a10

Pledoarie pentru cultura din şcoală

Ioan-Aurel Pop

          Într-adevăr, desantul scriitoricesc în şcolile Clujului, desant datorat celei de-a treia ediţii a Festivalului Naţional de Literatură, mi-a prilejuit şi mie meditaţii asupra rolului/rostului patrimonial, identitar şi formativ al literaturii, al culturii în general şi chiar sugestii de îmbunătăţire a stării de lucruri din învăţământul românesc.
În viaţă, ni se dau uneori lecţii pe care nu le receptăm la vreme. O astfel de lecţie conştientizată destul de târziu, deşi i-am primit bazele prin anii ’70 ai secolului trecut, venea de la unii dintre dascălii mei braşoveni de la Liceul „Andrei Şaguna“: astăzi nu poţi fi depozitarul unei culturi generale solide şi utile fără matematică, informatică, fizică, biologie, chimie. Până la urmă, accentul grav în ceea ce mai numim acum cultură generală nu mai cade, ca odinioară, pe vaste cunoştinţe de mitologie, studii clasice, literatură, istorie, filosofie, pe umanioare şi ştiinţe (discipline) sociale, ci pe modalităţi şi metode de adaptare la provocările acestei lumi grăbite, care vine puternic peste toţi. Între timp, ea a venit cu tablete, e-books (cărţi electronice), iphone-uri, cu forme de cercetare şi de comunicare de neimaginat în urmă cu două-trei decenii. Pe când se vorbea încă de „revoluţia tehnico-ştiinţifică“, era de ajuns pentru un umanist – ca să nu se simtă „infirm“ intelectual – să ştie câte ceva (sau să nu uite ceea ce învăţase la şcoală) despre postulatul lui Euclid şi teorema lui Pitagora, despre pârghie, plan înclinat şi scripete, despre structura atomului, despre ereditate ori despre tabloul periodic al elementelor. În momentul actual, lucrurile s-au complicat mult mai mult. Nu le putem şti pe toate, dar putem avea bunăvoinţa de a recepta ceea ce ne oferă oamenii de ştiinţă. Pentru receptare, nu ajunge însă bunăvoinţa, ci este necesară o bază de cunoştinţe şi metode (tehnici), care se dobândeşte din copilărie şi adolescenţă, prin educaţia şcolară. De aici vine insistenţa unora pentru o şcoală axată pe ştiinţele exacte sau fundamentale. Faptul nu este, în esenţă, eronat, numai că ştiinţele fundamentale fără suflet (sentiment, trăire) nu valorează nimic şi pot conduce la formare de mecanisme umane. De asemenea, se mai susţine învăţarea numai de tehnici şi metode (know how), prin ignorarea şi dispreţul cunoştinţelor. Este vorba, din nou, despre un mesaj greşit. Acestea, adică metodele şi cunoştinţele, merg mână în mână, fiindcă memoria este o componentă fundamentală a inteligenţei. Necultivând memoria ne condamnăm la paupertate intelectuală şi la moarte spirituală. Metodele bune fără conţinut adecvat nu valorează nimic.
Prin urmare, am înţeles din pledoaria vechilor dascăli că un intelectual autentic poate rezolva pe faţa unei foi (foaia poate să fie şi virtuală!) o problemă de logică, de aritmetică, de trigonometrie ori de geometrie, iar pe cealaltă poate compune o poezie ori un eseu, dacă simte nevoia. Cultura generală actuală îmbină ştiinţele şi disciplinele, încercând o nouă sinteză, cum toate marile epoci din istoria umanităţii au încercat să facă. Nu pot îndemna pe nimeni să devină polihistor – pentru aceasta e nevoie de vremuri revolute şi de înzestrări naturale excepţionale –, ci pledez pentru preţuirea tuturor valorilor şi pentru integrarea lor în paradigmele cunoaşterii noastre. Dar aşa cum un literat are nevoie de cunoştinţe tehnice şi digitale, şi reciproca este valabilă, în sensul că oamenii de ştiinţă adevăraţi nu se pot descurca în lume fără umanioare. Pe de altă parte, nu există discipline superioare şi inferioare, iar spiritul nostru, cu voie ori fără voie, tânjeşte după creaţii literare, istorice, muzicale, plastice etc.
Am participat la dezbaterea recentă legată de încercarea de excludere a latinei din şcoală şi am ierarhizat atunci o seamă de argumente îndreptate împotriva acestei tendinţe. Primul argument se bazează pe apartenenţa noastră la latinitate. Este absurd ca un popor neolatin să nu studieze latina, în vreme ce în Germania, limba lui Cicero se învaţă până şi în unele universităţi tehnice. În al doilea rând, am convingerea că latina este o cheie pentru studiul celorlalte limbi. Cei care ştiu latina pot învăţa mult mai repede şi mai uşor limbi străine, nu numai pe cele romanice. În al treilea rând, gramatica limbii latine disciplinează mintea şi dă omului viziune întocmai cum face geometria pentru matematicieni. Un elev sau un adolescent care ştie bazele limbii (gramaticii) latine are premisele formate ca să devină specialist în multe domenii, de la ştiinţele exacte până la cele socio-umane. Este drept că astăzi limbile moderne se învaţă după alte metode şi tehnici decât cele de odinioară, dar gramatica rămâne o necesitate, iar structura verbului şi sintaxa frazei sunt adevărate probe de erudiţie şi de inteligenţă. Este drept iarăşi că generaţia tânără este grăbită, alertă, că nu mai are răbdare şi nici interes pentru chestiuni aride, fastidioase, de acribie, precum textele vechi latineşti. Dar generaţia tânără nu este cum vrea ea, ci cum o formăm noi, iar noi avem datoria s-o impregnăm cu vioiciune, optimism, bucurie, dar şi cu seriozitate, cu temeinicie, cu ideea muncii insistente. Omul este o fiinţă socială, iar ca să fie aşa, în acord cu esenţa lui, are nevoie stringentă de educaţie. Am avut, în focul acestei polemici, ideea de a-i convinge pe tinerii internauţi cu propria lor armă şi de a încerca să mişcăm astfel şi autorităţile, ca să salvăm studiul latinei, al limbilor, al literaturii române. Nu am reuşit s-o fac atunci, iar apoi m-am luat cu viaţa. Mi-ar fi plăcut să fiu la TV sau pe Facebook şi să invit lumea, atunci, în plină campanie de apărare a latinei ca disciplină şcolară, să privească atent pe calculator sau pe laptop, să mediteze un pic la ecranul obişnuit de la intrarea în Word. La prima vedere, pe acel ecran apar circa 30 de cuvinte englezeşti. Ele sunt următoarele: document, file, home, insert, design, page, layout, references, mail, view, review, paste, cut, copy, format, painter, clipboard, normal, font, paragraph, space, title, heading, subtle, emphasis, styles, find, replace, select, editing. Dintre aceste 30 de cuvinte, 7, adică 23,33%, sunt vechi germanice (engleza este o limbă germanică), iar restul de 23, adică 76,66%, sunt latine clasice şi latine târzii, multe intrate în uz în Anglia medievală prin mijlocirea francezei (Germanice – proto-germanice – sunt clipboard, home, layout, mail, cut, heading şi find ). Prin urmare, aproape 80% din terminologia engleză de specialitate pentru computere, pe prima pagină din Word, pe care intră oricare începător, este de origine latină! Ceea ce înseamnă că şi această ştiinţă a secolului al XXI-lea, fără de care nu se mai poate trăi, îşi datorează existenţa, măcar sub aspect formal, limbii latine. Dacă perseverăm şi pătrundem apoi mai în profunzime, de pe acelaşi ecran iniţial, pe Insert, Design, Page layout etc., dăm de termenii grammar, define, thesaurus, count, translate, proofing, language, comment, delete, change, accept, reject, previous, compare, authors, restrict, notes, protect etc., cu toţii proveniţi din limba lui Horatius şi Ovidius. La rigoare, s-ar putea obiecta că tinerii navigatori în spaţiul virtual nu au nevoie să ştie etimologii ca să fie buni utilizatori sau chiar buni informaticieni. Se poate judeca şi aşa, dar atunci trebuie să ne pregătim să coborâm în regnul animal şi să nu mai fim „trestii gânditoare“ (Blaise Pascal). A continua să ne punem întrebări, să încercăm să răspundem şi să intrăm în dispute este esenţial pentru condiţia umană. Dacă decidem să ignorăm cât şi ce datorează umanitatea limbii şi literaturii latine, atunci înseamnă că ne pregătim de „somnul raţiunii“, de o prelungită letargie întru ignoranţă, viaţă precară şi larvară, decadenţă programată.
Gramatica latinei (şi a românei, evident) – prin statutul său de „geometrie a minţii“ – ne face să mai credem în forţa creatoare a minţii omeneşti. Prin latină, îmi place să fac, de altminteri, o pledoarie pentru limba română şi, în fond, pentru cultura română şi pentru identitatea românească. Un predecesor de fericită aducere aminte, lingvistul bucureştean Iancu Fischer, scrisese mai demult o carte intitulată „Latina dunăreană“, în care demonstra că limba română este, de fapt, latina aşa cum a evoluat ea, cum s-a transformat în acest spaţiu în ultimii două mii de ani, de când sigiliul Romei fusese pus pentru vecie la Dunărea de Jos. Pledez, prin urmare, şi eu pentru acurateţea românei, pentru perpetuarea sa corectă, pentru neabandonarea rădăcinilor sale. Limba şi literatura română sunt cartea de vizită a poporului nostru, fiindcă ele constituie culmea creaţiei noastre spirituale şi nu doar de-acum, ci din toate timpurile.
După această lungă zbatere nu am reuşit decât să nu lăsăm în uitare pe de-a-ntregul latina, să avem promisiunea că va fi studiată o oră pe săptămână, în clasa a şaptea (în loc de clasa a opta). Este bine, este rău, este mult, este puţin? E foarte greu de spus, în condiţiile în care „reformăm“ şcoala necontenit şi nu putem sta în tihnă ca să avem şi rezultatele acestor schimbări. Schimbăm mereu schimbarea!
Nu avem prea multe soluţii ca să ieşim din această criză. Şcoala trebuie să rămână o întreprindere serioasă, dintre cele mai serioase din viaţa omului. Şi ca să rămână aşa, trebuie să cultive echilibrul dintre domeniile cunoaşterii, pentru că, repet, nu există domenii superioare şi inferioare. În loc să inventăm materii (discipline) şcolare – precum „educaţia juridică“, „educaţia antreprenorială“, „educaţia pentru drepturile copilului“, „educaţia sexuală“, „educaţia pentru sănătate“, „educaţia rutieră“ sau „educaţia cosmică“ (toate necesare, dar cu statutul de conţinuturi de studiat la disciplinele existente) –, mai bine am fortifica ceea ce ştim că funcţionează, optimizând echilibrul dintre ştiinţele exacte şi cele socio-umane. Fără limbă şi literatură, istorie, folclor, tradiţii, cutume etc., viaţa omului devine aridă şi se stinge treptat. La noi, fără limbă şi literatură română, fără istoria locurilor şi a oamenilor de-aici, fără doine şi dor, fără rânduielile, visurile şi patimile noastre, ne pierdem esenţa umană. De aceea, nu trebuie reduse orele de umanioare ca să facem loc unor pseudo-ştiinţe, ci, dimpotrivă, se cuvine crescut numărul orelor la disciplinele existente, care numai astfel pot face loc noilor conţinuturi, adică sfidărilor lumii contemporane. A crea zece discipline noi a câte o oră pe săptămână înseamnă a ucide educaţia şi a sfida pedagogia. Limbile, literaturile, istoria, geografia etc. creează acel spirit de orientare în lume, de care omul actual – aflat în permanentă mişcare – are stringentă nevoie. Un astfel de om educat, aflat în concediu în Italia, nu va mai întreba mirat ce este clasicismul greco-latin, nici dacă Leonardo da Vinci a fost contemporan cu Cicero şi nici dacă Bazilica San Pietro este construită în stil baroc! Ca să rămânem oameni, se cuvine să fim educaţi, iar educaţia înseamnă adaptarea la viaţa în comunitate, cu toate componentele sale. Dacă nu înţelegem acest lucru, distrugem generaţiile viitoare, le condamnăm la viaţă larvară, le lăsăm la voia celor puternici şi negăm, până la urmă, esenţa umană.