim. Povesteşti bine şi… m-au trimis la tine. Cam dus, i-am spus – Nu există final. El – Halal! Eu – Lucrurile rămîn neclare. Îngerul s-a ridicat în picioare. Mă prosteşti! Am turnat în ceşti ceai din samovar. Totu-e-n zadar. E doar un roman foileton, o telenovelă, o istorie tembelă. Un acordeon fără ton. Cu minuni. Ţine săptămîni şi luni întregi. Mă înţelegi! Cu răsturnări de situaţii, cu conspiraţii. Îngerul – Mă duci cu  vorba. Nu te masturba! Joci la cacealma. De-a valma spui prostii. Te ţii de perfidii. Drept cine mă iei!? Miroseam a mujdei şi m-am ţinut departe. S-a făcut şi noapte. Zice, dar nu prea ferice – Trebuie să dispar. Sper că n-am venit în zadar. De ce tergiversezi!? De ce îmi spui verzi şi uscate. Ai prea multe păcate!? Ce-mi ascunzi, cronicare. Simt o duhoare… O boare a intrat în încăpere. În jur lumina era de miere. Geamul întredeschis. I-am zis că m-am lăsat de scris. Am pus iute mîna la gură. Eram în mare încurcătură. S-a desprins. S-a întins ca după o noapte de nesomn. Părea un domn, nu un copil. Are un şpil povestea ta. Te asigur că da… De ce nu mai scrii copilării despre Zoe şi Vivi!? Zi, că timpul  trece. S-a uitat la mine rece şi s-a pregătit să plece. Am zis încet ca un scîncet. – Da, nu mai scriu. I-auzi ia! D-aia nu mai eşti viu. Eram încolţit, sastisit, cufurit. O situaţie trasă la indigo. Nu aveam încotro. E cum ai zis!? Chiar te-ai lăsat de scris!? Da, am renunţat la cronică. Mi s-a făcut frică. Îngere, am obosit. Koniec, sfîrşit.
M-a privit fix ca-n rigor mortis. Rebel, eu pe el, ca din vis. A scos un ţipăt scurt şi şleampăt. Sictirit mi-a poruncit – Scrie pînă la capăt! Aşa să faci! Să se umple locul cu draci. O să ajungi în neant, mi-a spus f galant. Zîmbea. În geam strălucea o stea. Povestea să mi-o spui ca nimănui! A tăcut. A rămas mut şi mă tot privea. Lasă bravada! Zăpada în fereastră se făcuse albastră. Mi-a spus – Eşti nesupus, prins în mreajă, sub o vrajă. Ai tins prea sus! a spus îngerul meu păzitor. Nu mi-a fost uşor. Deşi îl priveam atent, îi păream insolent. Ce să-i spun să-l îmbun!? Îngerul a conchis cu dichis – te aşteaptă o pedeapsă. A descris o sinapsă prin încăpere ca un zbor de plăcere. Cînd s-a întins pe canapea, tot rîdea. M-a luat ameţeala. Mi-a revenit boala – orbeam. Simţeam cum alunecam în gol. Cădeam rostogol. Zăpada lovea în pervaz. Mi-a fost necaz, ce să zic. Dincolo nu exista nimic. Îngerul mirosea a balsam. Era un filament de wolfram aprins, fosforescent în aerul incandescent. S-a hlizit, s-a hîrşîit. Eu ascultam cum cădea ninsoarea. Era ca la o soarea. El rîdea, îi plăcea împrejurarea. Încaltea, mi-a arătat calea. Avea o pingea care-i lăsa degetele p-afară. Ca regretele din acea seară.
Ninsoarea dogorea, doamna mea, tot ardea. Ca niciodată se prăbuşea laolaltă cu lumea. Cerul – o duşumea. Ningea cu lăzi de zestre, lentile concave/convexe, cu ambele sexe, cu stele neatinse cu foale încinse. Cădeau inele de logodnă. Îngerul vorbea cu facondă, estimp. Se înţepase într-un ghimp şi sîngera. Nu se plîngea, îl amuza şi privea afară – se prăbuşesc palate nepopulate! am pretins. Totul era nins în geam. Şi eram prins în ambuscadă. Venise să mă vadă sau să-mi ia viaţa!? Gheaţa a trosnit pe ţigle cît să-mi ia din zile. Pe acoperiş l-am auzit suind pieptiş. Oh, nu de bun-rămas, nu fugise. Îngerul voise să joace capace cu alţii de teapa lui. Îngeri haihui. Mă lăsa nimănui să scriu cum ştiu ce se-ntîmplă mai departe. Era noapte, ningea cu furie. Să mă atîrn de funie, mi-a trecut prin minte. Să fii cuminte şi să nu faci prostii! Scrie despre Zoe şi Vivi. Mi-a dat timp de gîndire. Să-i dau de ştire, mi-a spus, să-l chem de sus că-mi va fi la cherem. M-am supus.
Vremea a trecut ca o nălucă. Eu, într-o stare năucă. Oh, cădeau bucăţi de zidărie peste Gubernie. Aşa, să fie! Totul mă fericea. Îngerul ca un hogea mă privea. Cu ce nu ningea, doamna mea!? Cu timp şi spaţiu, cu solstiţiu şi echinocţiu. Eram fără saţiu, ţineam să fiu înghiţit de infinit. Oh, aşa voiam, cum priveam pe geam. Mă imaginam în chip de Hristos. Cum din cosmos cobor ca Marele Incendiator. Cum la Armindeni sorii de pretutindeni se vor stinge odată cu lumina. Va strălumina şi întunericul. Ne va cuprinde Nimicul şi Nicăierea. Asta mi-e vrerea. Nu plînge. O stea va lăsa sînge pe zăpadă. Cine are ochi, să vadă! Universul se va spulbera, blablabla… Aşa i-am vorbit fără să mă fi sinchisit. Îngerul meu s-a sictirit. Stătea iar întins pe canapea. Mă privea şi rîdea, într-un cot, acana. S-a lins pe bot, a clipit din ochi, să nu-i fie de deochi. Mi-a zis cu schepsis – eşti un proscris! Cauţi greşit, eşti nefericit. N-ai să fii despăgubit pentru asta şi basta! Umbli după esenţă. Ce atîta transcendenţă! E mai rea ca o piază rea, ca incontinenţa urinară, e o povară. O boală ruşinoasă. Vino acasă, renunţă la fumuri. Ai ajuns pe drumuri. Eşti prea abstract. Hai să facem un pact – să nu-mi mai vinzi gogoşi. Viaţa e ca la Moşi, un bîlci în Obor. Ia-o uşor. E un blid cu mîncare. Un abţibild, o ratare, un rahat. O conversaţie pe chat. E vraişte, e haos. E pe dos! E o cafea la ibric, e-n zadar, e chiar un nimic. Un fleac, chiar dacă ţine un veac. E un frac nepurtat, un fular uitat la garderobă. O soba fără cărbuni, un azil de nebuni. E o vorbă, o gamelă cu ciorbă. E o chitanţă, o zdreanţă întinsă la uscat. Un căscat de somn. O mustaţă tăiată domn. E kitsch, cum te scarpini la carici. Viaţa e colorată strident. Eşti prea abstinent, zbori prea înalt. Cît corectura din şpalt, nu face, ei drace. Ce atîta fervoare într-o lume care moare! Pun prinsoare, e de prisos. Cînd s-a oprit din vorbit îngerul meu păzitor sforăia binişor. Dacă nu există transcendenţă, tu cum ai o existenţă!? i-am zis la fix. Cine eşti!? De unde vii să-ntrebi de Zoe şi Vivi!? Nu de dincolo de lume!? Ce anume te aduce la această răscruce. Îţi place mahalaua!? Zice ca la arşice – Am venit să-mi fac damblaua. Apoi mă voi înapoia la steaua mea. Între timp, în orice anotimp, mă găseşti la birtul de vizavi cu Vivi şi alţi muşterii, bez, conversez. Să-mi zici, fără să strici povestea, cum sfîrşeşte. Se adevereşte!? Cînd ai scris ultimul capitol cf protocol, cu dichis să mă dai de gol n-ai decît. Am să-ţi ţin de urît în cer. Păi d-aia eşti înger! i-am zis din plictis.
Îngerul luminos părea de ipsos. A durat doar o clipă. A fîlfîit din aripă. A ieşit pe geam în viscol. Nu-l mai vedeam. A făcut un mare ocol în ninsoare prin aer. A scos un vaier. L-am auzit clinchenind cu linguriţe de-argint. S-a auzit tăind ninsoarea. S-a pierdut, s-a făcut nevăzut. Doar aripa se auzea cum fîlfîia. I-a luat un ceas să se întoarcă acoperit de promoroacă. Cu aripile atîrnînd s-a împleticit umblînd. L-am aplaudat şi lăudat cum a evoluat. Cam îngheţase, am pus lemne în sobă. I-am dat o haină ceva din garderobă să îmbrace. Îţi place!? Sunt la patru4 ace. Într-o doară a spus – Ai luat-o prea pe sus. Acolo nu e Isus. Nu-l mai căuta prin univers. Întoarce-te la faptul divers. Cronicare, nu mai gîndi în mare. Rezumă-te la concret, la alfabet. La firul de iarbă, la Zgaibă şi treci la treabă! Restul e fum, cenuşă şi scrum. Mai mult mort decît viu am început să scriu prin lumina de miere din încăpere. Îngerul mă veghea stînd alăturea. Ca zeghea mă strîngea. Nu îngerul, ninsoarea, doamna mea.
Ca de păcat, m-am apucat de scris. A fost ceva de vis. Ca de sex, de droguri, de alcool. Situaţia a scăpat de sub control. Am folosit ca un surghiunit ştifturi culese din birturi şi prăvălii, tutungerii şi drogherii. Şmanglite şi ferite de la toptangii, fufe şi parlagii. De la sindrofii, poliţii cu farstiţii şi priveghi, de la pezevenghi şi borfet muieresc. D-alea coclite la un banchet popesc cu multă politichie în devălmăşie. De la amploiaţi banali, vasali şi androgini, toţi adolescentini. Bîrfe de la tîrfe. Încaltea, d-alea cu ochi de peruzea, buze ca două cireşe, futeşe, gureşe. De la hahalere rebele şi şuţi cu belele. Din mahalale, de la limbuţi şi haimanale fără patalamale. Istorii trucate şi adevărate din cîrciumi rău famate cu proxeneţi cucuieţi şi dame parfumate. Istorii drăceşti din locuri spurcate, toate! Vorbe de clacă, să placă, foarte piperate. Ca sarea-n bucate. Ce cobzăreşti, cronicare? m-a întrebat îngerul cu nerăbdare. Scrii despre Înălţare!? Despre-nstrăinare!? Sau despre lucruri oarecare!? Mă orbea ca un soare. I-am arătat tăcut ce am făcut. Să înceapă balul. Iată finalul. Nimic mai neînţeles ca un fapt divers. N-a fost uşor, iubite cititor. Cronica aici se încheie. Ţi-o predau la cheie.

Fragment de roman – în curs de apariţie