a11

În sintaxa postmodernistă

 Constantin Cubleşan

Când istoria contemporană şi-a schimbat cursul în întreaga Europă, noi românii, de dincoace ca şi de dincolo de Prut, ne-am simţit dintr-odată eliberaţi de sub teroarea totalitarismului socialist, dar am înţeles numaidecât că libertatea aceasta ne costă: „am închiriat istoria şi nu avem cu ce plăti chiria“, scrie unul dintre cei mai interesanţi şi originali poeţi de la Chişinău: Emilian Galaicu-Păun. Spiritul boem, specific nouă, adică scriitorilor, ne-a făcut să decantăm totuşi în conştiinţe noile intemperii sociale, dând frâu liber, fără constrângeri de vreun fel anume, de-acum frumoasei, năbădăioasei exprimări, cuvântului necenzurat, încercându-ne puterile creatoare „pentru ca-n schema astfel obţinută să torni limba veche şi-nţeleaptă“ (Carte nu ştie, ce numai iscălitura învăţase de o făcé). Schema rezultată vine din revelaţia posibilităţilor oferite de canonul postmodernist, cultivat mai înainte doar… după ureche. Iar Emilian Galaicu-Păun se dovedeşte a fi, prin totul, un (aproape) desăvârşit constructor liric în această manieră. Volumul antologic intitulat Arme grăitoare (Chişinău: Cartier, Moldova, 2015, colecţia „Cartier popular“) probează cu prisosinţă virtuţile (ca şi servituţile) unui atare discurs liric. Iată-l pe Emilian Galaicu-Păun definind, metaforic, se-nţelege, poezia rezultată astfel: „un poem este aidoma unui imperiu. cum este/ un imperiu? aidoma unui stomac de bovină – cântaţi/ împreună cu noi: vaca paşte/ iarbă verde… – cu două cămări: cea mai mare-i ca o magazie/ unde iarba se culcă-n cămaşa cea verde şi noaptea/ se trezeşte în zeghe vărgată-n cămara/ cea mai mică, dar care de fapt întreţine digestia“ (Ch-ău, 4). Se află aici, denunţate programatic dacă vreţi, toate elementele specifice poeziei autorului Armelor grăitoare.
Poezia sa apare ca o provocatoare avalanşă verbală, într-un discurs aluvionar de metafore şi asocieri imaginative, alcătuind un „poem-fluviu“, cum însuşi îşi defineşte discursul, de neoprit. În acest imens „stomac“ devorator intră, într-o mulţime de abordări tematice, motive literare, mai vechi sau mai noi, reluate acum cu un angajament debordant, plasate în contexte inedite ale trăirilor afective. Aşa, în această dramatică dedublare de sinea omului: „«eu sunt tu tu eşti eu: cine moare?»/ (eu vin/ peste tine tu treci ca ghiuleaua prin mine nici n-am timp să/ mă feresc că mă umplu de tine/ cât timp sângelui meu îi cresc gheare: cu ele-ţi/ răscolesc măruntaiele doar să nu simt cum îmi/ scrijeleşti pe fiecare segment al coloanei/ vertebrale c-un cui: eu sunt tu tu eşti eu fiecare/ prins în plasa de sânge a celuilalt tu/ eşti obsesia eului meu eşti durerea de cap/ eu sunt voma ta laba de sânge/ împlântându-şi falangele-n boaşele tale avându-ţi/ viitorul la mână şi iar: eu sunt tu tu eşti eu)/ cine strigă şi cine răspunde:/ «eu sunt eu tu eşti tu: cine-nvie?»“ (Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, III). Sunt convocate astfel procedee stilistice, expresii poetice de altădată („oglinda/ şifonierului retro“), baroce, ca şi avangardiste (mai ales), într-un soi de textualism „cam superficial“, spune Ion Pop („textualism de marcă locală“), făcând uz galant de o doctă încărcătură livrescă („fost-am şoarece de bibliotecă odată“), utilizând sintagme celebre sau evocând nume de rezonanţă ale unor artişti nonconformişti („munch cu braţ de schelet. c-o ureche tăiată, van gogh. self-portrait c-un ochi scos, victorbrauner… moartea/ ca o pânză freatică-n ramă de os, grunduită cu carne,-n chenarul de doliu al şevaletului“ – autoportret cu ochelari de ceai), resuscitând mijloacele absurde ale avangardei, cu model urmuzian („jaluzelele – faţa mea e-o răzătoare prin care se dă chipul lui dumnezeu,/ de lumină – strecoară vecernia/ în caiet, liniindu-l cu dungi de penumbră-n mişcare, pe care le pipăi/ cu buricele degetelor ca un orb. scriu pe linia stingerii. oblic. cu graba/ celui care – asemenea lui pavlov pe patul de moarte dictându-şi studenţilor de la/ medicină sfârşitul, pe viu“ –/stihiră/), sau trimiţând sugestiv, într-un soi de naraţiune baladescă, la factologia unor evenimente istorice din biografia contemporană: „şi-au mers ei au mers/ şi tot merg până astăzi de nu s-au oprit undeva: unu-i vânăt de/ frig altu-i galben ca ceara cel’lalt arde ca para/ vântu-l bate şi-l zdrenţuie ca pe un drapel/ mijlociul/ are-un gol – cât să-ţi bagi prin el capul – în piept/ şi să strigi cât te-or ţine bojocii cu gura şi nările două:/ «nu vă fie frică/ comunismul pică!»// «nu plecăm acasă/ morţii nu ne lasă!»// «olé! olé!/ ceauşescu nu mai e!»/ trei-fraţi-înfriguraţi-unul-în-cârcă-la-altul se duc dracului de-a curu-n cap“ (Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, XI).
Emilian Galaicu-Păun scrie o poezie ce rezonează dramatic în actualitate. Trăirile sale emoţionale sunt profunde, mascate însă voit de un cinism al bravadei nonconformiste, pentru a-şi putea păstra, în acest mod, o anume detaşare faţă de trecutul obtuz care încă îi marchează biografia, fie ea şi sub semnul unor posibile aventuri sentimentale: „«dacă-ar fi să le cos cap la cap pe iubitele mele, pe pârtia albă a cărnii/ lor aş fi putut evada din gulag»,/ îi şopteam la ureche-ntr-o noapte de iarnă, la moscova – să prind curaj!“ (poem kaligrafic). E un mod ostentativ de a denunţa banalul existenţialităţii diurne, prin cultivarea verbului agresiv, descriptiv, al actului sexualităţii maculate: „o poveste a sângelui, dragostea […] primul bărbat. «într-o desăvârşită-mpreună-petrecere». moartea-i/ lasă rece, cât mi-s în călduri. când, întinsă pe spate, sub el, ea visează cu ochii deschişi/ cum iubirea lor mişcă pe cer carul mare/împinge pe cer căruciorul mic, unul mai fără de nimeni altul./ când trăgând-o deasupra lui, i se arată-n al şaptelea cer, la o aruncătură de băţ (depărtare?/da’ de unde, apropiere!) – d’azur, à sept étoiles d’or – ursa mică. şi unul şi altul cu gândul la/ ursa mare, de-acasă. atunci se întoarce, de unde-o fi fost, ’s îngeriţa – ea care-i/ la originea ei: desfă tare!“ (unehistoire d’amour: la dame auxours).
Ca o permanenţă, de-a lungul întregii sale creaţii poetice, aflăm vibraţia religioasă, cu trimiteri la sacrificiul cristic („Christos veni pe patul de nuntă al Crucii“ – mica răstignire) sau la travaliul scrisului, ca o penitenţă pentru care rosteşte adevărată rugăciune: „doamne al meu în măsură ternară subiedct-predilesc-compliment/ iartă-mi greşelile de punctuaţie şi paşii mi-i călăuzeşte în ritm de/ un-doi-treiun-doi-trei“ etc. (damenwahl), sau ca simple meditaţii în poezie de notaţie: „în zorii zilei/ Dumnezeu cădea/ ca roua: pretutindeni“ (gravitaţie). Nici perspectiva morţii nu-i este străină, chiar dacă îşi asociază destinul, metaforic, fireşte, ilustrului hidalgo Don Quijote: „voi muri: simt cum spaţiul se descojeşte/ de pe mine peisajul acesta ros ca o cangrenă/ mi se rupe direct de pe văz fierbinţeala-i de boală/ de pe piele nu-mi mai simt respiraţia mâinile/ le întind înainte şi-alerg să-mi scot ochii ca-n jocul de-a/ baba-oarba: nimic şi pe nimeni nu prind vreodată“ (Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 10), sau într-o rostire cu încărcătură testamentară: „şi m-oi ducer (m-or duce) pe ultimul drum, pe cărarea pierdută. prin codrii/ de simboluri şi ghidul va spune deodată: «popas igienic – scheletul la/ dreapta, carnea la stânga. Un singur minut!/ cine-ntârzie-ajunge cortegiul pe jos»“ (nocturnă psihedelică).
Cinismul şi grotescul fac, în această poezie, casă bună. Autorul construieşte versuri ce par mereu delirante, închipuind realităţi absurde, în învăluiri macabre ale gesturilor proprii etc., totul făcând parte dintr-o recuzită neoavangardistă, resuscitată în viziune proprie, constituindu-se astfel într-o sintaxă tipic postmodernistă („nu atât o gramatică-n rut, cât o lecţie practică“ – /po/em G/eo/-p/olitic/) a unui discurs liric ce se impune prin inventivitate, prin ingeniozitatea asociaţiilor, prin minarea oricăror trăiri lucide. E o poezie dificil de ingurgitat (ca să revin la metaforicul stomac de vită din arta sa poetică)  pentru cititorul neiniţiat în prozodia liberă a expresiei postmoderniste, pe care Emilian Galaicu-Păun o cultivă cu dezinvoltură, trecând printre confraţi ca un soi de prinţ boem, al unei alchimii textualiste, voit întârziate pe aliniamentele orizontului liric al inovaţiei în expresie mimetică.