a12

Cum l-am cunoscut pe Nichita Danilov?

Icu Crăciun

Era în decembre, fix la ora şapte şi un sfert, după-amiază, târziu, şi treceam agale prin Copou, proaspăt ras şi gătit festiv. Vremea le dăduse peste nas meteorologilor care anunţaseră ger năprasnic că până şi apa va scheuna jalnic sub poduri, dar pietonii umblau în ţinută de primăvară. Prin purpura serii, un bărbat de vreo 27 de ani, cu faţa trasă, barbişon, papion şi ţilindru, sobru şi solemn, îşi făcea plimbarea de seară cu un mers maiestuos, ca Hamlet, pe o alee tristă, şi fuma pipă. O ceaţă subţire, asemenea unui văl liniştit între mireasă şi mire, se strecura printre crengile fumegânde gata-gata să ne învelească pe amândoi, dar s-a risipit rapid ca o părere inocentă când ne-a atins obrajii încinşi. Dangătul profund al unui clopot plin de singurătate se tânguia şi răzbătea spaţiul imens cu bolta sa înaltă. Din când în când nişte păsări de seară îşi fâlfâiau aripile şi ţipau nostalgic aşijderea corbului lui Poe. Undeva, în spatele meu, nişte câini roşii lătrau sub clarul de lună vânătă.
Eram doar noi doi, singuri, adânciţi parcă într-o tăcere de moarte, desăvârşită. Deasupra noastră veghea în linişte Domnul, acoperindu-ne cu aripile sale nevăzute. Stăteam încremeniţi, fiecare pe banca lui, cu ochii închişi, nu ne gândeam la nimic şi simţeam toropiţi cum ni se scurge-n orbite o dulce lumină de naşterea Pruncului. Jos, în piaţa oraşului, mulţimea îşi făcea şi ea plimbarea nocturnă. Nu ştiu de unde a apărut o femeie cu trupul înalt şi subţire, cu părul şi ochii negri, dar cu cearcăne mari, cu chipul palid şi trist şi a început să cânte aidoma dezmăţatei de Pena Corcoduşa, clătinându-şi capul. Apoi, umbra i s-a scurs de pe trup şi trupul i s-a înnegrit tot şi iar am rămas tăcuţi multă vreme. Fiindcă eram mai bătrân decât el cu un an (asta aveam să aflu mult mai târziu), n-a mai avut răbdare şi a izbucnit:
– Cine eşti dumneata?
– Mefisto, am răspuns cu un surâs viclean, ca un demon, şi din clipa aceea am rămas nedespărţiţi, doar sâmbetele seara, când eu, la sugestia lui, mergeam la amantă cu un bolovan în buzunar să-i zic: „Dragă, ia această piatră de pe sufletul meu“ ca să am succes, el rămânea singur, sta cu mâinile sub cap, ascultând cum bat clopotele de Înviere ori pesemne că anunţau retragerea din viaţă a cuiva, privind dezolat în tavanul albastru, cu pleoapele întredeschise, în aşteptarea căderii îngerilor şi a numerelor, veghind cu ochii mereu întorşi înlăuntru şi în acelaşi timp în afară. Ţin minte că, odată, când m-am întors, mi-a povestit, ţinându-şi faţa în mâini, că a visat cum a săpat la cinci metri şi a găsit o uşă, iar un glas l-a întrebat cine-i, şi el a răspuns cât se poate de firesc: „Nimeni!“ Culmea a fost că în clipa aceea s-a trezit în ţara oarbă şi pustie a lui Eliot, unde bătea un vânt lunar care acoperea urmele îndrăgostiţilor. Într-o oarecare măsură semănam de parcă ne-am fi căutat de mii de ani, căci aveam aceleaşi senzaţii pe care le simţeam în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate.
Apoi, într-o zi, am mers amândoi, unul travestit în Faust, celălalt în Mefisto, la o ghicitoare în ceară roşie. „Ia şi câteva piroane de 100“, mi-a şoptit. „Ce să facem cu ele?“, m-am mirat. „Să le batem în apă să nu ne facă bătrâna cine ştie ce bozgoane“, a precizat. M-am înfiorat, dar am luat şapte, erau grele că mă trăgeau într-o parte. Ptiu! Am scuipat în sân să nu fie de rău augur. Înainte de a ajunge la casa ei, am trecut peste o punte şi bănuiesc că mi-au găurit buzunarul, căzând în apa aceea neagră ca smoala, de vreme ce la uşa ei nu mai aveam un cui; a fost o zi plină de presimţiri negre. Cert este că lui i-a prevestit că se va face fântânar şi va ajunge ucenic al enigmaticului călugăr Kiril şi va scrie o psaltire nu cu cerneală, ci cu nisip, iar eu, Ferapont, cel cu dantura bună, cum mă poreclea el când era în toane bune, îmi voi muia pana în rănile lui Lazăr şi voi scrie câte o pagină pe zi, după care îi voi da foc, iar cenuşa o voi presăra tot pe rănile lui. A avut dreptate baba în privinţa răuprevestitoarelor prorociri. La întoarcere, aerul era negru şi vâscos şi apa roşie, el mi-a spus că ghicitoarea i-a zis că este blestemat de când fusese botezat cu apa în care Pilat s-a spălat pe mâini să fie totdeauna singur, până şi de bucurie să se bucure singur, după cum şi de tristeţe să se întristeze de asemenea singur. „Fir-ar să fie de hârcă“, am izbucnit eu, „mie mi-a spus că voi spăla picioarele tatălui şi voi bea apa, după care voi pleca în lume într-un nesfârşit exil, fără să am vreodată parte de un întreg; nici măcar de o părticică. Asta s-o creadă ea!“ Tocmai treceam pe lângă nişte cai care rumegau literele căzute în iarbă şi nechezau încetişor. „Doamne“, a continuat scuturându-se ca după un vis urât, „am murit când Dumnezeu nu se născuse încă şi m-am născut când Dumnezeu era deja mort!“ M-am uitat speriat la el şi m-a cuprins o tristeţe atât de adâncă încât sunt convins că însăşi moartea s-a înspăimântat, aşa ceva n-am mai auzit, şi, brusc, am observat că a îmbătrânit prea devreme. Mai devreme decât mine. Se făcuse noapte, iar în întunericul pur inima ne bătea cu teamă şi disperare. Îngândurat, de parcă i-ar fi sunat ceasul, el s-a dus acasă să trăiască obsedat de cutremur şi de moartea în haine vişinii, rămânând prizonier al neantului, ca un alchimist sau un sihastru, postind zi de zi cu lumina şi ochii, asta nu ştiu precis, căci nici nu ne-am luat rămas-bun, iar eu am rătăcit prin lume, pribeag, cu un geamantan de apă în care am îngrămădit valurile, copacii, păsările şi iarba, să-mi găsesc liniştea, pe scurt, să-mi primenesc sufletul prin târguri străvechi şi sate pustii cu gând să cumpăr grâne, postavuri şi mătăsuri. Vecinii povesteau că mereu visa aceeaşi imagine: un pat alb, înconjurat de crini negri şi în mijlocul lor un trup alb, înaripat, de femeie decapitată, şi că n-a scăpat de acest coşmar până când maică-sa nu i-a stins tăciuni în apă limpede, neîncepută; din când în când primea doar vizita bătrânului Hokusai, trăitorul între cărţi, păzit de Îngerul Israfel, cel plictisit de el însuşi, dar acesta este un detaliu infim. În schimb, am început eu să mă visez noapte de noapte cum că stăteam atârnat pe un perete galben – culoarea sinucigaşilor –, ca un tablou înrămat de pe vremea bunicului, nerăsfăţat de lumină. Nu vă miraţi, până în ziua de astăzi, toate profeţiile babei, soră cu Moartea, s-au adeverit.

Colaj după volumele de versuri: Fîntîni carteziene (1980), Cîmp negru (1982), Nouă variaţiuni pentru orgă (1999), Arlechini la marginea câmpului (1985), Poezii (1987), Deasupra lucrurilor, neantul (1990) şi Marele orb (1995).