a7
Interviu realizat de V. D.
Virgil Ştefan Niţulescu
Manager al Muzeului Naţional al Ţăranului Român
V. D.: Un protest sui-generis iniţiat de Reţeaua Naţională a Muzeelor din România a marcat cel de-al 11-lea an de la înfiinţarea evenimentului Noaptea Europeană a Muzeelor. E, în primul rând, un apel la solidarizare în faţa degradării accentuate ce ameninţă identitatea culturală.
Virgil Ştefan Niţulescu: Paradoxal, deşi muzeele României se află pe o tendinţă ascendentă de vizitare, în comparaţie cu anii trecuţi, promiţând să revină la cifrele-record din anii 2007 şi 2008, situaţia lor este, pe ansamblu, una mult mai dificilă. Şi asta, pentru că, în primul rând, suprafaţa lor de expunere a scăzut. Mii de metri pătraţi de expunere s-au evaporat, prin restituirile de proprietate care au avut loc, mai ales, în ultimii 15 ani. Peste 115 muzee din România au fost victimele acestui proces. Până în 1945, România avea extrem de puţine muzee, comparativ cu alte ţări europene cu nivel similar de dezvoltare. Pe de altă parte, guvernarea comunistă a ales calea cea mai facilă: a instalat aceste muzee nu în clădiri special construite pentru ele, ci în imobile confiscate de la foştii proprietari, fie ei persoane fizice sau juridice. S-a dovedit că am rămas cu o extrem de proastă înţelegere a termenului muzeu. Astfel, pentru unii dintre decidenţi, simpla adăpostire a bunurilor muzeale într-un depozit sau într-un apartament era considerată suficientă. Or, un muzeu nu este un simplu depozitar de obiecte: este o instituţie care cercetează, achiziţionează şi pune în valoare patrimoniul pe care îl deţine. Punerea în valoare se face, în primul rând, prin intermediul unei expuneri adecvate.
V. D.: Este, preluând o sintagmă definitorie, ca şi cum ai închide o arhivă de filme într-o cameră, fără nicio posibilitate de proiectare a filmelor, şi ai avea pretenţia că ai un cinematograf.
V. Ş. N.: Muzeele au o misiune educativă fundamentală pentru societate, care nu poate fi exercitată decât dacă li se asigură un spaţiu adecvat. Or, în ultimii 25 de ani, autorităţile publice au fost nepăsătoare cu privire la rezolvarea acestei probleme. Nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Justiţia, nici autorităţile publice, centrale şi locale, nu s-au îngrijit să asigure un spaţiu adecvat muzeelor evacuate. Mai mult, administratorii muzeelor s-au văzut puşi în faţa unor situaţii imposibile. În cazul muzeelor amplasate în monumente istorice, legea pretinde administratorilor să se îngrijească de ele. Dar, pentru acele monumente pentru care exista un litigiu pe rol, Ministerul Finanţelor a interzis orice lucrări de restaurare. Cu alte cuvinte, Ministerul Finanţelor a impus administratorilor publici să încalce prevederile Legii monumentelor istorice, fapt care a dus la grava deteriorare a acestor valori de patrimoniu.
Toate aceste lucruri au dus la o sărăcire evidentă a patrimoniului muzeal din România, în ultimul sfert de secol. Împotriva acestei stări de fapt, cu ocazia Nopţii Europene a Muzeelor din 16 mai 2015, muzeele României au protestat, într-un număr-record, arătând că, dacă autorităţile statului sunt nepăsătoare cu privire la patrimoniul cultural al României, nouă ne pasă. Deocamdată, protestul nostru a fost unul pur simbolic. Am acoperit câte un obiect din expoziţii cu o pânză neagră, încercând să îi facem pe oameni să înţeleagă cum ar arăta nişte clădiri care, odată, au adăpostit muzee, iar acum nu mai găzduiesc nimic. Protestul Reţelei Naţionale a Muzeelor din România a fost făcut cunoscut şi la nivelul Parlamentului European şi al Comisiei Europene. Am avut discuţii şi cu cei aflaţi la conducerea Ministerului Culturii; ni s-a promis, principial, o colaborare, în viitor. În toate cazurile, ni se oferă drept panaceu apelarea la faimoasele fonduri europene sau norvegiene. În primul rând, adeseori, pentru nevoile noastre, aceste fonduri nu sunt accesibile. În al doilea rând, ne lovim, de multe ori, de reaua-voinţă a unor concetăţeni, care resping proiectele noastre pe criterii „administrative“, înainte de a se ajunge la analizarea lor pe fond.
V. D.: Şi în acest domeniu, legislaţia şchioapătă, în favoarea celor – fără ghilimele – privilegiaţi.
V. Ş. N.: Din punctul meu de vedere, avem de a face cu o flagrantă încălcare a prevederilor constituţionale privind îndatoririle statului pentru asigurarea accesului la cultură.
Nu cred că este exagerat să considerăm că un muzeu poate fi un monument. Se vorbeşte despre monumente de limbă, nu văd de ce nu am putea considera şi un muzeu drept… un monument, oricât de ciudat ar părea acest lucru. În fond, termenul de monument vine din latină, şi înseamnă ceea ce trebuie să ne amintim. Cu alte cuvinte, tot ceea ce este atât de important, încât trebuie să fie păstrat în memoria colectivă, este monumentum. Aş spune că, da, expoziţia permanentă a Muzeului Naţional al Ţăranului Român constituie o asemenea reuşită intelectuală, încât ea trebuie păstrată în tezaurul nostru naţional. Problema nu este decât una strict fizică: putem să păstrăm, neschimbată, această expoziţie permanentă a Muzeului Ţăranului? Aici ar fi doi termeni de desluşit. Pe de o parte, în muzeologia actuală, o expoziţie permanentă se deosebeşte de o expoziţie temporară doar prin faptul că cea de a doua are cunoscută, la data vernisajului, şi data închiderii. Expoziţia permanentă este, aşadar, o expoziţie căreia i se stabileşte, dintru început, doar data vernisajului, lăsând posterităţii, eventual, de stabilit momentul închiderii. Pe de altă parte, muzeele care conservă expoziţia permanentă pentru decenii sau secole se pot număra pe degetele de la o singură mână. Muzeul este o instituţie vie, asemenea unui teatru, de exemplu. Nu poţi pretinde unui teatru să aibă, în repertoriu, o singură montare, de la înfiinţarea instituţiei până la desfiinţare sau dispariţie. Nu poţi pretinde aşa ceva nici unui muzeu. Chiar şi cele mai conservatoare muzee din lume, care sunt, evident, marile muzee de artă şi civilizaţie, îşi modifică expoziţiile permanente, într-un mod mai mult sau mai puţin vizibil. Dar expoziţia permanentă a Muzeului Ţăranului este o operă finită, de la naşterea sa. Horia Bernea şi colegii lui au alcătuit o operă menită spre neschimbare… Şi dacă v-aş spune că nu e chiar aşa? În expoziţia permanentă a Muzeului au avut şi au loc schimbări. Dar ele presupun doar înlocuirea unor obiecte cu altele, din depozitele muzeului, fără ca mesajul expoziţiei permanente să se schimbe cu ceva. Cei care au văzut cum arăta Muzeul acum 20 ani ar putea mărturisi asupra acestor schimbări; numai că ele au fost atât de subtile, încât foarte puţini au fost vizitatorii care le-au remarcat. Aşadar, expoziţia permanentă a Muzeului Ţăranului nu este o expoziţie îngheţată, moartă, inertă. Este un organism viu şi perfect regenerabil, atâta timp cât este administrat de oameni care îşi cunosc meseria şi care cunosc patrimoniul muzeului.
Nu cred că are rost să insistăm, aici, asupra aberantei idei care urmărea desfiinţarea muzeului, printr-o aşa-zisă comasare cu Muzeul Satului. În toată disputa care s-a purtat în anul 2013, am încercat să păstrez un nivel decent al discuţiei, dar trebuie să spun că singurul motiv care a stat la baza respectivei idei era unul strict… imobiliar. Terenul Muzeului „Antipa“ urma să fie ocupat de o clădire de birouri, motiv pentru care singura soluţie de aparentă salvare a muzeului vecin era aceea de mutare a sa în locul Muzeului Ţăranului. Şi pentru că acesta nu putea fi aruncat, formal, în stradă, ar fi trebuit să fie „unificat“ cu Muzeul Satului, cu condiţia eliberării spaţiului. Mi se pare redundant să discut aici motivele pentru care această „soluţie“ era nu doar profund imorală şi ilegală, ci şi imposibil de aplicat, în termeni fizici. Iertată-mi fie comparaţia, oarecum forţată, dar ar fi fost ca şi cum s-ar fi unificat Republica Moldova cu România, prin mutarea tuturor cetăţenilor, clădirilor, şoselelor, terenurilor agricole şi a întregii infrastructuri din Moldova în România, lăsând în Basarabia un peisaj selenar. Cele două muzee, al Ţăranului şi al Satului, au fost înfiinţate de doi dintre cei mai importanţi ctitori ai culturii naţionale din veacul trecut: Alexandru Tzigara-Samurcaş şi Dimitrie Gusti. Dacă ar fi trebuit ca aceste două muzee să fie unul singur, fiţi siguri că aşa s-ar fi întâmplat. Dar muzeele au avut, din naştere, personalităţi distincte, diferite, chiar, faţă de cele pe care le au astăzi. Muzeul de Artă Naţională a evoluat spre un muzeu de antropologie culturală, iar Muzeul Satului Românesc a devenit un muzeu în aer liber. Pentru a înţelege fundamentele culturii române este neapărat necesară vizitarea ambelor muzee – care sunt complementare. Şi aşa şi trebuie să rămână. O comasare a lor, chiar şi numai una strict birocratică, ar afecta grav modul de funcţionare al acestora, ducând la falimentul instituţional al ambelor muzee. Mutarea Muzeului Ţăranului oriunde altundeva, chiar şi la Muzeul Satului, ar fi fost o nebunie; ar fi fost un act determinat, criminal, la adresa identităţii fiinţei naţionale, care se exprimă, exclusiv, cultural. Cine nu înţelege acest lucru, elementar, că noi, ca naţiune, ne identificăm exclusiv prin cultură, este ori prost, ori ignorant.
V. D.: Revenim de fapt la problema perspectivelor unei situaţii ale cărei remedii se lasă aşteptate.
V. Ş. N.: Încotro mergem acum? Acolo unde ne duce societatea. Oamenii din ziua de azi au nevoie de locuri unde să se simtă bine, unde să poată face schimb de informaţii, unde să îşi dezbată şi să îşi confrunte ideile, unde să aibă sentimentul că aparţin acelui loc şi unde să îşi dorească să se afle. Noi, la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, ne dorim să fim un asemenea loc. Expoziţia permanentă a muzeului va deveni, încet-încet, doar o scenă în jurul căreia se vor ţese poveştile extraordinare ale contemporaneităţii – o scenă, de altfel, de neînlocuit, una care va rămâne condiţia sine qua non pentru menţinerea conceptului fundamental al muzeului. Dincolo de asta, Muzeul Ţăranului este şi va fi un loc în care oamenii vin pentru că vor să se informeze, pentru că vor să se afirme, pentru că vor să interacţioneze. Şi acest lucru le face plăcere! Cel puţin, aşa văd eu lucrurile. Muzeul Ţăranului este un pol al culturii urbane foarte actuale; nu este un podium pentru pioase atitudini paseiste, ci un nucleu pentru cercetarea societăţii contemporane.
Îmi este teamă, oarecum, de momentul de criză ce va interveni, inevitabil, la un moment dat, în această dezvoltare. Dar, pe de altă parte, sunt convins că se vor găsi, întotdeauna, soluţii acceptabile pentru comunitate. Aceasta, pentru că Muzeul Ţăranului este, într-o măsură din ce în ce mai mare, încredinţat comunităţii. Spun acest lucru pentru că simt presiunea pe care grupurile intelectuale, instituţiile publice, organizaţiile neguvernamentale şi o mulţime de alţi factori influenţi în viaţa societăţii noastre o exercită asupra muzeului. Este ca şi cum societatea ar urmări să îşi (re)capete controlul asupra uneia dintre instituţiile sale. Managerul unui asemenea muzeu nu are altceva de făcut decât să încerce să administreze acest flux de idei, de trăiri, de concepte, spre a-l acomoda, în beneficiul unui grup cât mai mare de membri ai comunităţii. Nu spun că este un lucru uşor de făcut, mai ales în condiţiile în care managerul trebuie să facă loc pentru exprimare unor personalităţi distincte, marcante, ce dau viaţă Muzeului Ţăranului şi, pe de altă parte, trebuie să nu facă rabat de la standardul valorii culturale înalte, impus de cei care au înfiinţat muzeul. Dar cred că este posibil. De altfel, cred că acesta este secretul unui bun management muzeal: păstrarea justei balanţe între ceea ce îşi doreşte publicul şi ceea ce managerul ştie că muzeul are drept misiune, de la fondarea sa.
V. D.: V-aţi confruntat, recent, cu experienţa unei evaluări pentru reconfirmarea în postul de manager al MŢR, iar una dintre chestiunile puse a fost crearea unor proiecte rentabile, care să aducă bani la buget, ceea ce ne reaminteşte de cerinţele autofinanţării din vremea regimului comunist. În aceste condiţii, managerul apare ca un mandatar.
V. Ş. N.: Problema de fond pe care o întâmpinăm aici este aceea că, deşi scopul legislaţiei care reglementează managementul instituţiilor de cultură este unul perfect valid, punerea în aplicare a acesteia lasă suficient spaţiu de manevră unor decizii care nu sunt legate de interesul public, ci de interesul celor care conduc autorităţile publice tutelare. Cu alte cuvinte, a ajuns să fie de neimaginat ca voinţa unui ministru, a unui preşedinte de consiliu judeţean sau a unui primar să poată fi ignorată, atunci când vine vorba despre numirea sau eliberarea din funcţie a unui manager de instituţie culturală.
Interviu realizat de V. D.