a17

Eliade în orizontul sintezei

Amalia Lumei

Rostul de căpătâi al generaţiei tinere era, din perspectiva lui Eliade, sinteza. „Noi suntem […] cea dintâi generaţie torturată de imperativul sintezei. Aceasta se poate înţelege meditând pluralele preocupări care ne chinuie şi desfată. Şi îndeosebi maniera cu care valorificăm şi transportăm elementele de cultură pe care le asimilăm. Nu rămânem neutri, înregistratori, compulsori. Însufleţim şi sintetizăm – organic – cu forţe şi intuiţii izvorâte din autentica noastră fiinţă interioară.// E un semn al vremurilor tendinţa către sinteză. Dar noi, cei tineri, vom izbuti să realizăm sinteza cea mai completă, contopită cu însăşi personalitatea. Pentru că noi cunoaştem, îndurăm şi experienţa mistică – cu toţi fermenţii, şi forţele, şi coeziunea, şi luminile care le coboară în suflet“ (Itinerariu spiritual. Scrieri de tinereţe, 1927, ed. de Mircea Handoca, Humanitas, 2003).
Ce înţelegeau însă generaţia ’27 şi chiar Mircea Eliade prin „sinteză“? Sensurile acestui cuvânt se cer restituite cu atenţie abia de aici înainte. Cert este că, într-un text nedatat, cu titlul „Conceptul de filosofie“, aflat în arhiva familiei – dar publicat în Opere, I, Bucureşti: Academia Română & Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă & Ed. Univers Enciclopedic, 2005 –, Mircea Vulcănescu sintetizează un punct de vedere propriu definind a filosofia ca „efortul de unificare totală a cunoştinţelor, deosebit de efortul de unificare parţială a lor“. Vulcănescu porneşte, după cum menţionează chiar el, de la definiţia datorată filosofului evoluţionist Herbert Spencer. Idealul „unificării totale“ a cunoştinţelor este identic cu cel al sintezei, aşa cum îl formulează explicit – şi public – Mircea Eliade.
Pe de altă parte, Marin Diaconu, editorul lui M. Vulcănescu, retrasează parcursul atribuirii respectivei definiţii de către Vulcănescu pe seama lui Spencer, restituind tânărului gânditor român dreptul la originalitate. Aceasta pentru că rezumarea gândului spencerian, detectabilă în Antologia filosofică. Filosofi străini, ed. a 2-a, din 1943, datorată lui N. Bagdasar, Virgil Bogdan şi C. Narly, face din filosofie o cunoştinţă care „depăşeşte pe cea obişnuită“, „o cunoaştere de gradul cel mai înalt de generalitate“ (op. cit., p. 582-583). Ceea ce spunea Spencer – în traducerea din antologia menţionată – era că „Filosofia poate încă pretinde a fi cunoaşterea celei mai înalte generalităţi. […] cunoaşterea cea mai umilă este cunoştinţa neunificată; ştiinţa este cunoştinţa unificată parţial; filosofia este cunoştinţa complet unificată“. Din nefericire, din pricina imposibilităţii – momentane? – de a stabili mai precis momentul elaborării însemnărilor lui Mircea Vulcănescu, nu putem şti în ce raport genealogic stă definiţia lui faţă de gândul la sinteză al lui Mircea Eliade. Tot ce se poate spune despre asta este că Eliade şi Vulcănescu par să înţeleagă în mod similar sarcina filosofiei şi că, deşi cu opţiuni spiritualiste ferme, ambii pornesc de la concepţia evoluţionistului Herbert Spencer. Dacă au făcut-o prin recursul direct la recunoscutul filosof englez ori „contaminându-se“ unul prin altul nu se poate, deocamdată, şti.
Cum se poate însă observa, aici nu este vorba de înţelesul formal al muncii de sinteză, de alcătuirea de expuneri rezumative ale stadiului actual al cunoaşterii în diverse domenii. Aceasta chiar dacă, aşa cum observa Mircea Handoca, Eliade părea să privilegieze în epocă o asemenea preocupare. Căci, „Printre aceste grandioase proiecte [pe care le pregătea – n. A. L.] se aflau: o Istorie a Renaşterii italiene în mai multe volume, o Istorie a tuturor artelor din Grecia, două tomuri consacrate lui Homer, o carte masivă de peste o mie de pagini despre Originile Europei, o Educaţie a voinţei, un Manual al perfectului cititor, o Botanică populară românească, ample monografii despre Hasdeu şi Iorga, antologii, comentarii, eseuri“ (Mircea Handoca, „Nota editorului“, în Itinerariu spiritual…, ed. cit., p. 8).
Adevăratul înţeles al sintezei la care, spune Eliade, năzuiau el şi congenerii lui este acela de a depăşi vechile forme de cunoaştere şi de raportare la viaţă şi univers, repudiate ca materialiste şi pragmatice, simplu raţionale. Saltul calitativ prin noi forme de cunoaştere intrate în alcătuirea noilor coagulări era asigurat de apetenţa noului contingent uman pentru spiritualitate şi experienţa mistică. În fapt, „sinteza cea mai completă“, sintagma prin care Eliade desemnează aspiraţia generaţiei în numele căreia vorbeşte, trebuie înţeleasă ca proiect unificator al cunoaşterii într-o formă filosofică prin excelenţă. O demonstrează şi principalele proiecte enumerate de Mircea Handoca pentru respectiva perioadă de creaţie, cele mai multe dintre ele fiind ample treceri în revistă ale unor teme şi motive din arsenalul filosofiei (tema originilor civilizaţiei europene, tema voinţei, atât de exploatată de la Schopenhauer şi Nietzsche încoace).
Doar doi ani mai târziu însă, Eliade aşternea mai explicit, din India, într-o scrisoare trimisă lui Valeriu Bologa, în 16 februarie 1930, ce înţelege el prin sinteză: „Nu-ţi pot spune cât de dezgustat şi de deprimat am fost de improvizaţia care bântuie la noi. Deşi par aventurier spiritual, temperamentul meu e mai degrabă ştiinţific, deşi prin ştiinţă eu înţeleg întotdeauna sinteza. Aşadar, admir sincer şi definitiv orice activitate corectă şi sistematică“ (Mircea Eliade, Europa, Asia, America…, I, A-H, Humanitas, 2004; scrisoarea trimisă din Bhowanipore, Calcutta). Dacă s-ar înlocui termenul de ştiinţă, folosit aici, cu acela de cunoaştere, sensul acestei declaraţii s-ar limpezi instantaneu, căci nu se poate crede că Eliade respingea valorificarea parţială, cu mijloacele cercetării critice, a datelor empirice, din perspectiva feluritelor domenii de explorare particulare, adică tocmai ştiinţa în accepţia ei contemporană. Drept care se poate înţelege că adevăratul stadiu relevant al cunoaşterii ştiinţifice era înţeles de Mircea Eliade ca fiind acela al sublimării cercetărilor parţiale în sinteza de amplă respiraţie care încununează, dar şi transcende „simpla“ ştiinţă, făcând loc pentru ceva în plus; probabil viziunea vastă, cuprinderea totalizantă. Dacă o asemenea echivalare se respinge, trebuie acceptat că pentru Eliade sinteza cunoştinţelor înseamnă summumul cunoaşterii de tip ştiinţific, orizontul la care ştiinţa poate în mod legitim aspira. Oricum, de la această viziune Eliade nu pare să fi abdicat niciodată, în anii senectuţii el lucrând la al său opus magnum, la Istoria credinţelor şi ideilor religioase, care nu era menită să însemne nici o simplă sinteză de istoria ideilor, nici o contribuţie pur ştiinţifică, ci de-a dreptul o sinteză filosofică ce îşi transcende problematica specifică, nerămânând cantonată nici în ideologie, nici în teologie şi nici chiar în istorie, ci o summa menită să reflecte orizontul antropologic fundamental, fiind o operă de filosofia culturii şi a civilizaţiilor.
Nu toată lumea a recunoscut însă în Istoria credinţelor… o încununare filosofică a operei eliadeşti. În interviul pe care i l-a dat lui Mircea Handoca, Constantin Noica, unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, spune: „pozitivul naturii sale spirituale s-a ridicat, astăzi, până la a valorifica şi a da un sens plin tuturor credinţelor şi aventurilor spirituale autentice ale umanităţii, spre deosebire de Frazer, care vedea în ele doar rătăciri, şi la nivelul lui Hegel – am îndrăznit s-o spun în scris –, care ştia să integreze totul din trecutul spiritului uman.// Dar tocmai de aceea nu-mi pot aşterne pe hârtie şi da la iveală cartea plănuită despre el. Anticipasem, plănuind-o, că el va sfârşi la idee, la blestemul ideii, adică la o fenomenologie a sacrului, sau la o carte pe linia «umanismului», posibil astăzi mai ales prin sondele aruncate în om de istoria religiilor, aşa cum scrie el însuşi în La nostalgie des origines. Văd însă că sfârşeşte […] sub alte două blesteme: cel al erudiţiei şi cel al creaţiei literare.// Îl admir şi iubesc pe mai departe, consider chiar că ultima, creaţia literară, privită în întregul şi contextul ei, este o binecuvântare pentru cultura română – dar amândouă par a fi înăbuşit, sau poate doar amânat, regăsirea «ideii». Nu mai am îndreptăţirea (singura ce-mi era dată) să scriu placheta de 80-100 pagini despre el“ („Cu Constantin Noica“, în Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Humanitas, 1998).
De la un capăt la altul al perioadei sale creative, viaţa lui Mircea Eliade a fost urmărită de idealul sintezei. Nu putea fi decât firesc ca ea să fie încununată de o mare viziune asupra umanităţii; de un opus magnum.