a23

 Cioran, colaborator al revistei Luceafărul

Alexandru Seres

Cioran povesteşte episodul despărţirii sale de limba română în nu mai puţin de şase ocazii: de cinci ori în interviurile pe care le-a dat de-a lungul timpului şi o dată în Caiete. Anul e, invariabil, 1947, locul fiind Dieppe (mai precis, un sat aflat în apropiere, Offranville). Hotărârea e luată subit, ca sub imperiul unei revelaţii, momentul de ruptură fiind descris de fiecare dată drept definitiv. E gestul tranşant al unui om angajat pe un drum fără întoarcere: „Patria mea încetase să existe, limba mea de asemeni“.
Afirmaţiile lui Cioran pot fi – şi au fost, în repetate rânduri – puse la îndoială. Anul în care Cioran începe să scrie prima sa carte franţuzească nu e 1947, ci 1946, lucru atestat de scrisorile sale către cei din ţară. Iar dacă despărţirea de limba română a fost atât de categorică, de ce a mai colaborat, în 1948-1949, la revista Luceafărul, scoasă de Mircea Eliade pentru românii din exil?
Între 1941 şi 1949, deşi a scris destul de mult, Cioran nu a publicat nicio carte. În principal, din cauza condiţiilor istorice neprielnice: al Doilea Război Mondial – iar după 1945, invazia comunistă din România. Trecerea la limba franceză a fost şi ea un proces dificil şi de durată. În schimb, în două rânduri, Cioran a publicat în acest răstimp în presa din Franţa, în condiţii care pot fi puse în oglindă: întâi două articole în franceză, în revista Comœdia din 1943, în perioada când încă scria în limba română, iar după o lungă pauză, în română, în cele două numere ale revistei Luceafărul, dar de data asta după ce luase deja hotărârea de a scrie exclusiv în franceză. Dar dacă cele două articole în franceză au fost un simplu accident, fără consecinţe, apariţiile din Luceafărul au trezit numeroase întrebări cu privire la seriozitatea hotărârii sale de a nu mai scrie româneşte.
La ora la care Mircea Eliade pregătea primul număr al revistei Luceafărul, Cioran renunţase de câţiva ani să mai scrie în limba română. În 1946, începe lucrul la prima variantă a Tratatului de descompunere, cu titlul Exercices négatifs. Din numeroasele sale declaraţii cu privire la acest moment de ruptură, reiese că nu ar mai fi scris de atunci niciodată în limba română. „De ce să scriu într-o limbă pe care n-o ştie nimeni? Am rupt tot ce scrisesem. M-am întors la Paris cu gândul să nu mai scriu niciodată în limba mea maternă“, relatează el, într-un interviu dat în 1979 lui Jean-François Duval, cu referire la faimosul episod de la Dieppe-Offranville.  A fost o decizie cu adevărat dramatică, căci iubea limba română cu pasiune. Cu toate acestea, consimte, la rugămintea lui Eliade, să colaboreze la prima revistă a românilor din exil, Luceafărul. În numărul 1, din noiembrie (de fapt decembrie) 1948, Cioran publică 16 texte scurte, sub titlul Fragmente, iar în al doilea număr, din anul următor (pe copertă apare luna mai, dar revista a ieşit pe piaţă cu întârziere, de-abia în septembrie), apar alte 25 de fragmente şi aforisme, purtând titlul Razne. Nu le-a publicat însă sub propriul nume, folosind în ambele dăţi pseudonimul Z. P., a cărui origine e incertă.
Cioran nu s-a mărginit să fie un simplu colaborator al revistei. Acest lucru reiese atât din mărturiile lui Eliade, care într-o scrisoare din iulie 1948 îl roagă pe Alexandru Busuioceanu să-i trimită un text „pentru revista pe care o scoatem Herescu, Cioran şi cu mine“ , dar şi din cele ale lui Virgil Ierunca, devenit secretar de redacţie al revistei după apariţia primului număr şi care îl indică pe Cioran ca participant la o „întâlnire obişnuită, redacţională“, în jurnalul său din 18 mai 1949.  Cioran nu a fost, aşadar, un simplu colaborator, ci a făcut parte din comitetul de redacţie, participând la şedinţele cu ceilalţi membri – Eliade, N. I. Herescu şi Ierunca.
Decizia lui Cioran de a nu mai scrie niciodată în limba română era cât se poate de fermă.  Cum se explică atunci textele publicate în Luceafărul? Fuseseră oare scrise după momentul Dieppe sau pur şi simplu Cioran a utilizat texte mai vechi, luate din manuscrise româneşti nepublicate? A doua variantă pare cea mai plauzibilă. După 1940, când i-a apărut ultima sa carte în româneşte, Amurgul gândurilor, a mai scris Îndreptar pătimaş (elaborat între 1940 şi 1944), Despre Franţa (în jur de 1941) şi Razne (probabil 1945-1946), toate rămase în sertar. Confruntând cu atenţie textele apărute în Luceafărul cu aceste scrieri, am identificat opt fragmente care provin din Îndreptar pătimaş II, ediţie îngrijită cu multă competenţă de Constantin Zaharia şi care a văzut pentru prima dată lumina tiparului în 2012, la Editura Humanitas. Cel puţin acestea au fost, aşadar, scrise înainte de ruptura cu limba română – şi e de presupus că şi celelalte texte din Luceafărul ar putea să provină din manuscrise similare, care nu au fost publicate ori s-au pierdut.
Toate cele opt fragmente din Îndreptar pătimaş II, numerotate de la 79 la 86, se regăsesc în numărul 1 al Luceafărului, unele cu uşoare modificări. E vorba, aşadar, de transcrieri, în cursul cărora Cioran ameliorează textul, fără să intervină însă în substanţa acestuia. Întrucât textele din ambele părţi ale Îndreptarului pătimaş sunt numerotate, neexistând lipsuri, e exclus ca şi alte fragmente publicate în Luceafărul să provină de aici, în eventualitatea că autorul ar fi dat manuscrisul original spre publicare. Nu sunt extrase nici din celălalt corpus de texte fragmentare, Razne, scris tot înainte de 1946; însă faptul că fragmentele din numărul 2 al Luceafărului au fost publicate de Cioran folosind un titlu identic poate fi considerat un indiciu al perioadei în care au fost scrise, dacă nu şi al provenienţei lor certe.
Se cuvine menţionat aici faptul că toate textele lui Cioran din Luceafărul au fost reeditate în 1995 în Jurnalul literar, ele apărând şi sub formă de carte-broşură, sub titlul generic Razne, cu un cuvânt-înainte de Monica Lovinescu; aceste texte nu au însă nimic comun cu volumul Razne din 2012, de la Editura Humanitas, care reproduce un manuscris inedit, aflat în biblioteca literară Jacques Doucet. În Precizările editoriale la broşura Razne, Nicolae Florescu a avansat ideea că aceste texte ar fi fost scrise în a doua jumătate a deceniului cinci, când deja Cioran optase pentru limba franceză:

Faţă de Itinerar pătimaş, considerată de editorul său, Cristian Petru, drept ultima carte românească, Fragmentele şi Raznele din Luceafărul stabilesc un stadiu mai apropiat de sensul celor cuprinse în redactarea franceză a primei cărţi pariziene, Précis de décomposition. […] Un alt important aspect pe care îl aduc în discuţie aceste Razne priveşte chiar statutul lor de texte cioraniene redactate în limba română până în preajma anilor ’50, deci după 1943-1944 când s-a presupus, luându-se de bune afirmaţiile înbălmăjite ale autorului lor, că Emil Cioran a părăsit definitiv limba română ca mijloc de expresie oficială a activităţii sale de creaţie.

         Supoziţiile lui Nicolae Florescu privind momentul redactării textelor publicate de Cioran în cele două numere ale Luceafărului n-au în realitate nicio bază. Fragmentele şi Raznele din revista lui Eliade nu doar că nu sunt în niciun fel „un stadiu mai apropiat“ de Tratatul de descompunere, aşa cum pretinde criticul, dar cel puţin o parte din aceste texte provin chiar din Îndreptar pătimaş. Astfel că afirmaţia lui Nicolae Florescu potrivit căreia aceste texte ar fi fost redactate „până în preajma anilor ’50“ nu doar că nu se bazează pe nimic, fiind o pură speculaţie a criticului, dar e chiar contrazisă de provenienţa clară a celor opt fragmente identificate de mine, care au fost scrise în anii 1940-1944.
Faptul că Fragmentele şi Raznele din Luceafărul sunt ultimele texte publicate în limba română de Cioran nu dovedeşte în niciun fel că ele ar fi fost scrise după momentul deciziei sale de a abandona limba română. De altfel, nu e singura dată când Nicolae Florescu face astfel de afirmaţii hazardate în privinţa textelor lui Cioran.
Un cercetător al lui Cioran de o incomparabil mai mare anvergură şi seriozitate, Nicolas Cavaillès, care a realizat de altfel, împreună cu Aurélien Demars, ediţia Cioran din seria Pléiade a Editurii Gallimard, face şi el în teza sa de doctorat, dedicată Tratatului de descompunere , diverse supoziţii privind provenienţa textelor din Luceafărul. Cavaillès susţine că Cioran a publicat în Luceafărul extrase din manuscrisul inedit al Raznelor, însă această afirmaţie nu este susţinută cu probe. Nici n-ar fi fost posibil: filele manuscrisului Raznelor de la Biblioteca Doucet sunt numerotate de Cioran şi nu prezintă lipsuri , iar textele din Luceafărul nu sunt de găsit între aceste manuscrise. Cavaillès are dreptate în schimb în privinţa provenienţei unora dintre aceste texte din Îndreptar pătimaş – cu precizarea că nici în acest caz nu produce probele de cuviinţă.
Consider că, în lipsa altor dovezi, este rezonabil să presupunem că textele lui Cioran din cele două numere ale Luceafărului au fost scrise în totalitate înainte de 1946. Cele opt fragmente extrase din Îndreptar pătimaş II sunt un argument puternic în acest sens. Acelaşi lucru îl indică şi analiza stilistică a acestor texte, în care se regăsesc formulări arhaizante şi un vocabular împrumutat din limba română veche, elemente caracteristice perioadei 1940-1944, când Cioran lucra la Îndreptar pătimaş şi încă nu se contaminase de sintaxa limbii franceze (ca în Raznele din 1945-’46). Mai rămâne însă de făcut o observaţie, care s-ar putea dovedi decisivă: toate cele opt fragmente identificate sunt transcrieri, ceea ce ne arată că Cioran dorea să păstreze intact manuscrisul Îndreptarului pătimaş, chiar dacă după 1947 nu mai avea nicio perspectivă de a publica o carte în România. Nu e însă obligatoriu ca acest lucru să fie valabil şi pentru restul fragmentelor din Luceafărul; e posibil ca acestea să fi fost texte disparate – eventual dintre cele pe care nu le-a inclus în varianta finală a Îndreptarului.
Am lăsat la urmă chestiunea misterioaselor iniţiale Z. P., cu care Cioran a semnat în Luceafărul. Dincolo de imposibilitatea descifrării semnificaţiei lor, ele par să indice faptul că Cioran nu mai dorea să apară ca autor de limba română, dată fiind şi iminenţa publicării primei sale cărţi în franceză. Trebuie spus însă că Cioran a avut un motiv mult mai important de a nu se iscăli cu propriul nume. Luceafărul era o revistă a scriitorilor români din exil, aflaţi în relaţii antagonice cu regimul comunist de la Bucureşti. Nu puţini dintre scriitorii care au publicat aici au fost nevoiţi să utilizeze pseudonime, de teama repercusiunilor de natură diversă; cazul lui Vasile Voiculescu, aflat în ţară, e cel mai evident. Cioran însuşi, dincolo de caracterul său retractil, avea un motiv cât se poate de serios: fratele său Aurel se afla la acea oră în închisoare, din cauza opţiunilor sale legionare. Utilizarea pseudonimului se impunea, aşadar, cu necesitate.
Dincolo de dovezile sau argumentele pro şi contra „recidivei“ româneşti a lui Cioran, nu putem să ignorăm efortul uriaş depus pentru scrierea Tratatului de descompunere, carte rescrisă în mai multe rânduri. La ora la care apăreau primele sale texte în Luceafărul, Cioran predase deja editurii manuscrisul cărţii sale, cu care avea să se impună ca un mare stilist al limbii franceze. Iar în luna mai a anului 1949, când îi dădea lui Virgil Ierunca textele pentru numărul 2 al revistei, primise deja de la Gallimard spre corectură şpalturile Tratatului său.  Să-l fi tentat din nou vechea iubire, după ce cheltuise atâta energie pentru a o da uitării? Greu de crezut.