Liviu Petrescu despre Petru Poantă

„Petru Poantă este incontestabil cel mai bun critic de poezie pe care-l avem în clipa de faţă,
nu numai la Cluj, ci în întreaga cultură românească“

Anul acesta, se împlinesc 75 de ani de la naşterea lui Liviu Petrescu (n. 17 decembrie 1941), cel ce avea să rămână în conştiinţa noastră ca fiind unul dintre ultimii aristocraţi ai Clujului. Redau mai jos, în premieră, din arhiva mea sonoră, cuvântul Profesorului la lansarea primei ediţii a cărţii lui Petru Poantă Dicţionar de poeţi: Clujul contemporan. Evenimentul a avut loc în noiembrie 1998, la Sala de sticlă a Primăriei municipiului Cluj-Napoca, neîncăpătoare pentru câţi participanţi se aflau în ea, în cadrul Festivalului Naţional de Poezie ORFEU, ediţia a III-a, în prezenţa Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, a P.S. George Guţiu, episcopul Bisericii Greco-Catolice de Cluj-Gherla, precum şi a primarului de atunci al Clujului, Gheorghe Funar.
La înfiinţarea acestui festival (1996), pe care l-am condus timp de trei ediţii, am hotărât să editez câte un volum pentru fiecare ediţie în parte. Atunci Petru Poantă a propus ca ele să se numească generic Caietul cu poeţi. Aşa se face că prima ediţie a cărţii în discuţie a fost editată sub acest generic, la o editură condusă atunci de poetul Tudor Ştefan, care s-a luptat cu toate armele de care dispunea ca să obţină editarea acestei atât de aşteptate cărţi. Colaborarea cu el a fost anevoioasă, el temându-se în fiecare moment că, nemulţumit, îi voi retrage dreptul de editare. Timorat şi fără experienţă, Ştefan a editat cartea cu multe greşeli, făcând-o pe Irina Petraş la lansare să ironizeze faptul că până şi titlul cărţii, pe pagina de gardă, fusese preluat cu greşeli, Poeţi clujeni ontemporani. Ne-am despărţit repede de această primă ediţie, pregătind, în mai puţin de un an de zile, apariţia unei ediţii noi la Editura Clusium, unde am găsit o altă atmosferă şi am colaborat în chip fericit cu poetul Nicolae Mocanu. Am discutat adesea cu Petru Poantă despre necesitatea reeditării dicţionarului într-o variantă nouă, adăugită, însă n-am reuşit să ne mobilizăm îndeajuns nici unul, nici celălalt pentru a o demara.
Aceasta este pe scurt istoria Dicţionarului (cea in extenso ar face obiectul unei cărţi întregi), iar cuvântul Profesorului apare pentru prima oară, în această primăvară când Petru Poantă (n. 7 aprilie 1947) ar fi împlinit 69 de ani. De apariţia acestui text ştiu, însă, că s-ar fi bucurat şi el. (Dumitru Cerna)

E o mare plăcere şi o bucurie pentru mine să prezint această realizare a criticului şi istoricului literar Petru Poantă. Întâi, câteva cuvinte despre autor, cu toate că cei mai mulţi dintre dumneavoastră îl cunosc foarte bine. Petru Poantă s-a născut la 7 aprilie 1947, deci a depăşit semicentenarul. Până acum a publicat, incluzând şi acest volum, şapte cărţi. A debutat editorial cu Modalităţi lirice contemporane, în anul 1974. Acestei cărţi i-a urmat o monografie, Poezia lui George Coşbuc, în 1976, apoi Radiografii, seria întâi, în 1978, cea de-a doua parte, în 1983. Apoi, o culegere de comentarii critice despre scriitorii contemporani, 1994 şi, recent, o lucrare care merită toată atenţia şi tot interesul nostru: Cercul literar de la Sibiu, 1997. Ultima carte, dar nu şi cea din urmă, este Dicţionarul de poeţiClujul contemporan. Despre Petru Poantă ce se mai poate spune? Este unul dintre membrii fondatori ai revistei de cultură Echinox, fondată în 1968. A fost ani buni cronicarul literar al revistei Steaua, perioadă în care şi-a cucerit un renume binemeritat. În anii din urmă, a fost consilier-şef la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Cluj. În clipa de faţă este redactor la Editura Didactică şi Pedagogică. Şi, ca un corolar la această prezentare, Petru Poantă este, incontestabil, cel mai bun critic de poezie pe care-l avem în clipa de faţă, nu numai la Cluj, ci în întreaga cultură românească.
Acum, câteva cuvinte despre carte. Aceste cuvinte au fost într-o oarecare măsură anticipate de prezentator, poetul Dumitru Cerna, care vorbea despre cele trei volume de caiete cu poeţi. Cel dintâi a apărut în 1996. Era o antologie poetică. Se pare că titlul acesta, Caietul cu poeţi, a fost stabilit tot de Petru Poantă, însă la editarea celor trei volume o contribuţie decisivă au avut-o Dumitru Cerna şi alţi doi poeţi mai tineri, mai tineri decât mine, e vorba de Ioan-Pavel Azap şi de Ioan Negru. Deci, în 1996 a apărut cea dintâi antologie de poezie clujeană, care includea un număr de 32 de poeţi, din câte spunea şi domnul Dumitru Cerna. A urmat, în 1997, Poeţi clujeni contemporani, tot o antologie de poezie clujeană, însă mult îmbogăţită.  Dacă mai ştiu eu să socotesc, sunt 96 de poeţi în această antologie. În acest an, şi ca o completare, a apărut nu o altă antologie – deşi îşi are locul, poeţii clujeni se înmulţesc de la an la an, vin mereu condeie noi, proaspete –, deci nu avem de-a face cu o antologie, ci cu un dicţionar de poeţi care include un număr de 128 de articole, deci un număr de 128 de poeţi prezentaţi în această lucrare. După cum realizaţi cu toţii, aceste caiete cu poeţi trebuie privite ca un ansamblu, antologie şi dicţionar, deci prezentare critică, şi în felul acesta putem să afirmăm că avem de-a face, într-adevăr, cu o operă de referinţă de care nu ne putem dispensa. Cei care studiază literatura română contemporană nu se pot dispensa de aceste instrumente de lucru. Sunt fundamentale. Trebuie să mărturisesc că şi eu, mai mult sau mai puţin sporadic, mi-am consacrat preocupările literaturii române contemporane, însă, consultând sumarul Dicţionarului de poeţi alcătuit de Petru Poantă, am întâlnit o serie de nume, nu puţine, vreo zece, chiar mai multe, despre care nu ştiam nimic, absolut nimic. Meritul lui Petru Poantă este de a ne da informaţii despre aceşti poeţi despre care nimeni nu ştie nimic, pentru că nu are de unde să ştie, prezentări critice pătrunzătoare, sagace. Este un dicţionar de poeţi, deci este o operă cu o dublă faţă, este o operă lexicografică, este un dicţionar – aşa cum în clipa de faţă avem mai multe, au apărut mai multe în cultura românească, în critica românească –, dar este şi o lucrare critică, deci o lucrare de exegeză, o lucrare de comentarii. Privind-o din primul punct de vedere, deci ca lucrare lexicografică, este o lucrare extrem de pretenţioasă. Un dicţionar, indiferent despre ce fel de dicţionar este vorba, dacă este vorba despre un dicţionar al limbii române sau despre un dicţionar literar, este o operă extrem de pretenţioasă. Are rigori, reguli şi exigenţe care se învaţă cu greu şi de-a lungul timpului. Colectivul de lexicografie de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu“ porneşte de la această idee că un bun cercetător în acest domeniu al lexicografiei se formează, o să fiţi uimiţi, în zece ani de zile. E o lucrare extrem de pretenţioasă şi, în general, este o lucrare colectivă, este o operă colectivă, dicţionarele sunt opere colective. Puţine dicţionare literare sau lingvistice în cultura românească sunt opere de autor. Petru Poantă a avut această cutezanţă. Această cutezanţă şi această tărie, pentru că este o foarte mare povară şi un foarte mare volum de muncă. Acum, întrucât este o operă de autor, în această direcţie cred că ar fi fost bine ca domnul Petru Poantă să fi fost secondat în chip mai activ şi în chip mai folositor, sigur, dacă nu de alţi membri de echipă, dar de editură în orice caz. Operele acestea colective au nevoie de cineva care să facă revizia ştiinţifică a datelor, pe de o parte, şi au nevoie, în al doilea rând, de un coordonator care să asigure o anumită consecvenţă. Ei, îmi pare rău că trebuie să spun, editura nu a reuşit să-i fie de foarte mare folos domnului Petru Poantă, pentru că este o editură nouă, o editură neexperimentată; merită toate laudele noastre pentru întreprinderea pe care şi-a luat-o pe umeri, dar sunt unele mici scăpări, totuşi. Nu vreau să insist asupra lor, însă câteva dintre ele poate că ar fi bine să i le semnalez prietenului Petru Poantă pentru a putea ulterior să le înlăture. Astfel, voi începe cu lista de autori. Spuneam că antologia Poeţi clujeni contemporani, care este, deocamdată, inventarul cel mai cuprinzător pe care-l avem de poeţi clujeni, cuprindea un număr de 96 de nume. Dicţionarul cuprinde 128 de nume. E firesc, lista s-a îmbogăţit, dar un editor ar fi trebuit să rezolve altceva. Pentru că, dacă pe de o parte lista s-a îmbogăţit, pe de altă parte a sărăcit, şi nemotivat. Din antologia aceasta, din sumarul pe care-l avea antologia, lipsesc în dicţionar o serie de poeţi, deci rămân pe dinafară. Vasile Caia figura în antologie, în dicţionar nu mai figurează. Vasile Grunea figura în antologie, în dicţionar nu mai figurează. Letiţia Ilea, aşijderea. Voichiţa Marca Vădan, la fel. Judith Mészáros, la fel. Rodica Scutaru Milaş, la fel. Paul Lucian Niculescu, la fel. Petre Şaitiş, de asemenea, şi Teofil Tudoroniu, de asemenea. Adică un efort de coordonare minim pe care editura l-ar fi putut face ar fi fost de natură să rezolve aceste mici inconsecvenţe. De asemenea, sunt alte amănunte care ar merita o revizie. N-o să le prezint pe toate, dar câteva dintre ele cred c-ar merita să fie semnalate, pentru a putea fi înlăturate ulterior. În prezentarea lui Anatol Baconsky se specifică în şapoul pe care îl are acest scriitor în dicţionar că a condus revista Steaua până-n 1958. Data nu este întru totul exactă, e vorba de 1959. În articolul despre Horia Bădescu, se prezintă o bibliografie cu pretenţii de a fi completă cu operele sale, însă lipsesc patru volume apărute în vremea din urmă: lipseşte o traducere în limba franceză, Le visage du temps, 1993 , Le fer des épines, 1996 , volumul bilingv de poeme din 1996.  Volumul de anul acesta, Portret apocrif, este, de asemenea, bilingv.  Apoi iar o chestiune pe care editura ar fi trebuit să o discute cu autorul şi să o rezolve: în cazul unor autori care au pseudonime literare, se specifică în paranteze, foarte bine, în foarte multe locuri se specifică numele adevărat, numele real, numele de la Oficiul stării civile al scriitorului respectiv. Nu peste tot însă, deci sunt nişte inconsecvenţe. La Doina Cetea, nu se divulgă numele adevărat al acestei încântătoare poete. De asemenea, alte inconsecvenţe, sigur că sunt fleacuri, sunt amănunte şi pot fi eliminate, dar e bine să fie avute în vedere şi ştiute. În antologia Poeţi clujeni contemporani, se dă pseu-onimul unui poet: Ion Fântânaru. În Dicţionarul de poeţi, se dă numele real al poetului: Ioan Hentea. Trebuie să te hotărăşti care dintre ele, adică să fie o consecvenţă, optezi pentru unul dintre ele. Şi o ultimă observaţie pe care vreau să o fac şi care revine întru totul editurii: indicele alfabetic de la urmă este impracticabil, sunt înşiraţi toţi poeţii incluşi în dicţionar, însă la pagini imaginare, nu te poţi descurca cu acest indice alfabetic. Asta ţine deci de o anumită bucătărie editorială de care volumul are nevoie şi de care va beneficia.
Am prezentat cartea sub aspectul ei lexicografic, ca dicţionar. Aici, o sugestie: poate că în şapou n-ar strica să fie trecute şi referinţele critice ale poeţilor.
În ceea ce priveşte partea critică propriu-zisă, aici avem de-a face cu talentul şi cu strălucirea scrisului lui Petru Poantă. Este una dintre cele mai pătrunzătoare panorame asupra unui segment al poeziei româneşti contemporane. Este o viziune sigură, este o viziune şi istorico-literară, şi critică ce nu poate fi decât admirată şi acceptată cu încântare. Petru Poantă desenează cu siguranţă liniile principale de evoluţie ale poeziei clujene. În primul rând, pentru Domnia Sa sunt câteva momente importante, sunt câteva răscruci, câteva direcţii mari. Una dintre ele este cea deschisă de poeţii grupaţi în jurul revistei Steaua şi care au cultivat pentru prima dată o poezie reliricizată, resubiectivizată într-o perioadă în care era dominată, literatura românească, de o poezie obiectivă şi după sistemul reportaj. Este foarte exact. Încadrarea şi articolele consacrate poeţilor de la Steaua sunt raportate la această linie mare de evoluţie a poeziei contemporane. După aceea, Petru Poantă surprinde, pe bună dreptate şi cu mare acuitate, rolul şi ponderea pe care revista Echinox şi poeţii pe care i-a promovat revista Echinox l-au avut în evoluţia poeziei clujene. Este vorba de o primă generaţie, unde Petru Poantă surprinde cu multă sagacitate câteva trăsături irefutabile, şi este interesantă mai ales observaţia că o serie dintre poeţii acestei prime generaţii echinoxiste au o foarte puternică înclinaţie spre o anumită sacralizare a poeziei sau chiar spre o poezie religioasă. Exemplele lui majore sunt aici Horia Bădescu şi Adrian Popescu. Vorbeşte apoi Petru Poantă, pe bună dreptate, şi iarăşi cu un spirit critic foarte fin, foarte rafinat, ce operează disocieri extrem de corecte, surprinde o a doua generaţie, deci un al doilea val de poeţi echinoxişti care se îndepărtează de predecesorii săi imediaţi şi cultivă o poezie de altă factură, o poezie de manieră optzecistă. O poezie cu unele filoane postmoderniste. Unul dintre exemplele pe care îl dă Petru Poantă în această direcţie este Virgil Mihaiu, exemplu ilustrativ pentru direcţia aceasta. În sfârşit, vorbeşte Petru Poantă la urmă şi de valul nou de poeţi care s-au afirmat mai mult după 1990, unde direcţiile sunt mai greu de depistat, însă unde se aduce, pe de o parte, un gust al avangardismului, ceea ce este foarte exact, aşa este, şi, de asemenea, o anumită atracţie pentru modelul poetic postmodernist.
Deci, cam aceasta este viziunea de istoric literar a lui Petru Poantă, viziune care-l ajută să încadreze bine, să încadreze cu fineţe şi să încadreze într-un mod greu de contestat poeţii despre care vorbeşte. În ceea ce priveşte viziunea critică, aici iarăşi Petru Poantă trebuie lăudat. Repet: este cel mai bun critic de poezie pe care-l are cultura românească în clipa de faţă. Şi competiţia este foarte grea. Dacă este vorba să vorbim de critici de poezie, putem să luăm în considerare pe Nicolae Manolescu, în primul rând, pe Gheorghe Grigurcu, apoi pe Mircea Martin, sunt, poate, şi alţii. După părerea mea, Petru Poantă este cel mai bun. Iar în comentariile, în articolele pe care le consacră acestor poeţi – şi aici îl laud cu gura mare şi-l laud din toată inima –, Petru Poantă nu face doar o critică descriptivă, ci face o critică în care năzuieşte spre judecata de valoare, adică şi ierarhizează aceste poezii. Nu este un critic care să emită judecăţi complezente, judecăţi prieteneşti, amicale ş.a.m.d. E un critic pe alocuri chiar brutal. Dar brutal în chip estetic. Asemenea pasaje sunt evidente şi preocuparea lui Petru Poantă de a ordona această cohortă de poeţi este demnă de toată lauda. Iată, de pildă, la un articol, nu interesează despre cine, Petru Poantă vorbeşte franc şi fără să-i tremure mâna despre stângăciile limbajului. Apoi, în alte cazuri, vorbeşte despre un nume cunoscut în critica şi cultura românească din Cluj şi spune că poetul respectiv concepe o utopie poetică a libertăţii interioare fără pregnanţă lirică deosebită. Sunt judecăţi care sunt chiar crude, însă necesare, necesare. În critică cruzimea este o calitate.
Este o operă care, în unele amănunte ale ei, trebuie încă periată, ăsta este singurul cuvânt pe care îl găsesc la îndemână, periată de anumite inadvertenţe şi inconsecvenţe sub aspect strict lexicografic.  Dar, pe partea sa critică – deci în ceea ce Petru Poantă dă ca şi comentariu, critică şi exegeză critică –, este o lucrare inegalabilă, este o lucrare nu numai foarte folositoare pentru noi, însă inspiratoare şi revelatoare. Este un eveniment critic şi cultural apariţia acestei cărţi.