a9

Poveste de iarnă

Nicolae Balotă

 […] Îmi auzeam înăbuşit paşii în zăpada tot mai puţin maculată, pe măsură ce lăsam în urmă glodul de pe uliţa satului. În dreapta mea, clipocea apa sub pojghiţa de gheaţă ce acoperea pârâul. Din când în când, lătratul câte unui câine nevăzut, de pe lângă casele şi ele invizibile, spărgea tăcerea aburoasă. Pe drumeagul din ce în ce mai puţin călcat, ţipenie. „Huda lui Papară“, „Peştera Zmeilor“, „Vânătările Ponorului“, „Cheile Geogeiului“, îl auzeam şi parcă îl vedeam pe Chappuis înşirând, nostim deformate prin pronunţia sa franţuzească, numele acestea de peşteri cu comori speleologice, pe care le cercetase. De unde, din ce cotloane obscure ale memoriei îmi apăreau acum, luminoase, ca pe un ecran aburit? Denumind locuri necunoscute mie, întrucâtva misterioase, îmi păruseră, cu vreun an în urmă, când le-am auzit din gura savantului, cam tot atât de exotice ca şi blana leului, arcul şi săgeţile, relicvele expediţiei sale din Africa, expuse în spatele său, pe peretele paşnic al bătrânei case din Cluj, strada Grigorescu. Grotele acestea din Apuseni, cu colcăiala lor de cavernicole oarbe, le bănuiam acum ascunse pe undeva prin pustietăţile alburii pe care le străbăteam. Asemenea unor pâraie subterane, ce curg prin galeriile întunecoase ale peşterilor, pentru a izbucni la suprafaţă pe neaşteptate, numele acestea ţâşneau din galeriile mele de taină, aducând cu ele imagini ce nu erau nicidecum ale locurilor cu pricina, necunoscute mie, ci ale locurilor din oraşul meu, pe unde îmi purtasem iubirea, pe care acum o voiam îngropată şi uitată în mine. Mein Herz ist wie erstorben – prindea să cânte în mine versul patetic al liedului din Călătoria de iarnă a lui Schubert. Drumeţind prin singurătăţile acelea înzăpezite, înceţoşate, mă năpădeau vedenii, melodii, senzaţii obscure, fantasme epuizate, romanţioase ale unei dragosti ce nu se lăsa sugrumată, ci agoniza, zvârlindu-şi ultimele scântei. Nu, riposta în mine bunul-simţ ironic, inima mea nu e câtuşi de puţin moartă, nu e îngheţată (îmi aminteam că bietul Schubert agravase starea inimii drumeţului din versul liedului său şi schimbase înfrigurarea, erfroren al poetului prin moarte, în erstorben), o simt zburdând atât de vioaie, în urcuşul acesta cu miros proaspăt de brădet şi zăpadă. Aş fi zvârlit cu voioşie toată recuzita romantică din raniţa invizibilă, dar doldora de emoţii, pe care o căra încă inima mea. Grăbisem pasul, urmărit de melodiile Călătoriei de iarnă şi, uneori, de câte un vers al bravului poet burghez, Wilhelm Müller, ivit din cutele memoriei şi lepădat de îndată. Nu, nu-mi pică de-a lungul obrajilor lacrimi îngheţate în zăpada pe care o calc, nu caut zadarnic urmele paşilor ei prin albul acesta imaculat…Şi totuşi, păşind sprinten la deal, mă surprindea încă un vers din acea patetică Winterreise: „Die Liebe liebt das Wandern“. Oare dragostea este cea care, iubind drumeţia, vorba poetului, mă îndeamnă să ies din oraşul amărăciunilor mele ? Sau, mai curând, tocmai de ea vreau să fug, părăsind măcar o ţâră, vorba felecanului, urbea ce-mi devenise odioasă. Cânta în mine, fără cuvinte, melodia liedului când, deodată, prin ceaţă, îmi răsări în faţă un câine. Se desprindea limpede din negura ce părea cenuşie în jurul lui, căci era alb ca zăpada. M-am oprit, surprins. Era nemişcat, nu lătra, se uita ţintă la mine. Ne măsuram în tăcere, la câţiva paşi unul de altul. Îmi părea un câine ciobănesc, solid, bine îmblănit în bunda lui albă, miţoasă. Şi tânăr. Avea un aer copilăros, o nevinovăţie, o curiozitate, o lipsă de teamă, lipsa de agresivitate a unui copil. Am început să-i vorbesc ca unui copil. Domol, serios, cu niţică voioşie totuşi, căci mă înveselea aerul său naiv, inocenţa sa, rotunjimea sa flocoasă. Şi l-am îndemnat să vină la mine. De parcă m-ar fi înţeles – dar fără îndoială mă înţelesese în felul său – se apropie, îmi adulmecă palma pe care i-o întinsesem, mă lăsă să-l mângâi pe gâtlej. Şi, mai ales, cu botul înălţat spre mine şi privindu-mă ţintă, asculta vorbele mele blânde, prietenoase. Când i-am spus: „Acuma hai cu mine!“ şi m-am urnit din loc, mi s-a alăturat cuminte şi am pornit-o amândoi la deal.
De când mergea lângă mine, alţi câini se trezeau şi se apucau să ne latre prin ceaţă. Lătrătura lor furioasă îl speria, dovadă că era încă un novice pe lumea asta plină de invizibile primejdii. „Nu te teme, Albule“, îl potoleam eu. „Doar sunt aici, lângă tine“, făceam eu pe curajosul, deşi nu mă atrăgea nici pe mine să dau ochii cu dulăii furibunzi de prin ogrăzile oamenilor. Ne încurajam, de fapt, unul pe altul. Câinele se trăgea, ca un copil înspăimântat, lângă piciorul meu, şi tropăia dând din coadă, îmbărbătat de vocea mea. De fapt, el mă conducea, de parcă ar fi ştiut încotro mă îndreptam. M-a dus de-a dreptul la cabana (singura pe vremea aceea) din Muntele Băişorii. Când ne-am apropiat, parcă pentru a-mi face o surpriză, s-a stârnit un vânt rece, limpezind atmosfera în câteva clipe, gonind fuiorii de ceaţă ce se buluceau, alunecând iute la vale, în urma noastră. Tot câinele mi-a anunţat sosirea, ca un cunoscător al celor din partea locului, lătrând scurt, lătrat de căţelandru ce-şi dă importanţă. Uşa se deschidea, năvăleau impetuos aburi cu miros de varză acră, după care apărea mai ferit, cu o căutătură ce mi se părea bănuitoare, o femeie cu un bariş de lână pe cap. Nevasta cabanierului.
Peste câteva minute, şedeam cu ei la masă, între noi o oală doldora de sarmale. Tăcută, femeia tăia cu un cuţit mare felii dintr-o pâine gustoasă de casă, în timp ce, vorbăreţ, cabanierul, bine dispus, îmi turna un pahar de vin. Am înţeles că se plictiseau rău prin singurătăţile acelea, căci nu venea nimeni sau mai nimeni. Şi, fireşte, odată cu nevenirea oaspeţilor, lipsea şi venitul. După masa pe care am onorat-o cu o poftă de lup tânăr şi flămând, m-am instalat, dacă se poate vorbi de instalare, într-o cămăruţă mansardată de la etaj. Toate erau ponosite în cabană, totul mirosea a vechi, chiar dacă se vădea grija de a întreţine curate şi, pe cât se poate, în bună stare cele câteva mobile hodorogite de prin puţinele încăperi. Dar n-aveam de gând să stau prin casă, ci să ies cât mai mult la aer. De aceea, abia îmi lepădasem raniţa în odaie, şi coboram dând să ies, să cercetez măcar împrejurimile cabanei. Mă opri cabanierul şi, având sămânţă de vorbă, începu să mă descoasă: că de unde vin, dacă am mai fost la Băişoara, dacă îi cunosc împrejurimile, ce meserie am, dacă sunt în concediu şi altele. Îmi spunea şi el, fără să-l fi întrebat, unele şi altele despre cabană, despre viaţa lor acolo, în munte… Credeam că limbuţia insului era pricina sporovăielii sale, şi nu-mi trecea câtuşi de puţin prin gând să atribui dorinţa sa de a mă antrena la vorbă vreunui motiv, altul decât acela că, în izolarea cabanei sale din munte, bietul de el era cam nevorbit. Nu bănuiam deloc că ar avea vreo cauză ocultă curiozitatea cu care mă descosea. Stăteam însă pe ghimpi, doream să ies cât mai repede din abureala cu miros de varză din cabană, să mai apuc soarele care strălucea acum pe cerul limpezit şi să trag în piept aerul tăios de munte. În sfârşit, iată-mă coborând în goană cele câteva trepte de la intrare. În faţa mea, cu coada albă, stufoasă, în vânt şi dând de zor toate semnele voioşiei canine, Albu al meu. Era limpede, mă aştepta. Veni alergând spre mine şi înţelese de îndată că ceea ce aduceam în mână era pentru el. Îi tăiasem o bucată din cârnatul afumat pe care-l adusesem de acasă. După ce l-a înfulecat, am pornit amândoi voioşi, pe tăpşanul acoperit de zăpadă, din preajma cabanei. Două-trei cărări îl traversau în lung şi în lat; pe ici pe colo, urme de jivine. Cabanierul mă avertizase să nu mă depărtez prea mult, căci sunt lupi prin preajmă, dar ceva în tonul avertismentului său îmi sunase fals. Era ca o ameninţare pentru copii. Nu aveam de gând să ţin seamă de ea. De altfel, nu era uşor să o iei razna prin zăpada destul de mare pe alocuri. Chiar dacă mă scufundam uneori în ea, dacă simţeam umezeala rece pătrunzându-mi în bocanci, înaintam cu delicii prin noianul acesta alb, evitând cărările bătătorite. Mă lăsam cuprins de o fericire inexplicabilă, ceva ca lumina ţâşnind dintr-un izvor nevăzut, în câte un vis din care mă trezeam, pe vremea aceea, transfigurat. Soarele se lăsa, prea iute, după coama unui munte şi, în curând, albul acela din toată împrejurimea îşi pierdea strălucirea, dar rămânea cu atât mai tăcut, mai paşnic, mai recules. Pentru întâia oară, cred, de la ieşirea mea din închisoare, mă simţeam împăcat cu totul şi cu toate.
Când m-am întors la cabană, se lăsa o seară din ce în ce mai violetă. Pe alocuri, zăpada se stingea cenuşiu, bătând în albastru. Culori reci, nocturne, dar deloc mohorâte. Noaptea, pe zăpadă, părea un vis într-un vis. Cabana, în schimb, era cu totul în afara oricărui vis. Lumina chiorâşă, mirosul pătrunzător de bucătărie şi de petrol lampant, culorile pământii ale lucrurilor, torsul monoton al motanului încovrigat lângă sobă, tăcerea posacă a cuplului de cabanieri te aduceau deodată pe pământul cel mai comun, unde totu-i trist. Apariţia mea i-a mai înviorat, i-a dat ghes de vorbă cabanierului, a trezit până şi pisica. În curând, eram din nou în jurul mesei, la care mai contribuisem şi eu cu ceva din merindea adusă de acasă. După cină, m-am suit în odaia mea, unde aerul rece, care mă izbise când intrasem la sosire, se mai dezmorţise. Nevasta cabanierului se îngrijise să pună lemne pe foc în godin, o sobă veche, dreptunghiulară, mai mare decât cele obişnuite, cilindrice. Uşiţa bătrânului monument de tuci era decorată cu figuri în relief. Uitându-mă mai de aproape, mi se părea că recunosc scena mitologică a lui Hefaistos surprinzându-şi în flagrant delict nevasta, frumoasa Afrodita, în braţele lui Ares. Slutul zeu al focului şi al fierarilor ridica un ciocan enorm în dreapta lui muşchiuloasă, gata să zdrobească cu el cuplul adulterin. Ridicându-mi privirea, am descoperit pe capacul sobei, şi el din fier forjat, cuvântul HEPHAISTOS. Evident, era marca mitică a fabricii. Deşi anticul Hefaistos era burduşit cu lemne, ce ardeau pocnind din când în când, în cameră nu se făcuse îndeajuns de cald ca să pot citi la lumina lămpii de pe o mescioară de brad şi am preferat să mă vâr în pat, sub pătura miţoasă de lână. Citeam un tom solid din Memoriile Cardinalului de Retz, pasionatul conspirator, şi mai aprinsesem şi o lumânare, dintre cele aflate în dulăpiorul camerei. Mă gândeam că nu altfel se va fi luminat şi încălzit cardinalul pe când îşi scria amintirile, chiar dacă sfeşnicele sale erau de argint, iar soba, un şemineu de marmoră în care ardeau butuci.
Hefaistos al meu îşi pierduse demult mitica forţă; focul din el se stinsese curând, încă înainte de a adormi. Când m-am trezit, se luminase binişor de ziuă, flori de gheaţă acopereau geamul. Am coborât cu ligheanul gol, în căutare de apă, să mă spăl. Zăpada scânteia ademenitor pe fereastra bucătăriei, în care nu ştiam dacă dogoarea sobei sau aerul închis mă înăbuşă. Am deschis uşa ce dădea afară şi, după ce i-am cerut învoirea nevestei cabanierului, am ieşit şi am aşezat ligheanul cu apă pe un scaun, lângă trepte. Apoi, dezbrăcat la brâu, m-am spălat iute cu apa ce mi se părea de-a dreptul caldă în aerul glacial de afară, după care m-am frecat zdravăn cu prosopul de frotir adus de acasă şi, împrospătat, ca renăscut, m-am întors în cabană. Cele două gazde râdeau, se cruceau şi iar râdeau de mine. Râdeam şi eu cu poftă, căci abluţiunea aceasta lustrală, în aerul pur al dimineţii, biciuise, odată cu sângele din mine, pofta de a trăi. Mi-am propus să încep la fel toate dimineţile pe care aveam să le petrec în munte.
Întovărăşit de Albu, care-mi preluase voioşia, cu receptivitatea animalului credincios, am luat-o de astă dată pe drumul forestier, ce trecea prin apropierea cabanei şi urca apoi printr-o pădure cu brazii încărcaţi de zăpada pufoasă, căzută din belşug peste noapte. Din când în când, mă opream în câte un luminiş să ascult tăcerea. Câinele se imobiliza şi el, lipit de piciorul meu, dar auzul său mai fin decât al meu sau poate un alt simţ îi semnala pe undeva, mai aproape ori mai departe, mişcarea, imperceptibilă mie, a vreunei vieţuitoare, căci îl vedeam întorcându-şi botul când într-o parte, când într-alta şi adulmecând concentrat, ca o vigilie de pază. De veghe în luminiş: aşa ar trebui să trăiesc şi eu. La pândă după cele ascunse de la începutul lumii. Pândind nu vrăjmaşi, nu primejdii oculte, ci, dimpotrivă, iubiri încă neîncercate, neiubite.
Nu voiam să ştiu de primejdii, prin nişte locuri atât de paşnice. Când cabanierul a început să mă descoasă despre drumul pe care-l străbătusem în dimineaţa aceea, am simţit totuşi o curiozitate prea marcată, o anume insistenţă, nejustificată de banalitatea preumblării mele. Numind acele locuri, care pentru mine nu purtau până atunci niciun nume, vorbindu-mi despre Şesul Cald, despre Pietrele Mărunte ori Stânca Colţu Rotund, îmi descrise ca un ştiutor, mie neştiutorului, regiunea, apoi se depărtă de ea şi mă întrebă brusc dacă auzisem de Muntele Mare ori de satul Poşaga. Numele acesta din urmă, care nu mi-era necunoscut, m-a făcut atent. Mi-am amintit de moş Ion, cel ce-mi umpluse celula din beciul Securităţii cu mirosul de bună mireasmă al fânului. Un fân din Poşaga. „Nu, nu-mi spun nimic niciunul dintre numele astea, nu le-am auzit niciodată“, i-am răspuns eu placid cabanierului, a cărui întrebare nu mi se părea deloc nevinovată. Din clipa aceea, mi-am spus că trebuie să fiu de veghe. Dar nu ca într-un calm luminiş de munte.
După-masă, când am ieşit din nou, cerul se acoperise şi o ceaţă urca încet din vale. Aşteptând-o să mă cuprindă, nu mă mai depărtam prea mult de cabană, ci mă mişcam prin preajmă, jucându-mă cu câinele. Îi azvârleam bulgări de zăpadă, ne fugăream, încercam să-l păcălesc ascunzându-mă. Mă descoperea de fiecare dată, schelălăind voios. Ostenit de zbenguială, m-am oprit într-un loc de unde se vedea până destul de departe, în vale, urmărind negura ce se îngroşa, de parcă valea însăşi urca la deal şi se apropia de noi. Deodată, în norul ceţos, cenuşiu, am zărit ca un bulgăre mare, alb, ce se rostogolea încet, dar nu la vale, ci în sus, spre noi. Priveam fascinat ghemul acela ce creştea, apropiindu-se, şi-mi spuneam că nu poate fi zăpadă, ci, mai degrabă, o tufă înzăpezită, purtată încet la deal de vântul care o dezrădăcinase. Venind spre mine, mi se părea însă tot mai mult că e o vietate ce urca spre noi. Ajunsă aproape de tot, odată cu norul din care se desprindea, albă, vietatea devenea o fată îmbrobodită, purtând un cojocel alb, de piele întoarsă.
O chema Salomia. Era o nepoată a nevestei cabanierului. Venea să o ajute. Nu atât la dereticat prin cabană, căci acolo nu erau prea multe de făcut pe vreme de iarnă, cât la împletit şi ţesut. Femeia mai adăuga la câştigul destul de sărăcăcios ce le aducea cabana, vânzând în piaţă la Cluj împletituri şi ţesături de-ale ei. Mai bine zis ale lor, căci Salomia o ajuta cu vrednicie. „E o fată tare bună“ – îmi şoptea mătuşa fetei. „Şi necăjită“ – adăuga ea cu milă. „A rămas de mică orfană de mamă. Iar tatăl… un terchea-berchea. Am crescut-o cum am putut şi noi, surorile maică-sii…“ În timp ce femeia îmi vorbea de ea, mă uitam la fata care, abia ajunsă la cabană, se şi apucase să spele scara ce ducea la etaj, iar după ce frecase bine treptele aşternea pe ele cârpe curate, umede. Ia te uită, îmi spuneam, le fereşte de călcătura noastră, cu gesturile grijulii ale nemţoaicelor din hanul de la Augsburg, unde a tras Montaigne, femei pe care francezul le admirase şi lăudase în Jurnalul său de călătorie în Italia, căci nu mai văzuse aşa ceva în ţara sa. Îngenuncheată pe o treaptă, cu spatele spre noi, curăţenia emana nu numai din acurateţea cu care lucra, ci din toată făptura ei. Îşi suflecase mânecile de la cămaşa albă, de pânză groasă, ţesută în casă, se descălţase şi umbla în ciorapi împletiţi, de lână, de un alb imaculat, de parcă nu-i purtase în bocancii grosolani, de băieţoi, cu care descinsese la cabană, după ce bătuse cale lungă. Nu era îmbrăcată ca o orăşeancă, dar nici ca o săteancă. Totul pe ea – avea să-mi spună mătuşa ei – era croit, cusut, croşetat şi, aş putea adăuga, cârpit de ea, bănuiesc cu aceeaşi delicată minuţie cu care acum întindea cârpele limpezite, stoarse, pe treptele făcute de ea ca luna. Puritatea chipului ei mă surprinsese de cum am dat ochii cu ea, acolo, pe tăpşanul înzăpezit. Îşi ridicase privirea de la câinele care zburda fericit în jurul ei. Albu o simţise venind învăluită în ceaţă, îi alergase în cale şi o petrecuse până la mine, ca pe o veche, o bună cunoştinţă. Rămăsesem ochi în ochii ei larg deschişi, azurii, lucind ca un cer înseninat, curăţit după o ploaie de vară. Până când îşi plecă pleoapele, asemenea Fecioarelor sfioase, ale fratelui Filippo Lippi. Albastrul de nu-mă-uita al privirii s-ar fi potrivit cu blondul părului, nevăzut sub broboada groasă, de lână, dar oarecum anunţat prin tenul străveziu de blondă, uşor năpădit de smeuriul ruşinii, sub privirea mea prea insistentă. Şi totuşi, părul fetei, descoperit mai târziu, în timp ce frecăluia cu peria de sârmă noroiul uscat de pe treptele cabanei, nu era blond, ci castaniu. O culoare caldă, paşnică, mângâioasă. Îl purta răsucit la spate, împletit şi adunat într-un coc bogat, lăsat pe ceafă.
Când m-au chemat la cină, am coborât treptele cu fereală, într-atât erau de proaspăt spălate. Intrând în cabană, lepădasem, ca de obicei, bocancii, dar până şi papucii de casă mi se părea că ar putea murdări ceea ce fusese cu atâta evlavie spălat. De altfel, fata mai curăţise bucătăria şi avusese timp să tragă şi la războiul de ţesut. Acum aşeza masa, după o rânduială a ei – cum îmi spunea zâmbind nevasta cabanierului. Faţa de masă şi şerveţelele din pânză de casă, modestele farfurii, pahare şi tacâmuri desperecheate erau în aşa fel rânduite încât luau un aer sărbătoresc. „Ai întins o masă ca de Crăciun“, i-am zis făcând-o să roşească intimidată. Tot sfiala o făcu să fie foarte tăcută în timpul cinei. Când însă o întrebam ceva, căutând să o fac să vorbească, deoarece îmi plăcea vocea ei, răspundea ca o şcolăriţă cuminte, silitoare. Doar atunci când, după cină, ieşi să-i dea de mâncare câinelui, am auzit-o sporovăind în voie şi râzând cu animalul, care-i răspundea schelălăind la fel de voios.
Prezenţa, chiar şi tăcută, a Salomiei mă făcu, în seara aceea, să-mi întârziu retragerea în odaia mea. Se ghemuise lângă sobă şi, mânuind andrelele cu o graţioasă îndemânare, împletea un ciorap pentru mătuşa ei. Ca să umplu tăcerea ce se lăsase, am început să le povestesc despre Crăciunurile de altădată, aşa cum le petreceam în familia noastră, despre ai mei, câte ceva din copilăria mea…Vorbeau şi ei despre sărbătorile, despre petrecerile de odinioară, în Haţeg, de unde se trăgeau, cu nostalgia inevitabil legată de aceste evocări ale trecutului. Nu mai ştiu prin ce asociaţie de imagini, poate văzând geamul tot mai îngheţat, am ajuns să pomenesc Fetiţa cu chibrituri, povestirea atât de înduioşătoare a lui Andersen. Nu auziseră, bineînţeles, nici de scriitor, nici de poveste. Femeile tricotau, cabanierul fuma, pisica torcea, afară ningea, în sobă duduia focul. În amestecul de umbre şi lumină sărăcăcioasă, ne vedeam ca într-o scenă rustică, dintr-un tablou al lui Georges de la Tour. Şi am început să povestesc. […] Câteva clipe lungi de linişte, de parcă toţi aşteptau ceva, poate un alt deznodământ, mai bun. „Ce poveste tristă ne-aţi povestit, domnu’ Nicu!“ – spuse într-un târziu, pe un ton de reproş, nevasta cabanierului, ştergându-şi ochii cu un colţ al şorţului. „Tristă, da’ frumoasă“, completă sfătos cabanierul. Doar Salomia tăcea. Ghemuită pe un scăunel, lângă sobă, îşi ascunsese capul în poală. Nu-şi putea stăpâni lacrimile ce-i şiroiseră pe obraji, în timpul povestirii. Aş fi vrut să o înseninez, să-i spun că cele istorisite nu s-au petrecut cu adevărat, că povestea e doar o poveste, dar ştiam că o povestire poate fi mai adevărată şi mai dureroasă decât orice realitate. Nu i-am spus nimic, am mângâiat-o doar uşor pe păr. Le-am urat apoi o noapte bună şi am urcat în camera mea.
În patul ca gheaţa, căutând să mă încălzesc sub pătura de lână, am citit un timp din istoriile aventurosului Retz. Viitorul cardinal era încă un tânăr setos de putere, de glorie, vârât, pentru a-şi atinge înaltele scopuri, în toate intrigile Frondei, demagog abil, temerar şi nu lipsit de inteligenţă, dar sortit eşecului. Destinul său era însă, am spune azi, acela al unui loser politic. Chiar fără să-i cunoşti întregul fir al vieţii, ai fi putut bănui de la început că avea destinul unui perdant. Închisesem cartea în momentul arestării sale. Mă apucase somnul.
M-a trezit în miez de noapte o lumină vie; ceva lucitor mi-a rănit ochii deschizându-i. Culcat într-o rână, cu faţa la sobă, privirea îmi căzuse pe jăraticul aprins. I-am închis pe loc, dar apucasem să văd lângă uşa deschisă a lui Hefaistos mogâldeaţa îngenuncheată, cu surcele în mână. Salomia. Trezit de-a binelea, o priveam cu ochii mijiţi, fără să fac o mişcare. Cu gesturi atente, lente, rostuia delicat lemnele pe jăratic. Se străduia să nu mă trezească. Se furişase, desigur, în cameră ca o pisică, cu grija să nu-mi tulbure somnul. Nu mai puţin mă sileam şi eu să nu mă clintesc, să nu răsuflu altfel decât în somn, să nu o stânjenesc în treaba ei. Adusese, se vede, un braţ de găteje şi câteva lemne mai groase, pe care le clădea acum cu infinită grijă, să nu bocăne, peste surcele. Se vedea că e pricepută, dar ceea ce mă mişca era teama fetei de a nu-mi tulbura cumva somnul, în timp ce se silea să-mi încălzească peste noapte odaia. Luminată de flăcările care începeau să se înalţe în sobă, o vedeam din spate, într-o cămaşă lungă, albă. Se trezise şi ieşise, îmi spuneam, din patul ei, dacă nu rămăsese cumva trează, până când se culcaseră ai ei, cu gândul să vină la mine. Plecată spre uşa deschisă a godinului, cocul îi căzuse într-o parte, părul se desfăcuse şi-i cădea în şuviţe ce băteau în arămiu, la lumina flăcărilor, iar ceafa i se descoperise şi lăsa să se vadă gâtul alb, subţire. După ce încărcase bine soba, rămăsese un timp cu privirea aţintită spre foc, aşteptând – bănuiam eu – să-l vadă arzând cu spor. Apoi, întinse încet braţul, îl vedeam gol, mâneca îi alunecase, atârna, şi prinsese închizătoarea uşii. Când dădu să o împingă cu băgare de seamă, uşa de fontă scoase un scârţîit strident, care o făcu să tresară. Se întoarse cu ochii înspăimântaţi spre mine. Eu o priveam surâzător şi mă grăbeam să o liniştesc: „Nu te speria, Salomie, nu m-ai trezit, eram treaz de mult; mă uitam la tine ce gingaş pui lemnele pe foc. – Vai, domnişorule, tare rău îmi pare, iertaţi-mă, iertaţi-mă, zău, că v-am stricat somnul…“ Nu mai înceta să-şi ceară iertare, dârdâia toată de spaimă, în zadar căutam să o liniştesc. N-a încetat să tremure nici atunci când i-am spus: „Să ştii că am crezut, când te-am văzut la sobă, că visez, că e o zână frumoasă, care mi-a apărut în somn. Să ştii, Salomie, tu eşti ca o zână de frumoasă“. Nu scotea o vorbă, dar roşise toată, în bătaia luminii din uşa întredeschisă a sobei. „Tu tremuri de frig, fată dragă, hai lângă mine să te încălzeşti.“ Ascultătoare, fără să scoată o vorbă, se aşeză pe marginea patului, apoi se lăsă moale când am cuprins-o, i-am scos, cu ajutorul ei, cămăşoiul de cânepă aspră pe pielea satinată şi am întins-o uşurel lângă mine. În braţele mele, strâns lipită de mine, încetă să mai tremure. Dogora ca un cuptoraş.
Dimineaţa, când m-am trezit, nu mai era lângă mine; se strecurase pe nesimţite şi coborâse înaintea celorlalţi. Am găsit-o în bucătărie, trebăluind de zor. Obrajii îi erau în flăcări; roşise, probabil, de cum îmi auzise paşii pe scară. I-am cerut să-mi toarne apă în lighean, dar când a auzit că vreau să mă spăl puse iute o oală cu apă la foc. Se făcu că nu aude când am protestat şi se cruci văzându-mă ieşind în gerul dimineţii, gol până la brâu. Cabanierul şi nevasta lui, care cunoşteau spectacolul, râdeau. A venit să-mi verse apă caldă în lighean, dar i-am spus să-mi toarne încet pe gât, pe spate, în pumni. Ieşeau aburi din mine. Supusă, făcea tot ce-i spuneam, dar, în timp ce turna apa, nu s-a putut opri să nu zică cu of: „Vai, Doamne iartă-mă, nu ţi-e greaţă, domnişorule? – Cum să-mi fie greaţă, Salomie?“ – râdeam eu, auzind una ca asta, înţelegând însă că prin greaţă ea exprima cea mai oribilă dintre senzaţii. „Îmi place, mai ales că ai încălzit apa şi“ – am adăugat ceva mai încet – „că mi-o verşi cu mânuţa ta. Da, să nu mă mai domnişoreşti! Ţi-am spus să nu-mi mai zici aşa.“ Am rugat-o apoi să mă frece bine pe spate cu prosopul, dar o făcea cu atâta delicateţe, de parcă m-ar fi mângâiat. În zadar o îndemnam să frece mai vârtos, îi era peste putinţă să-şi înfrângă mila.
Gerul se făcea cu atât mai simţit cu cât cerul se limpezise în dimineaţa aceea. Eram în high spirits. Zburda juvenilă a câinelui, ce se învârtea în jurul meu, se potrivea cu umoarea mea fugoasă. Zăpada proaspăt îngheţată scrâşnea şi ea voios sub bocanci, când am luat-o pe pârtie. Salomia îşi făcuse de lucru pe afară şi ne petrecuse câţiva paşi, înfăşurată toată într-o maramă albă, ce-i atârna până la glezne. În zadar o îndemnam să se întoarcă în cabana caldă, ne însoţi până la un soi de foişor, o alcătuire din scânduri, înălţată pe o moviliţă de unde se deschidea o privelişte panoramică de-a dreptul astrală. Privirea îţi aluneca până foarte departe la vale, de parcă toată Câmpia Ardealului scăldată în razele dinspre răsărit ţi s-ar fi oferit pe o tavă lucitoare de argint. Zarea dinspre miazănoapte şi răsărit se întuneca, albul trecea în cenuşiu şi-mi închipuiam că desluşesc în marginile acelea îndepărtate, încreţite, ale vastei incinte circulare, munţii Maramureşului, Gutâiul, munţii Rodnei, Călimanii, Ţibleşul. Îmi închipuiam, zic, toate aceste ziduri muntoase ale cetăţii transilvane, deoarece nu sunt sigur că în liniile, când mai clare, când mai sumbre, din zare, în petele viorii ce se făceau şi desfăceau odată cu alunecarea luminii, în vârfurile ce se desenau, ascuţite ori teşite, acolo, departe, într-un orizont mult depărtat, recunoşteam cu adevărat plaiuri pe care nu le străbătusem niciodată cu piciorul, pe care le identificam după o geografie ezitantă, dar cu atât mai tulburătoare cu cât era imaginară. Petrecându-mi privirile peste aceste întinderi, în care albul luminos al zăpezii şi lumina revărsată de sus aboliseră toate culorile, lumea aceea mirifică, purtând nume ce-mi apăreau dintr-o amintire aburită, incertă, de şcolar, îşi pierduse parcă orice realitate şi se dezvelea în Basm. […]
Mă îndepărtasem binişor de cabană când, după o cotitură a drumului, o maşină neagră îmi bară calea. Goală, staţiona de-a curmezişul drumeagului, de parcă ar fi derapat sau, mai degrabă, ar fi vrut să împiedece drumeţilor să-şi continue drumul. Era ceva sinistru, ameninţător, în măgăoaia aceea neagră, ivită de nu se ştie unde şi de când, pe meleagurile acelea albe, atât de paşnice. Sumbră şi cu atât mai misterioasă, cu cât nu era ţipenie în jurul ei. Cercetând cu privirea pe sub brazi, am zărit totuşi o urmă de vietate, în taluzul de pe marginea drumului. Ba chiar a mai multor vietăţi. Se vede treaba că vreo câţiva inşi se uşuraseră acolo înşiruiţi, stropii galbeni murdărind din belşug albul zăpezii, pe vreo câţiva metri. Coborâseră, probabil, din maşină, dar unde puteau să se afle acum? La drept vorbind, nu-mi ardea câtuşi de puţin să dau ochii cu ei. Am ezitat câteva clipe dacă să mă întorc ori să-mi văd de drum. Gândul că poate indivizii aceia îşi plasaseră anume vehicolul – evident oficial, căci altele, private, nu se mai găseau pe pământul românesc – punându-se în cruciş şi în curmeziş pentru a-i opri pe drumeţi mă îndârjea. Nu făceam nimic nepermis, mi-am zis. Şi mi-am continuat drumul. E adevărat că îmi pierise cheful de cântat voiosul imn al vânătorilor romantici şi al Cercului Literar. Hălăduiam în pace, dar tocmai pacea îmi fusese tulburată. Maşina aceea neagră făcea parte dintre cele ce se opreau ameninţătoare, pe întuneric, pe la porţile oamenilor, după care intrau pe poarta scârţâitoare a Securităţii, cu prada din noaptea aceea.
Seara, după cină, ne-am aşezat din nou în jurul sobei, iar eu le-am povestit o altă istorie înduioşătoare din cele ale danezului: Răţuşca cea urâtă. Păţaniile bietei păsări, rătăcită printre raţe, găini şi alte orătănii vrăjmaşe, le înduioşau pe femei. […]
Înainte de a urca în odaie, am surprins privirea îngrijorată, întrebătoare, a Salomiei. I-am clipit zâmbind şi am văzut că s-a liniştit. Într-adevăr, o aşteptam să apară după ce se vor fi culcat ai ei. N-am auzit-o urcând tiptil scara; se ivi deodată, ca în noaptea precedentă, cu un braţ de lemne şi surcele, cu care înteţi focul în Hefaistos, înainte de a-l aprinde pe al meu şi a arde împreună, în timp ce butucii pocneau în sobă şi aroma răşinei de brad se amesteca delectabil cu aceea a trupului ei, în braţele mele.
Şi a fost ziua a treia şi noaptea a treia. Spre amiaza celei de a patra zile, mă întorceam tocmai din drumeţia mea matinală, când am zărit în faţa cabanei doi tineri, într-un vag costum de schiori. Erau tocmai pe cale să-şi lege baierile schiurilor, curele de piele, pe vremea aceea, ce se strângeau pe laba picioarelor. Aplecaţi, se munceau, înjurând, din când în când, pe ungureşte. Nu păreau prea obişnuiţi cu treaba asta. M-am oprit lângă ei şi m-am oferit să-i ajut. S-au întors spre mine surprinşi; nu mă auziseră venind. Mi-au mulţumit, dar spuneau că se descurcă ei. I-am lăsat deci să se descurce în voie şi am intrat în cabană. Am aflat de la cabanieră că cei doi erau muncitori de la fabrica Herbak din Cluj, că aveau o învoire şi că veniseră să schieze şi să se aerisească vreo două sau trei zile. Erau cazaţi într-o încăpere mai mare, un fel de sală comună, de la parter. N-au luat masa cu noi şi n-au apărut decât mai târziu, când începuse să se întunece. Nu i-am întâlnit în timpul hoinărelii mele de după-amiază, pe coclauri, dar am desluşit ici-colo urme ale schiurilor, pe unele pante lesnicioase de-o parte şi de alta a drumului forestier. Îmi făceau poftă. Nu eram un mare schior, dar regretam că nici nu-mi trecuse prin gând să-mi iau schiurile, pe care, de altfel, nu le mai pusesem pe picioare în iarna aceea. Cei doi apărură, cu schiurile în spate, când începu să se întunece. Mă întorsesem şi eu de curând. Aplecată peste un soi de lighean, cu obrajii aprinşi, Salomia curăţa cartofi. Cânta încetişor, surâzătoare, ca în beatitudine. […]
În noaptea aceea, am rămas multă vreme treji. După ce mai pusese lemne pe foc, lăsase uşa lui Hefaistos deschisă. Priveam tăcuţi amândoi în micul cămin de fontă cum se mistuie în flăcări gătejele şi ard butucii, peste patul de jăratec, când i-am spus deodată arătându-i gura deschisă a sobei: „Vezi, noi n-am încăpea acolo împreună“. Şi-a răsucit capul spre mine, aruncându-mi o privire căutătoare drept în ochi. Văzându-mă zâmbind, a surâs şi ea, după care am izbucnit amândoi în râs. Ceva mai târziu, tot în noaptea aceea trează, am simţit că ar vrea să-mi spună ceva, dar se codeşte. Am iscodit-o şi, după ce m-a rugat să nu mă supăr de ce avea să-mi spună, m-a întrebat dacă e adevărat că am fost la închisoare. „Da, e adevărat“ – i-am răspuns eu simplu. „Nu demult am ieşit de acolo.“ Copleşită de milă, fata mă căina. „Nu credeam una ca asta. Cum să cred una ca asta. Un om aşa de bun… M-am şi supărat, când mi-a zis unchiu’. Zicea să vă spun, să-ţi spun…“ – se corectă ea. „Ce să-mi spui? – Să întreb dacă aţi fost, dacă ai fost la puşcărie.“ N-am mai întrebat-o de unde ştia cabanierul. Îmi dădeam seama de unde şi de la cine ştia el asta. „Dar ce ţi-a mai spus unchiul?“ – am iscodit-o şi eu. „Nimic, decât să vă întreb dacă e adevărat.“ Trebuia, bineînţeles, să raporteze celor din umbră ceea ce-i ceruseră aceia. Voiau, desigur, să ştie ce spun eu despre detenţie, despre Securitate. „Să-i spui unchiului tău, care e un om de treabă, că e adevărat, dar că acum sunt liber. Şi că n-am făcut rău nimănui. – Cum să fi făcut rău!“ – protesta vehement Salomia. Mă cuprinsese după gât şi, aplecată peste mine, mă săruta şi mă mângâia cu un foc pe care, în reţinerea ei pudică şi timidă, nu şi-l îngăduise până atunci. Când ne-am potolit, într-un târziu, şi, încolăciţi, am simţit-o alunecând uşor în somn, auzeam, din când în când, pocnetul sec al buştenilor din sobă, în liniştea cât cerul înstelat de afară. În lumina strecurată din Hefaistos, chipul ei radia o fericire palpabilă. Totul era atât de paşnic, de pur! Plutea parcă în faţa ochilor mei închişi, în timp ce mă scufundam şi eu, pe încetul, în vis, un măr frumos, rotund şi roşu. Atât doar că, până şi în somn mă urmărea, tot mai tulbure, o îngrijorare. Viermele era în fruct.
Mi-am dat seama de a doua zi că liniştea aceea paşnică ce plutise, pentru mine, pe meleagurile acelea o vreme, prea puţină, pacea pe care o căutasem acolo şi care găsise pe neaşteptate, în dulceaţa mângâioasă a unei tinere femei, o întrupare de-a dreptul miraculoasă, se spărsese. Bănuiala, ascunzişurile gândului, minciuna erau nu mai puţin prezente acolo, în vărful înzăpezit al muntelui decât în noroiul străzilor necurăţite ale oraşului. Nu mai aveam stare. Nu eşti mai liber aici, îmi spuneam, deşi spaţiul este atât de larg deschis în jurul tău. Deschidere înşelătoare. Te pândesc aceleaşi primejdii, aceiaşi oameni tenebroşi stau la pândă. Pleacă. Întoarce-te, cât mai e timp, acasă. Cred chiar că acolo, drumeţind pentru ultima oară – credeam – sub brazii din Băişoara, cu crengile încovoiate sub povara zăpezii, am început să înţeleg că cel ce a fost odată închis, fie şi pentru o scurtă, dar dură perioadă de recluziune totală, va purta cu sine pentru totdeauna umbra apăsătoare a celulei.
Înainte de cină, i-am spus Salomiei, apoi cabanierului şi nevestei sale, că în dimineaţa următoare voi pleca. […] A urmat o noapte de lacrimi şi râsete înfundate, acompaniate de duduitul familiar al bravului Hefaistos. Apoi, o ultimă toaletă, în gerul dimineţii, pe pragul cabanei, cu Salomia turnându-mi grijuliu apa caldă pe ceafă, dintr-o cană de tablă ştirbită şi ştergându-mă apoi delicat cu prosopul pe spate, pe braţe şi pe piept. Un ultim ceai de zahăr ars, cu o felie de pâine neagră şi slănină, în bucătăria ce mirosea plăcut a zahăr caramelizat, şi un bun-rămas de la cuplul cabanierilor. Fata, în bundiţa ei de miel, mă petrecea. Pe lângă noi, între noi, uneori înaintea noastră, câinele Albu. Ştia şi el că este vorba, de astă dată, de o plecare nicidecum voioasă, cum erau preumblările noastre pe plaiurile înzăpezite, ci altundeva, într-o lume necunoscută, plină de primejdii. Câinele nu-şi mai flutura cu alegreţe coada albă, stufoasă, ci tropăia mărunt, cu coada între picioare. Salomia voise mai întâi să-mi ia raniţa din spinare şi să o poarte ea, apoi, când nu reuşise să mă convingă, se atârnase de braţul meu şi înainta voiniceşte, la pas cu mine, în bocancii ei vechi, de băieţoi. Dar simţeam că inima într-însa era grea, nespus de grea. Aş fi vrut – cât aş fi vrut! – să-i uşurez povara aceea pe care o purta, dar în zadar. Mi-era cu neputinţă să o ogoiesc. Eram tăcuţi amândoi. Eu, omul cuvântului, nu găseam cuvinte pentru a o însenina. Nu voiam şi nu puteam nici să o mint. Ştiam că n-aveam să mai calc niciodată pe meleagurile acelea, că n-aveam să mai ascult vreodată, cu ea în braţe, cum duduie focul în bătrânul Hefaistos.
Când am ajuns cam pe acolo unde, cu câteva zile în urmă, îmi apăruse desenându-se prin ceaţă, desluşind din bulgărele de zăpadă, apoi din tufa, în sfârşit din vietatea ce se opintea la deal, chipul dulce al unei fete încotoşmănate într-o bundiţă albă de miel, m-am oprit. S-au oprit şi ea, şi câinele. Era clipa despărţirii. Am îngăimat câteva cuvinte, întrerupte prin sărutări, îi ştergeam cu buzele lacrimile ce şiroiau pe obrajii ca mărul şi, brusc, am luat-o la vale. M-am întors, când am auzit-o îndemnându-l pe Albu: „Du-te, du-te după el, de-l păzeşte!“ Câinele o luase, într-adevăr, la vale şi mă ajungea din urmă în câteva clipe. Salomia stătea încremenită în locul unde ne despărţisem, statuie tot mai mică de zăpadă, ce se topea în bătaia soarelui din răsărit, în timp ce eu îmi vedeam de drum, intrând în negura ce urca din vale, tot mai deasă, la deal. Abia m-am pierdut în ceaţă, că s-a trezit din nou în mine, ca la urcuş, o melodie dintr-un lied de Schubert. „Fremd bin ich eingezogen, Fremd zieh’ ich wieder aus“, începeau să cânte în mine primele versuri din Călătoria de iarnă. Da, străin am venit, străin plec iar. Cred că ştiam de-atunci că sunt şi voi rămâne pururi şi pretutindeni străin.
Se făcuse amiază, când am ajuns în sat. Ştiam că nu puteam prinde o cursă spre Cluj, căci autobuzul plecase de dimineaţă. Speram să găsesc vreun camion care să mă ia, dar de unde o asemenea ocazie? Am găsit căsuţa către care mă îndreptase nevasta cabanierului, şi am cerut femeii – o rudă a ei – să mă găzduiască până a doua zi. Până să se dezmorţească aerul îngheţat din odaia în care aveam să dorm, şedeam, împreună cu femeia şi copilaşul ei, culcat într-un leagăn improvizat dintr-o copaie de lemn, în singura încăpere din casă unde se făcea foc. Aerul era greu, înăbuşitor, duhoarea îmi răscolea maţele de greaţă. După ce schimbasem câteva vorbe cu gazda, care îmi spusese că bărbatul ei lucra la Floreşti şi dădea doar din când în când pe acasă, se lăsase tăcerea între noi. Şedeam chircit pe marginea unui pat şi auzeam tot mai scârbit scârţâitul ritmic al leagănului împins cu piciorul de femeia ce îşi vedea de o împletitură. Simţeam că nu voi putea rezista mult în atmosfera aceea. De aceea, când am zărit pe geam trecând cei doi muncitori de la Herbak, cu schiurile pe umăr, am ieşit în goană şi i-am întrebat dacă nu cumva ştiu vreo maşină care să ne ducă la Cluj. Nu, nu cunoşteau nicio posibilitate de acest fel, dar nici nu aveau nevoie, căci făceau drumul pe jos. „Până la Cluj? – Da“ – mi-au răspuns ei simplu. Nu era pentru întâia oară că parcurgeau distanţa aceea de vreo 37 de kilometri, din Băişoara, pe jos. Dacă ei sunt în stare, mi-am zis, de ce n-aş fi şi eu. Eram cam de aceeaşi vârstă şi nu-mi păreau să fie nici ei ceva atleţi. Şi am luat-o la picior. […]

Fragment din Cartea a II-a
a Abisului luminat