a9

De anima

Marta Petreu

          „M-am născut la 23 ianuarie 1940, eram a doua fată a părinţilor mei şi n-am fost primită cu prea multă bucurie. Fusese aşteptat un băiat. Tot aşteptîndu-l, după mine, mama a mai născut încă două fete, dar nu a mai fost la fel de tristă… N-am înţeles cu adevărat ce a însemnat tata pentru familie şi pentru cei din jurul său decît atunci cînd nu a mai fost… Mama fusese premiantă, ca toate fetele de ţărani de vîrsta ei… Am început să citesc literatură tîrziu şi primul roman care s-a întîmplat să-mi cadă în mînă a fost Pădurea spînzuraţilor. […] mult dispreţuita rezistenţă prin cultură nu mi se pare mai de condamnat decît rezistenţa prin incultură ori prin impostură, despre care vorbim mult mai puţin, deşi îi datorăm în bună măsură şi ceea ce se întîmplă acum. […] să te ferească Dumnezeu de cenzura exilului… Din păcate, există grupuri de interese şi în cultură, ca în toată societatea românească. […] Nu-mi doresc să fiu tratată ca o poetă a rezistenţei, ci să reziste poezia mea. […] Dacă în primele cărţi aveam obsesia morţii, iar ulterior pe a morţii psihice, acum, cînd mă apropii de sfîrşit, am început să am obsesia vieţii, dar mă rog, cu şi mai multă sfinţenie, să nu mor înainte de a fi murit. […] Poezia este creaţie într-o măsură mai mare decît orice alt gen literar şi nu constă doar într-un text, ci într-un mod de existenţă. […] Poezia exprimă disperarea că lumea aşa cum este se poate prăbuşi din lipsă de Frumuseţe şi proiectează, fie direct, fie indirect, lumea aşa cum ar trebui să fie. […] poezia este înrudită substanţial cu credinţa, indiferent dacă autorul ei este conştient de lucrul acesta.“
Am transcris pe sărite şi nedreptăţind alte fragmente, la fel de frumoase şi care o caracterizează la fel de bine pe autoarea lor, din selecţia de interviuri republicate de Ileana Mălăncioiu în cel mai recent volum al ei, De anima, Paralela 45, 2015, coordonator Ioan Es. Pop: un volum sărbătoresc şi foarte bine făcut, cuprinzînd şi o drastică selecţie din proza şi eseurile ei, 19 poeme, comentarii critice ale scriitorilor şi criticilor literari, plus o fişă biobibliografică.
Marii scriitori au timbrul lor şi numai al lor; Ileana Mălăncioiu nu scrie frumos, ci aspru şi expresiv, şi spune exact ceea ce vrea ea să spună. Formulează nu o dată paradoxal, iar criteriile după care judecă lumea nu sînt lipsite nici de rigoare, nici de elasticitate. Deşteptăciunea ei naturală, trecută prin şcoala marii culturi româneşti şi universale, îşi păstrează originalitatea şi asperităţile indiferent despre ce vorbeşte/scrie, iar multe dintre părerile ei au în subtext o judecată morală. Interviurile, din care am citat mai sus, confirmă creaţia literară a Ilenei
Mălăncioiu punct cu punct, şi ca tematică, şi ca personalitate morală reactivă, care nu tace dacă are ceva de spus, iar dacă deschide gura, spune nici mai mult nici mai puţin decît exact ceea ce a vrut ea să spună. Citind momentul (nu-l pot numi altfel decît folosindu-mă de specia creată de Caragiale) „Scările casei noastre“, în care ea coboară şi coboară în pămînt, într-un labirint întunecat cu uşi închise, temîndu-se de beznă şi mai ales temîndu-se pentru tatăl ei, bolnav, mi-am dat seama încă o dată că pentru scriitoare scrisul se naşte nu din cultură, nu din alte cărţi, ci din starea sufletească pe care i-a dat-o realitatea imediată, din lumea care adesea nu e aşa cum ar trebui să fie… Iar dacă în literatura română există în acest moment vreun poet „metafizic“ (un cuvînt acum la modă la noi, cum era şi pe vremea Junimii de la Iaşi, şi în anii 1930; unul folosit cu voioasă largheţe de către cam mulţi cronicari literari), acela este Mălăncioiu, în literatura căreia mustesc arhetipurile, adică scările spre dincolo de fizic, spre teritoriul neţărmurit al neţărmuritului fundament ultim. La fel, în opera nici unui alt scriitor român trecerea, ca-n basme, de aici dincolo şi viceversa nu se întîmplă mai firesc de cum se petrece în textele ei. Şi tot despre survenirea unor arhetipuri e vorba şi-n poeme, a celui erotic în poemul „Ursul“ – pe care m-am bucurat că-l pot recitit, nu în miniantologia de poeme a volumului, ci în întregime citat într-o cronică literară.
Foarte atrăgător este micul album de fotografii de la sfîrşitul volumului. „Cu cele trei surori, Maria, Violeta şi Dorina, în 1948“, scrie sub o fotografie în care vedem patru fetiţe în rochiuţe albe. Pe Ileana o putem identifica după pomeţi şi după linia fermă şi frumoasă a gurii: este aşezată pe un scaun chiar în centrul fotografiei şi îşi ţine mîinile la spate; are o faţă luminoasă, trăsăturile delicate, părul îi este pieptănat cu cărare şi prins la spate; şi, la cei opt ani pe care îi are în fotografie, se uită liniştită spre viitor. Din minialbum, asta este poza ei de fetiţă care îmi place cel mai mult; din fotografiile de tinereţe, una la Cîmpulung, din 1967, aceea cu mama, din anii 1980, colajul de trei portrete frumoase din 1969, apoi fotografia din 2009 în care rîde, portretul din 2012… şi altele, destule, desigur.
Poeta sufletului care călătoreşte Dincolo are, în volumul De anima, o carte bine-venită şi frumoasă.