a23

Văduva veselă – un portret al lui Dorian Grey

Eugenia Sarvari

          La început de septembrie 2016, Opera Română din Bucureşti a fost gazda şi partenera unui spectacol creat la Opera din Iaşi – Văduva veselă de Franz Lehár, după libretul original de Viktor Léon şi Léo Stein, avîndu-i la pupitru pe Vlad Conta şi Ciprian Teodoraşcu. În timp, opereta a cunoscut numeroase ajustări faţă de versiunea premierei absolute, care a avut loc la Viena, la 25 decembrie1905. Adaptarea acestei versiuni îi aparţine Danielei Dima şi lui Andrei Şerban, dialogurile fiind inspirate din scrieri ale lui Radu Paraschivescu şi Andrei Pleşu.
Aşa cum ne-a obişnuit în ultimele sale creaţii, Andrei Şerban face cu acest spectacol o analiză acidă a societăţii româneşti de azi, a corupţiei atotstăpînitoare, a prostului gust invadator. Ca o moară care macină totul, de la intrigi şi poveşti vinovate, pînă la frumuseţea şi perenitatea dragostei adevărate, toate sînt arătate în caruselul rotitor construit de scenografa Anka Lupeş.
Petrecerile se ţin lanţ în această poveste destul de stufoasă. Prima are loc la ambasada de la Paris a unei ţări balcanice oarecare, redenumită Moldrosovia, ţară „nici destul de estică, nici destul de vestică, adică incertă“, unde este aşteptată bogata, frumoasa şi celebra văduvă, Hanna Glavary. De un haz nemaipomenit este scena în care nevestele funcţionarilor ambasadei, purtînd rochii de nuntă din lurex şi paiete, de un kitsch absolut, anunţă că au dat o raită prin Paris, la magazine de lux: Tati, Carrefour ori Monoprix… Ambasadorul, însărcinat de regele său să supravegheze readucerea în ţară a moştenirii consistente primită de văduva moldrosoveană, îl sfătuieşte pe prinţul Danilo, nepot al regelui, să o ia de nevastă. Însă lucrurile se complică atunci cînd prinţul află numele văduvei, de care, în tinereţe, fusese îndrăgostit pînă peste poate. A doua petrecere are loc la vila luxoasă din Paris a doamnei Glavary, copie fidelă a caselor bogaţilor zilei de la noi, cu piscină, saună, teren de tenis, locuri în care invitaţii îşi pot satisface cele mai extravagante gusturi, „defilarea“ personajelor ducînd cu gîndul la promenadele de pe litoralul românesc. Pe un alt plan, inspirată de un caz real, se derulează drama ambasadorului, acesta urmărindu-şi cu sîrg nevasta mereu pusă pe aventuri, curtată asiduu de vicontele Camille de Jolidon. Doi tipi dotaţi cu telefoane mobile de ultimă generaţie, în costume şi cu ochelari negri devin „umbra“ doamnei ambasador. După episodul comic deloc inocent petrecut în pavilion, petrecerea se mută la Maxim, unde văduva Glavary doreşte să celebreze aşa-zisa logodnă cu Jolidon. Prilej de exuberant număr de can-can, executat impecabil de corpul de balet al Operei din Iaşi, care imprimă publicului un ritm antrenant al aplauzelor. Farsa pe care văduva o joacă se încheie cu dezvăluirea iubirii dintre cei doi. Celebrul vals al operetei, Lippen schweigen, dansat cu eleganţă de cei doi îndrăgostiţi, leagă mai multe grupuri de personaje aflate în locuri diferite pe scena turnantă, pentru ca, în cele din urmă, cei doi, îmbrăţişaţi, să se îndepărteze sub ninsoarea care cade din cer. În acest timp, raisonneurul spectacolului, aghiotantul Njegus, se tolăneşte sub fulguiala abundentă meditînd la faptul că „am ajuns masa de manevră a unor golănaşi închipuiţi“, îndemnîndu-ne să „ascultăm ninsoarea şi liniştea, să nu ne tulburăm pînă cade cortina şi să nu aplaudăm“.
Se remarcă desenul minuţios al personajelor, fascinaţia lucrului cu Andrei Şerban putînd fi cu uşurinţă detectată din totala dăruire a cîntăreţilor, coriştilor şi balerinilor. S-a cîntat/vorbit în română, franceză, engleză şi germană, regizorul explicînd în caietul-program – voluminos şi excelent realizat, dar, din păcate, nesemnat – că acest mix i-a fost inspirat din dorinţa de a-i aduce „un omagiu lui Lehár“ născut în Moravia, zonă aparţinînd Imperiului Austro-Ungar, în care convieţuiau un „amalgam de etnii“. Dincolo de această explicaţie, cred că este bine venit a observa că frazele muzicale cîntate/ rostite în engleză, de pildă, ţineau mai mult de zona finanţelor, acelea în franceză de imperiul vast al frivolităţilor, iar cele în germană de zona sobră a sentimentelor profunde.
Cîntăreţii deveniţi actori se mişcă cu dezinvoltură în situaţiile scenice create, dovedind reale calităţi de comedieni. Am remarcat cu deosebire cîntecul şi jocul nuanţat al Anei Maria Donose a cărei Hanna Glavary a fost o divă extravagantă, dar trăind intens dragostea pentru bărbatul vieţii ei. Tiberius Simu în Danilo Danillovici, cu figura lui distinsă şi ţinuta princiară, cu vocea de catifea, a înminunat ascultătorii. Din cuplul cu artista ieşeană, efluvii de energie au învăluit sala, s-a format un adevărat arc voltaic şi toată lumea a avut de cîştigat. Hanna Ameliei Antoniu mi s-a părut mai cerebrală şi mai distantă, iar Danilo al lui Adrian Mărcan, s-a decupat prin aerul de masculinitate accentuată. Njegus a fost încarnat de doi actori: Claudiu Bleonţ şi Ruslan Bârlea. Claudiu Bleonţ a imprimat personajului o doză accentuată de intelectualism sfătos şi cumpătat. În timp ce Ruslan Bârlea a încîntat prin ludicul ieşit din comun şi plasticitate corporală, fiind un veritabil liant-raisonneur-Puck năstruşnic al spectacolului. În celelalte roluri au evoluat: Valentin Vasiliu, Ioan Cherata, Marta Sandu, Nicoleta Maier, Andrei Fermeşanu, Ştefan van Korch, Gabriela Daha, Cristiana Gireadă, Vasile Filimon, Eduard Sveatchevici, Tatiana Purcaru, Ştefan Linu, Alexandru Savin, Tudor Florenţa, Robert Buzilă şi Ovidiu Manolache. Majoritatea cîntăreţilor provin de la Opera din Iaşi, ca şi corul şi corpul de balet, care merită menţiuni speciale pentru modul cum au răspuns indicaţiilor regizorale, rezultînd o pulsaţie dinamică, la care a contribuit din plin coregrafia vivace a Andrei Gavriliu. Distribuţia uneşte artişti din Bucureşti, Cluj, Braşov şi Galaţi.
Lumea în care trăim este arătată cu toate ale ei: cu intrigile şi poveştile mai mult sau mai puţin deşuchiate, cu splendoarea şi decăderea, cu luxul vieţii de noapte din celebre cabarete pariziene, totul într o avalanşă de imagini, lumini, paiete, eleganţă, asezonate cu observaţii deloc comode atunci cînd grizetele, într-o pauză de dans nebun îşi deplîng existenţa, de fapt plină de neajunsuri şi umilinţe bine ascunse sub strasuri şi pene de struţ. Este un spectacol mustind de idei, în care frumuseţea muzicii este „boicotată“ de  monstruoasa urîciune a bufonadei socio-politice, ilustrînd formidabila ştiinţă şi fantezie cu care Andrei Şerban scoate din amorţire spectatorul. Ceea ce regizorul şi-a propus a reuşit, spectacolul fiind o „radiografie fidelă a lumii în care trăim“, o oglindă în care sîntem poftiţi să ne privim chipul adevărat, nesulemenit, lucru care a deranjat pe mulţi, toţi aceştia uitînd ceva esenţial: Andrei Şerban este singurul regizor român care figurează în Larousse.