a6

Despre Florence Noiville

Florica Ciodaru-Courriol

„Şi nu-l uita pe Baudelaire: «Adevăratele cărţi sunt imorale. Toate literatura vine din păcat»“ – spune la un moment dat H., proful de 49 de ani, tinerei Marie, eleva de 17 ani, protagonişti ai unei cărţi şi ai unei iubiri inacceptabile pentru mulţi, legaţi printr-un ataşament indestructibil.
Cititoare asiduă de proză contemporană, din obligaţie dar şi din plăcere, nu pot să concep romanul contemporan (românesc sau francez) rupt de receptarea lui. Receptarea de către publicul naţional, dar şi de către cel străin. Astfel, remarcam că un scurt roman, deosebit de interesant – pentru că este un fel de Lolita lui Nabokov scris din punctul de vedere al fetei îndrăgostite – apărut la editura pariziană Stock în 2012 şi semnat de Florence Noiville, a fost tradus şi publicat în ianuarie 2014 în Italia cu o critică de întâmpinare de zile mari, fiindcă este semnată de Claudio Magris! Acelaşi roman a fost tradus în limba engleză, în bengali… Iar în momentul în care scriu aceste rânduri, a treia carte tocmai a ieşit de sub tipar, la sfârşitul lui august, tot la Éditions Stock, cu un titlu împrumutat psihiatriei, L’Illusion délirente d’être aimé (este vorba de sindromul lui Clérembault – pentru cunoscători!) şi că drepturile de traducere în engleză au fost deja cumpărate înainte chiar de apariţia în limba franceză! S-o fi gândit oare vreun editor român că ar merita şi publicul românesc s-o cunoască, m-am întrebat la lectura cărţii Attachement, şi cum ar fi ea percepută în spaţiul românesc? Dacă povestea nu este extrem de originală, de la Nabokov încoace (ea a fost reluată cu nonşalanţă, între alţii, de tânărul Joël Dicker în Adevărul despre cazul Harry Quebert, tradus în numeroase limbi şi ţări, semn că subiectul place – în România la Editura Trei), originală şi curajoasă este revalorificarea temei. În literatura română, din câte ştiu eu, un subiect asemănător există în romanul de scurte dimensiuni Dan de Alexandru Vlahuţă şi, desigur, la Ibrăileanu (Adela).
Romanul lui Florence Noiville are, pe lângă modul foarte personal de a prezenta „la vecchia storia d’amore“ – dixit Claudio Magris – între un profesor şi eleva lui, calitatea unei scriituri de excepţie, ceva între Camus (cel din L’étranger) şi Dino Buzzati. Stil concentrat la maximum, fără înflorituri, cu o economie de mijloace remarcabilă, mulat pe naraţiune, pe pasiunea eroinei, în ritmul bătăilor inimii lui Marie.
Cartea lui Florence Noiville – autoare, între altele, a romanului Donnation, a unei biografii substanţiale, Isaac Bashevis Singer, a unei cărţi foarte populare în Franţa intitulată J’ai fait HEC et je m’en excuse – mi se pare demnă de semnalat pentru că se înscrie într-o serie, într-o familie de creatori, permiţând eventualilor cercetători analize comparatiste de mare interes. În dialogul purtat cu Claudio Magris, autoarea mărturisea că se simte din familia scriitorilor care dezvăluie capcanele psihologiei feminine: James, Woolf, Singer, Sarraute. Poate şi Hortensia Papadat-Bengescu, aş fi eu tentată să adaug. Şi Marta Petreu. Am făcut în altă parte, pentru un colocviu universitar din Târgu-Mureş, o paralelă între cele două autoare, incitată de articolul elogios şi empatic pe care Florence Noiville, critic literar cunoscut în Franţa, l-a scris în 2014 la apariţia traducerii Notre maison dans la plaine de l’Armageddon, pe care am avut bucuria s-o văd publicată la editura franco-elveţiană L’Âge d’Homme. Primul roman al Martei Petreu, Acasă, pe Câmpia Armaghedonului (Polirom), câştigase primul loc la Festival du Premier roman de Chambéry, dar mai ales atrăsese atenţia acestei comentatoare din paginile suplimentului literar Le Monde des livres. Deşi foarte diferite ca stil, cele două autoare se intersectează tematic în foarte multe locuri. Fineţea şi subtilitatea scriiturii, introspecţia, indiscutabile caracteristici ale feminităţii – nu întâmplător titlul italian a schimbat L’Attachement (Ataşament) în Quella sottile affinità – sunt dublate de o analiză lucidă, aproape crudă pe alocuri, la fel ca la cele două scriitoare românce, Petreu şi Papadat-Bengescu.
Pasiunea devorantă a eroinei este descoperită şi narată de fiica ei, Anna, studentă la Medicină (de unde explicaţiile ştiinţifice, cu trimiteri le neurobiologie, ale mecanismului „coup de foudre“, între altele), venită în casa bunicilor, la ţară. Dând întâmplător peste scrisorile mamei decedate, fiica încearcă să afle cine era acel H. misterios, ca un adevărat detectiv. Aşa încât cititorul este confruntat cu două récit-uri la persoana I, cu două puncte de vedere scripturale distincte, al lui Marie (mama) şi al fiicei, Anna. Iar noi, cei care citim, am dori să ştim dacă acele scrisori au fost sau nu trimise, dacă H., mult mai în vârstă decât Marie, i-a supravieţuit. Sfârşitul cărţii este surprinzător. Un detaliu infim, din portretul pe care-l face Anna mamei sale, capătă valoare de indiciu, conferind romanului valenţe naratologice nebănuite. Abia atunci, la sfârşitul povestirii, pare justificat mottoul: „Tout ce qui est anachronique est obscène“, luat din Roland Barthes (Fragments d’un discours amoureux).

N.B. În momentul în care aceste rânduri sunt trimise la redacţia revistei Apostrof, ştiu că Ataşamentul lui Florence Noiville a cucerit deja un editor român şi că versiunea românească va apărea în octombrie la Editura Şcoala Ardeleană.